Meditaţiile pentru Via Crucis prezidată de Sfântul Părinte în seara de Vinerea Sfântă

Dumnezeu este milostivire

Meditaţii celor paisprezece staţiuni ale Via crucis care va fi prezidată de papa Francisc la Colosseum în seara de Vinerea Sfântă, 25 martie 2016, au fost scrise de cardinalul Gualtiero Bassetti, arhiepiscop de Perugia - Citt? della Pieve. Prelatul a intitulat reflecţia sa "Dumnezeu este milostivire". Textul pe care-l anticipăm, ca de obicei, va fi publicat şi de Libreria Editrice Vaticana. Imaginile - luate din ciclul care ilustrează broşura pregătită de Oficiul celebrărilor liturgice al Suveranului Pontif - reproduc câteva reprezentări pe faianţă ale Via crucis realizată în 1930 de Alfredo Santarelli (Gualdo Tadino, 1874 - ivi, 1957) pentru capela seminarului arhiepiscopal perugin.

Introducere

Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri (2Cor 1,3).

În acest Jubileu extraordinar, şi Via Crucis din Vinerea Sfântă ne atrage cu o forţă deosebită, aceea a milostivirii Tatălui ceresc, care vrea să reverse asupra noastră a tuturor Duhul său de har şi de mângâiere.

Milostivirea este canalul harului care de la Dumnezeu ajunge la toţi bărbaţii şi femeile de astăzi. Bărbaţi şi femei prea adesea rătăciţi şi zăpăciţi, materialişti şi idolatri, săraci şi singuri. Membri ai unei societăţi care pare că a înlăturat păcatul şi adevărul.

"Vor privi la mine, cel pe care l-au străpuns" (Zah 12,10): se împlinesc şi în noi, în această seară, cuvintele profetice ale lui Zaharia! Privirea să se ridice din mizeriile noastre infinite pentru a se îndrepta spre El, Cristos Domnul, Iubire Milostivă. Atunci vom putea să întâlnim faţa sa şi să ascultăm cuvintele sale: "Te-am iubit cu iubire veşnică" (Ier 31,3). El, cu iertarea sa, şterge păcatele noastre şi ne deschide drumul sfinţeniei, pe care vom îmbrăţişa crucea noastră, împreună cu El, din iubire faţă de fraţi.

Izvorul care a spălat păcatul nostru va deveni în noi "un izvor de apă care ţâşneşte pentru viaţa veşnică" (In 4,4).

Rugăciune

Părinte veşnic, prin Pătimirea preaiubitului tău Fiu ai voit să ne revelezi inima ta şi să ne dăruieşte milostivirea ta. Fă ca, uniţi cu Maria, Mama sa şi a noastră, să ştim să primim şi să păstrăm mereu darul de iubire.

Să fie ea, Mama Milostivirii, cea care să-ţi prezinte rugăciunile pe care ţi le înălţăm pentru noi şi pentru toată omenirea, pentru ca harul acestei Via Crucis să ajungă la orice inimă umană şi să reverse în ea speranţă nouă, acea speranţă de neclintit care se iradiază din Crucea lui Isus, care vieţuieşte şi domneşte împreună cu tine în unire cu Duhul Sfânt în toţi vecii vecilor. Amin.

Staţiunea I

Isus este condamnat la moarte

Din Evanghelia după Marcu 15,14-15: Pilat le-a spus: "Dar ce rău a făcut?" însă ei strigau mai tare: "Răstigneşte-l!" Astfel Pilat, voind să facă pe placul mulţimii, le-a eliberat pe Baraba, iar pe Isus, după ce a fost biciuit, l-a dat să fie răstignit.

Isus este singur în faţa puterii din această lume. Şi se supune până la capăt justiţiei oamenilor.

Pilat se află în faţa unui mister pe care nu ajunge să-l înţeleagă. Se întreabă şi cere explicaţii. Caută o soluţie şi ajunge, probabil, până în pragul adevărului.

