Papa Francisc: Omilia de la Liturghia Crismei (24 martie 2016)

Ascultând de pe buzele lui Isus, după citirea textului din Isaia, cuvintele "Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre" (Lc 4,21), în sinagoga din Nazaret ar fi putut foarte bine să izbucnească în aplauze. Şi apoi ar fi putut să plângă dulce, cu bucurie intimă, aşa cum plângea poporul când Nehemia şi preotul Esdra citeau cartea Legii pe care o găsiseră când reconstruiau zidurile. Însă Evangheliile ne spun că au apărut sentimente opuse în consătenii lui Isus: l-au îndepărtate şi şi-au închis inima. La început: "Toţi dădeau mărturie în favoarea lui şi se mirau de cuvintele pline de har care ieşeau din gura lui" (Lc 4,22); dar după aceea, o întrebare vicleană se impune: "Nu este acesta fiul lui Iosif?". Şi în sfârşit: "S-au umplut de mânie" (Lc 4,28). Voiau să-l arunce jos de pe marginea prăpastiei... Astfel se împlinea ceea ce bătrânul Simeon a profeţit Sfintei Fecioare Maria: va fi "semn de împotrivire" (Lc 2,34). Isus, cu al său cuvânt şi cu gesturile sale, face în aşa fel încât să se reveleze ceea ce orice bărbat şi femeie poartă în inimă.

Şi acolo unde Domnul vesteşte evanghelia Milostivirii necondiţionate a Tatălui faţă de cei mai săraci, cei mai îndepărtaţi şi asupriţi, chiar acolo suntem chemaţi să alegem, să "ducem lupta cea bună a credinţei" (1Tim 6,12). Lupta Domnului nu este împotriva oamenilor ci împotriva diavolului (cf. Ef 6,12), duşmanul omenirii. Însă Domnul "trece prin mijlocul" celor care încearcă să-l oprească "şi continuă drumul său" (cf. Lc 4,30). Isus nu luptă pentru a consolida un spaţiu de putere. Dacă strică ţarcuri şi pune în discuţie siguranţe este pentru a deschide o breşă pentru torentul Milostivirii pe care, cu Tatăl şi cu Duhul, doreşte să-l reverse pe pământ. O Milostivire care merge din bine în mai bine: vesteşte şi aduce ceva nou: însănătoşeşte, eliberează şi proclamă anul de har al Domnului.

Milostivirea Dumnezeului nostru este infinită şi inefabilă şi exprimăm dinamismul acestui mister ca o Milostivire "tot mai mare", o Milostivire în mişcare, o Milostivire care în fiecare zi caută modul de a face un pas înainte, înaintând pe pământul nimănui, unde domneau indiferenţa şi violenţa.

Aceasta a fost dinamica bunului samaritean, care "a practicat milostivirea" (cf. Lc 10,37): i s-a făcut milă, s-a apropiat de omul leşinat, i-a pansat rănile, l-a dus la han, a stat acolo în noaptea aceea şi a promis că se va întoarce să plătească ceea ce se va mai cheltui. Aceasta este dinamica Milostivirii, care leagă un mic gest cu un altul, şi fără a ofensa nicio fragilitate, se extinde un pic mai mult în ajutor şi în iubire. Fiecare dintre noi, privind propria viaţă cu privirea bună a lui Dumnezeu, poate să facă un exerciţiu cu amintirea şi să descopere cum Domnul a folosit milostivire faţă de noi, cum a fost mult mai milostiv decât credeam, şi astfel să ne încurajăm ca să-i cerem să facă un mic pas în plus, ca să se arate mult mai milostiv în viitor. "Arată-ne, Doamne, îndurarea ta!" (Ps 85,8). Acest mod paradoxal de a-l ruga pe un Dumnezeu tot mai milostiv ajută să rupem acele scheme restrânse în care de atâtea ori închidem supraabundenţa Inimii sale. Ne face bine să ieşim din ţarcurile noastre, pentru că aparţine Inimii lui Dumnezeu să fie plină de milostivire, să se reverse, răspândind duioşia sa, în aşa fel încât mereu să prisosească, pentru că Domnul preferă mai degrabă să se piardă ceva decât să lipsească o picătură, preferă mai degrabă ca atâtea seminţe să le mănânce păsările decât la semănat să lipsească o singură sămânţă, din moment ce toate au capacitatea de a aduce rod îmbelşugat, de 30, de 60 şi chiar de o sută de ori mai mult.

Ca preoţi, suntem martori şi slujitori ai Milostivirii tot mai mari a Tatălui nostru; avem misiunea dulce şi confortantă de a o întrupa, aşa cum a făcut Isus, care "a trecut făcând bine şi vindecând" (Fap 10,38), în mii de moduri, pentru ca să ajungă la toţi. Noi putem contribui la înculturarea ei, pentru ca fiecare persoană s-o primească în propria experienţă personală de viaţă şi astfel s-o poată înţelege şi practica - în mod creativ - în modul de a fi propriu poporului său şi familiei sale.

Astăzi, în această Joia Sfântă din Anul Jubiliar al Milostivirii, aş vrea să vorbesc despre două locuri în care Domnul depăşeşte în Milostivirea sa. Din moment ce El ne dă exemplul, nu trebuie să ne fie frică să depăşim şi noi: un loc este cel al întâlnirii; celălalt este cel al iertării sale care ne face să ne ruşinăm şi ne dă demnitate.

Primul loc în care vedem că Dumnezeu depăşeşte într-o Milostivire tot mai mare, este cel al întâlnirii. El se dă total şi în aşa fel încât, în fiecare întâlnire, trece direct la celebrarea unei sărbători. În parabola tatălui milostiv rămânem uluiţi în faţa acelui om care aleargă, înduioşat, ca să se arunce la gâtul fiului său; văzând cum îl îmbrăţişează şi îl sărută şi se preocupă să-i pună inelul în deget care îl face să se simtă egal şi sandalele proprii pentru cel care este fiu şi nu angajat; şi apoi cum îi pune pe toţi în mişcare şi porunceşte să se organizeze o sărbătoare. Contemplând mereu uimiţi această supraabundenţă de bucurie a Tatălui, căruia întoarcerea fiului îi permite să exprime liber iubirea sa, fără rezistenţe şi nici distanţe, nouă nu trebuie să ne fie frică să exagerăm în mulţumirea noastră. Atitudinea corectă putem s-o luăm de la acel sărman lepros care, văzându-se vindecat, îi lasă pe cei nouă colegi ai săi care merg să împlinească ceea ce a poruncit Isus şi se întoarce ca să îngenuncheze la picioarele Domnului, glorificând şi aducând mulţumire lui Dumnezeu cu glas tare.

Milostivirea restaurează toate şi restituie persoanele demnităţii lor originare. Pentru aceasta mulţumirea efuzivă este răspunsul corect: trebuie să se intre imediat la sărbătoare, să se îmbrace haina, să se elimine supărările fiului mai mare, să se bucure şi să sărbătorească... Pentru că numai aşa, participând pe deplin la acel climat de celebrare, se poate gândi apoi bine, se poate cere iertare şi vedea mai clar cum se poate repara răul comis. Ne poate face bine să ne întrebăm: după ce m-am spovedit, sărbătoresc? Sau trec repede la un alt lucru, ca atunci când după ce am mers la medic, vedem că analizele nu sunt chiar aşa de rele şi le punem în plic şi trecem la un alt lucru. Şi când dau de pomană, dau timp celui care o primeşte ca să exprime mulţumirea sa, sărbătoresc zâmbetul său şi acele binecuvântări pe care ni le dau săracii, sau continui în grabă cu lucrurile mele după ce "am lăsat să cadă moneda"?

Celălalt loc în care vedem că Dumnezeu depăşeşte într-o Milostivire tot mai mare, este iertarea însăşi. Nu numai că iartă datorii incalculabile, ca servitorului care-l imploră şi apoi se dovedeşte meschin cu colegul său, ci ne face să trecem direct de la ruşinea cea mai ruşinoasă la demnitatea cea mai înaltă fără pasaje intermediare. Domnul lasă ca păcătoasa iertată să-i spele cu familiaritate picioarele cu lacrimile sale. Imediat ce Simon Petru mărturiseşte păcatului său şi îi cere să se îndepărteze, El îl ridică la demnitatea de pescar de oameni. În schimb, noi tindem să separăm cele două atitudini: când ne ruşinăm de păcat, ne ascundem şi mergem cu capul plecat, ca Adam şi Eva, şi când suntem ridicaţi la vreo demnitate încercăm să acoperim păcatele şi ne place să fim văzuţi, aproape să ne împăunăm.