Dar alege să nu-l treacă. Între viaţă şi adevăr, alege propria viaţă. Între ziua de astăzi şi veşnicie, alege ziua de astăzi.

Mulţimea îl alege pe Baraba şi îl abandonează pe Isus. Mulţimea vrea dreptatea pe pământ şi alege şi justiţiar: cel care ar putea să-i elibereze de oprimare şi de jugul sclaviei. Însă dreptatea lui Isus nu se împlineşte cu o revoluţie: trece prin scandalul crucii. Isus răstoarnă orice plan de eliberare pentru că ia asupra sa răul lumii şi nu răspunde cu rău la rău. Şi asta oamenii nu înţeleg. Nu înţeleg că dintr-o înfrângere a omului poate să derive dreptatea lui Dumnezeu.

Fiecare dintre noi, astăzi, este parte integrantă a acelei mulţimi care strigă: "Răstigneşte-l!". Nimeni nu se poate simţi exclus. De fapt, mulţimea şi Pilat sunt dominaţi de o senzaţie interioară care îi uneşte pe toţi oamenii: frica. Frica de a pierde propriile siguranţe, propriile bunuri, propria viaţă. Însă Isus indică un alt drum.

Doamne Isuse, cum ne simţim asemenea cu aceste personaje. Câtă frică există în viaţa noastră! Ne este frică de cel diferit, de cel străin, de migrant. Ne este teamă de viitor, de neprevăzute, de mizerie. Câtă frică în familiile noastre, la locurile de muncă, în oraşele noastre... Şi probabil ne este frică şi de Dumnezeu: acea frică de judecata divină care se naşte din puţina credinţă, din necunoaşterea inimii sale, din îndoiala cu privire la milostivirea divină. Doamne Isuse, condamnat de frica oamenilor, eliberează-ne de teama de judecata ta. Fă ca urletul angoaselor noastre să nu ne împiedice să simţim forţa dulce a invitaţiei tale: "Nu vă fie frică!".

Staţiunea a II-a

Isus ia crucea pe umeri

Din Evanghelia după Marcu 15,20: Şi, după ce şi-au bătut joc de el, l-au dezbrăcat de haina de purpură şi l-au îmbrăcat cu hainele lui. Apoi l-au dus afară ca să-l răstignească.

Frica a emis sentinţa, dar nu se poate dezvălui şi se ascunde în spatele atitudinilor lumii: batjocură, umilire, violenţă şi derâdere. Acum Isus este îmbrăcat cu hainele sale, numai cu omenitatea sa, dureroasă şi însângerată, fără nicio "purpură", fără niciun semn al divinităţii sale. Şi ca atare Pilat îl prezintă: "Ecce homo!" (In 19,5).

Aceasta este condiţia oricui porneşte în urmarea lui Cristos. Creştinul nu caută aplauzele lumii sau consensul pieţelor. Creştinul nu adulează şi nu spune minciuni pentru a cuceri puterea. Creştinul acceptă batjocura şi umilirile care derivă din iubirea adevărului. "Ce este adevărul?" (In 18,38), l-a întrebat Pilat pe Isus. Aceasta este întrebarea din orice timp. Este întrebarea de astăzi. Iată adevărul: adevărul Fiului omului prezis de profeţi (cf. Is 52,13 - 53,12), o faţă umană desfigurată care dezvăluie fidelitatea lui Dumnezeu.

În schimb, prea des mergem în căutarea unui adevăr ieftin, care să fie comod pentru viaţa noastră, care să răspundă la nesiguranţele noastre sau care chiar să satisfacă interesele noastre cele mai joase. În acest mod, ajungem să ne mulţumim cu adevăruri parţiale şi aparente, lăsându-ne înşelaţi de "profeţii de nenorocire care vestesc mereu ceea ce este rău" (sfântul Ioan al XXIII-lea) sau de cimpoieri abili care anesteziază inima noastră cu muzici convingătoare care ne îndepărtează de iubirea lui Cristos.

Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut om, a venit să ne relateze adevărul în întregime, despre Dumnezeu şi despre om. Dumnezeu este cel care ia crucea pe umerii săi (cf. In 19,17) şi porneşte de-a lungul căii dăruirii milostive de sine. Şi omul care se realizează în adevăr este acela care-l urmează pe acelaşi drum.

Doamne Isuse, dăruieşte-ne să te contemplăm în teofania crucii, punctul cel mai înalt al revelării tale, şi să recunoaştem în strălucirea misterioasă a feţei tale şi trăsăturile feţei noastre.

Staţiunea a III-a

Isus cade întâia oară sub povara crucii

Din cartea profetului Isaia 53,4.7: Iar el a purtat suferinţele noastre şi durerile noastre le-a luat asupra lui. Noi l-am considerat lovit, bătut de Dumnezeu şi umilit. Chinuit şi umilit, el nu şi-a deschis gura; ca un miel dus la înjunghiere şi ca o oaie mută înaintea celor care o tund, nu şi-a deschis gura.

Isus este Mielul, prezis de profet, care a luat pe umeri păcatul întregii omeniri. A luat asupra sa slăbiciunea celui iubit, durerile şi delictele sale, fărădelegile şi blestemele sale. Am ajuns la punctul extrem al întrupării Cuvântului. Dar există un punct şi mai jos: Isus cade sub povara crucii. Un Dumnezeu care cade!

În această cădere este Isus care dăruieşte sens suferinţei oamenilor. Suferinţa pentru om este uneori un absurd, incomprehensibil minţii, prevestire a morţii. Există situaţii de suferinţă care par să nege iubirea lui Dumnezeu. Unde este Dumnezeu în lagărele de exterminare? Unde este Dumnezeu în minele şi în fabricile unde lucrează copiii ca sclavi? Unde este Dumnezeu în şalupele de pe mare care se scufundă în Mediterana?

Isus cade sub povara crucii, dar nu rămâne strivit de ea. Iată, Cristos este acolo. Rebut printre rebuturi. Ultimul cu ultimii. Naufragiat printre naufragiaţi.

Dumnezeu ia asupra sa toate acestea. Un Dumnezeu care din iubire renunţă să-şi arate atotputernicia. Dar şi aşa, chiar aşa, căzut la pământ ca un bob de grâu, Dumnezeu este fidel faţă de sine însuşi: fidel în iubire.

Te rugăm, Doamne, pentru toate acele situaţii de suferinţă care par să nu aibă sens, pentru evreii morţi în lagărele de exterminare, pentru creştinii ucişi din ură faţă de credinţă, pentru victimele oricărei persecuţii, pentru copiii care sunt transformaţi în sclavi la muncă, pentru nevinovaţii care mor în războaie. Fă-ne să înţelegem, Doamne, câtă libertate şi forţă interioară există în această inedită revelare a dumnezeirii tale, aşa de umană încât să cadă sub crucea păcatelor omului, aşa de divin milostivă încât să învingă răul care ne oprima.

Staţiunea a IV-a

Isus o întâlneşte pe Maica sa îndurerată

Din Evanghelia după Luca 2,34-35.51: Simeon i-a binecuvântat şi i-a spus Mariei, mama lui: "Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn care va stârni împotrivire - ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi - iar ţie, o sabie îţi va străpunge sufletul". Iar mama lui păstra toate acestea în inima ei.

Dumnezeu a voit ca viaţa să vină pe lume prin durerile naşterii: prin suferinţele unei mame care dă viaţă lumii. Toţi au nevoie de o Mamă, şi Dumnezeu. "Cuvântul s-a făcut trup" (In 1,4) în sânul unei Fecioare. Maria l-a primit, l-a născut la Betleem, l-a înfăşat în scutece, l-a păzit şi l-a crescut cu căldura iubirii sale şi a ajuns cu El la "ora" sa.

Acum, la picioarele Calvarului, se împlineşte profeţia lui Simeon: o sabie îi străpunge sufletul. Maria îl revede pe Fiul, desfigurat şi epuizat sub povara crucii. Ochi îndureraţi, cei ai Mamei, părtaşă până la capăt de durerea Fiului, dar şi ochi plini de speranţă, care din ziua "da"-ului său spus la vestirea îngerului (cf. Lc 1,26-38) n-au încetat niciodată să reflecteze acea lumină divină care străluceşte şi în această zi de suferinţă.

Maria este soţia lui Iosif şi mamă a lui Isus. Ieri ca şi astăzi familia este inima pulsantă a societăţii; celulă inalienabilă a vieţii comune; arhitravă de neînlocuit a relaţiilor umane; iubire pentru totdeauna care va salva lumea.

Maria este femeie şi mamă. Geniu feminin şi duioşie. Înţelepciune şi caritate. Maria, ca mamă a tuturor, "este semn de speranţă pentru popoarele care suferă durerile naşterii", este "misionara care se apropie de noi, luptă cu noi şi revarsă neîncetat apropierea iubirii lui Dumnezeu" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 286).

O, Marie, Maica Domnului, tu ai fost pentru Fiul tău divin prima reflexie a milostivirii Tatălui său, acea milostivire care la Cana i-ai cerut să o manifeste. Acum când Fiul tău ne revelează Faţa Tatălui până la consecinţele extreme ale iubirii, mergi, în tăcere, pe urmele sale, prima discipolă a crucii. O, Marie, Fecioară credincioasă, îngrijeşte-te de toţi orfanii de pe pământ, ocroteşte toate femeile obiect de exploatare şi de violenţă. Ridică femei curajoase pentru binele Bisericii. Inspiră fiecare mamă să-şi educe proprii copii în duioşia Iubirii lui Dumnezeu şi, în ora încercării, să însoţească drumul lor cu forţa silenţioasă a credinţei sale.

Staţiunea a V-a

Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă crucea

Din Evanghelia după Marcu 15,21-22: Au constrâns un trecător, un oarecare Simon din Cirene, care venea de la câmp, tatăl lui Alexandru şi al lui Rufus, ca să ducă crucea lui Isus. L-au dus la locul numit Golgota, care, tradus, înseamnă locul Craniului.

În istoria mântuirii apare un om necunoscut. Simon din Cirene, un muncitor care se întorcea de la câmp, este constrâns să ducă crucea. Dar chiar în el, cel dintâi, acţionează harul iubirii lui Cristos care trece prin acea cruce. Şi Simon, constrâns să poarte o povară împotriva voinţei sale, va deveni un discipol al Domnului.

Suferinţa, atunci când bate la uşa noastră, nu este niciodată aşteptată. Apare mereu ca o constrângere, uneori chiar ca o nedreptate. Şi ne poate găsi în mod dramatic nepregătiţi. O boală ar putea ruina proiectele noastre de viaţă. Un copil neputincios ar putea tulbura visele unei maternităţi atât de dorite. Însă, acea suferinţă nevoită baze cu prepotenţă la inima omului. Cum ne comportăm în faţa suferinţei unei persoane iubite? Cât suntem de atenţi la strigătul celui care suferă, dar trăieşte departe de noi?

Simon din Cirene ne ajută să intrăm în fragilitatea sufletului uman şi scoate în evidenţă un alt aspect al omenităţii lui Isus. Chiar şi Fiul lui Dumnezeu a avut nevoie de cineva care să-l ajute să poarte crucea. Aşadar cine este Simon din Cirene? Este milostivirea lui Dumnezeu care se face prezentă în istoria fiinţelor umane. Dumnezeu îşi murdăreşte mâinile cu noi, cu păcatele noastre şi fragilităţile noastre. Nu se ruşinează de asta. Şi nu ne abandonează.

Doamne Isuse, îţi mulţumim pentru acest dar care depăşeşte orice aşteptare şi ne dezvăluie milostivirea ta. Tu ne-ai iubit nu numai până la a ne dărui mântuirea, ci până la a ne face instrument de mântuire. În timp ce crucea ta dăruieşte sens oricărei cruci a noastre, nouă ne este dat harul suprem al vieţii: să participăm activ la misterul răscumpărării, să fim instrument de mântuire pentru fraţii noştri.