Răspunsul nostru la iertarea supraabundentă a Domnului ar trebui să constea în a ne menţine mereu în acea tensiune sănătoasă între o ruşine demnă şi o demnitate care ştie să se ruşineze: atitudinea celui care în sine însuşi încearcă să se umilească şi să se înjosească, dar este capabil să accepte ca Domnul să-l înalţe pentru binele misiunii, fără a se complace în asta. Modelul pe care Evanghelia îl consacră, şi care ne poate folosi atunci când ne spovedim, este cel al lui Petru, care se lasă interogat îndelung despre iubirea sa şi, în acelaşi timp, reînnoieşte acceptarea slujirii de a paşte oile pe care Domnul i le încredinţează.

Pentru a intra mai în profunzime în această "demnitate care ştie să se ruşineze", care ne salvează din faptul de a ne crede mai mult sau mai puţin decât ceea ce suntem prin har, ne poate ajuta să vedem cum în textul lui Isaia pe care Domnul îl citeşte astăzi în sinagoga din Nazaret, profetul continuă spunând: "Voi vă veţi numi preoţi ai Domnului şi vi se va zice slujitori ai Dumnezeului nostru" (61,6). Este poporul sărac, înfometat, prizonier de război, fără viitor, rezidual şi rebutat, pe care Domnul îl transformă în popor sacerdotal.

Ca preoţi, noi ne identificăm cu acel popor rebutat, pe care Domnul îl salvează, şi ne amintim că există mulţimi nenumărate de persoane sărace, ignorante, prizoniere, care se află în acea situaţie pentru că alţii le oprimă. Dar să ne amintim şi că fiecare dintre noi ştie în ce măsură de atâtea ori suntem orbi, lipsiţi de lumina frumoasă a credinţei, nu pentru că nu avem la îndemână Evanghelia, ci dintr-un exces de teologii complicate. Simţim că sufletul nostru pleacă însetat de spiritualitate, dar nu din lipsă de Apă Vie - pe care o bem numai sorbind - ci dintr-un exces de spiritualităţi "acidulate", de spiritualităţi "light". Ne simţim şi prizonieri, nu înconjuraţi, ca atâtea popoare, de ziduri de netrecut de piatră sau de garduri metalice, ci de o mondenitate virtuală care se deschide şi se închide cu un simplu click. Suntem asupriţi, dar nu de ameninţări şi îmbrânceli, ca atâţia oameni săraci, ci de fascinaţii miilor de propuneri de consum pe care nu putem să ni le dăm jos de pe spate pentru a merge, liberi, pe cărările care ne conduc la iubirea faţă de fraţii noştri, la turma Domnului, la oile care aşteaptă glasul păstorilor lor.

Şi Isus vine să ne răscumpere, să ne facă să ieşim, pentru a ne transforma din săraci şi orbi, din prizonieri şi asupriţi în slujitori ai milostivirii şi mângâierii. Şi ne spune, cu cuvintele profetului Ezechiel adresate poporului care s-a prostituat şi l-a trădat grav pe Domnul său: "Dar eu îmi voi aminti de alianţa mea făcută cu tine în tinereţea ta [...] Atunci tu îţi vei aminti de căile tale şi te vei umili, când le vei lua pe surorile tale care sunt mai mari decât tine şi pe cele care sunt mai mici decât tine. Ţi le voi da ca fiice, nu datorită alianţei cu tine. Voi stabili alianţa mea cu tine şi vei recunoaşte că eu sunt Domnul, ca să-ţi aminteşti şi să te ruşinezi şi să nu-ţi mai deschizi gura din cauza umilirii tale când te voi purifica de tot ceea ce ai făcut - oracolul Domnului Dumnezeu" (Ez 16,60-63).

În acest An Jubiliar să-l celebrăm, cu toată recunoştinţa de care este capabilă inima noastră, pe Tatăl nostru şi îl rugăm ca "să-şi amintească mereu de Milostivirea sa"; să primim, cu demnitatea care ştie să se ruşineze, Milostivirea în carnea rănită a Domnului nostru Isus Cristos, şi să-i cerem ca să ne spele de orice păcat şi să ne elibereze de orice rău; şi cu harul Duhului Sfânt să ne angajăm să comunicăm Milostivirea lui Dumnezeu tuturor oamenilor, practicând faptele pe care Duhul le trezeşte în fiecare pentru binele comun al întregului popor credincios al lui Dumnezeu.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 6.