Staţiunea a VI-a

Veronica şterge faţa lui Isus cu o maramă

Din cartea profetului Isaia 53,2-3: Nu avea formă şi nici frumuseţe ca să o privim, nici înfăţişare ca să o dorim. Dispreţuit şi refuzat de oameni, om al durerii, cunoscător al suferinţei, de care îţi ascunzi faţa. Era dispreţuit şi noi nu l-am luat în seamă.

Printre agitaţia mulţimii care asistă la urcarea lui Isus la Calvar apare Veronica, o femeie fără chip, fără istorie. Şi totuşi o femeie curajoasă, gata să-l asculte pe Duhul şi să-i urmeze inspiraţiile, capabilă să recunoască gloria Fiului lui Dumnezeu în faţa desfigurată a lui Isus şi să-i perceapă invitaţia: "Voi care treceţi pe cale, priviţi şi vedeţi dacă există o durere asemenea cu durerea mea" (Lam 1,12).

Iubirea, pe care această femeie o întrupează, ne lasă fără cuvinte. Iubirea o face puternică pentru a sfida gărzile, pentru a depăşi mulţimea, pentru a se apropia de Domnul şi a face un gest de compasiune şi de credinţă: să oprească sângele rănilor, să şteargă lacrimile durerii, să contemple acea faţă desfigurată, în spatele căreia este ascunsă faţa lui Dumnezeu.

Suntem tentaţi în mod instinctiv să fugim de suferinţă, pentru că suferinţa provoacă repulsie. Câte feţe desfigurate de chinurile vieţii ne vin în întâmpinare şi prea des întoarcem privirea în cealaltă parte. Cum să nu vedem faţa Domnului în acel milion de refugiaţi şi exilaţi care fug disperaţi de oroarea războaielor, de persecuţii şi de dictaturi? Pentru fiecare dintre ei, cu faţa sa irepetabilă, Dumnezeu se manifestă mereu ca un ajutător curajos. Ca Veronica, femeia fără chip care a şters cu iubire faţa lui Isus.

"Faţa ta, Doamne, o caut!" (Ps 27,8). Ajută-mă s-o găsesc în fraţii care parcurg drumul durerii şi al umilirii. Fă ca eu să ştiu să şterg lacrimile şi sângele învinşilor din orice timp, al celor pe care societatea bogată şi nesăbuită îi rebutează fără scrupule. Fă ca în spatele fiecărei feţe, chiar şi aceea a omului cel mai abandonat, eu să pot observa faţa ta de frumuseţe infinită.

Staţiunea a VII-a

Isus cade a doua oară sub povara crucii

Din cartea profetului Isaia 53,5: Dar el era străpuns pentru nelegiuirile noastre, lovit pentru păcatele noastre. Pedeapsa care ne aducea pacea era asupra lui. Prin rănile lui noi suntem vindecaţi.

Isus cade iarăşi. Strivit dar nu ucis de povara crucii. Încă o dată El arată clar omenitatea sa. Este o experienţă la limita neputinţei, de ruşine în faţa celui care-l batjocoreşte, de umilire în faţa celui care a sperat în el. Nicio persoană n-ar vrea vreodată să cadă la pământ şi să experimenteze eşecul. În special în faţa altor persoane.

Adesea oamenii se răzvrătesc la ideea că nu au putere, că nu au capacitatea de a duce înainte propria viaţă. În schimb Isus întrupează "puterea celor fără putere". Experimentează chinul crucii şi forţa mântuitoare a credinţei. Numai Dumnezeu ne poate mântui. Numai El poate transforma un semn de moarte într-o cruce glorioasă.

Dacă Isus a căzut la pământ a doua oară, datorită greutăţii păcatului nostru, să acceptăm atunci şi noi să cădem, că am căzut, că putem cădea iarăşi datorită păcatelor noastre. Să recunoaştem că nu ne putem mântui singuri cu forţele noastre.

Doamne Isuse, care ai acceptat umilirea de a cădea iarăşi sub ochii tuturor, am vrea nu numai să te contemplăm în timp ce eşti în praf, ci să ne îndreptăm spre tine privirea noastră, din aceeaşi poziţie, şi noi la pământ, căzuţi datorită slăbiciunilor noastre. Dăruieşte-ne conştiinţa păcatului nostru, acea voinţă de a ne ridica din nou care se naşte din durere. Dă întregii tale Biserici conştiinţa suferinţei. Oferă îndeosebi slujitorilor Reconcilierii darul lacrimilor pentru păcatul lor. Cum ar putea invoca asupra lor şi asupra altora milostivirea ta dacă n-ar şti mai întâi să plângă greşelile lor?

Staţiunea a VIII-a

Isus întâlneşte femeile din Ierusalim care plâng

Din Evanghelia după Luca 23,27-28: Îl urma şi o mare mulţime de popor şi de femei care-şi băteau pieptul şi-l plângeau. Întorcându-se către ele, Isus le-a spus: "Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe mine, ci mai degrabă plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri.

Isus, chiar dacă este sfâşiat de durere şi caută refugiu în Tatăl, simte compasiune faţă de poporul care-l urmează şi se adresează direct femeilor care-l însoţesc pe calea Calvarului. Şi apelul său este un apel puternic la convertire.

Nu plângeţi pentru mine, spune Nazarineanul, pentru că eu fac voinţa Tatălui, ci plângeţi asupra voastră pentru toate momentele în care nu faceţi voinţa lui Dumnezeu.

Este Mielul lui Dumnezeu cel care vorbeşte şi care, purtând pe umeri păcatul lumii, purifică privirea acestor fiice, deja îndreptată spre El, dar încă în mod imperfect. "Ce trebuie să facem?" pare să strige plânsul acestor femei în faţa Celui Nevinovat. Este aceeaşi întrebare pe care mulţimile au adresat-o lui Ioan Botezătorul (cf. Lc 3,10) şi pe care o vor repeta apoi ascultătorii lui Petru după Rusalii, simţindu-se străpunşi în inimă: "Ce trebuie să facem?" (Fap 2,37). Răspunsul este simplu şi clar: "Convertiţi-vă". O convertire personală şi comunitară: "Rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi" (Iac 5,16). Nu există convertire fără caritate. Şi caritatea este modul de a fi Biserică.

Doamne Isuse, harul tău să susţină drumul nostru de convertire pentru a ne întoarce la tine, în comuniune cu fraţii noştri, faţă de care îţi cerem să ne dăruieşte însăşi viscerele tale de milostivire, viscere materne care să ne facă să fim capabili să simţim duioşie şi compasiune unii faţă de alţii şi să ajungem şi la dăruirea de noi înşine pentru mântuirea aproapelui.

Staţiunea a IX-a

Isus cade a treia oară sub povara crucii

Din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filipeni 2,6-7: El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost socotit ca un om.

Isus cade pentru a treia oară. Fiul lui Dumnezeu experimentează până la capăt condiţia umană. Cu această cădere intră şi mai stabil în istoria omenirii. Şi însoţeşte, în fiecare moment, omenirea suferindă. "Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,20).

De câte ori bărbaţii şi femeile cad la pământ. De câte ori bărbaţii, femeile şi copiii suferă datorită unei familii destrămate. De câte ori bărbaţii şi femeile cred că nu mai au demnitate pentru că nu au un loc de muncă. De câte ori tinerii sunt constrânşi să trăiască o viaţă precară şi pierd speranţa pentru viitor.

Omul care cade, şi care-l contemplă pe Dumnezeu care cade, este omul care în sfârşit poate admite propria slăbiciune şi neputinţă fără a mai avea teamă şi disperare, tocmai pentru că şi Dumnezeu a simţit-o în Fiul său. Din milostivire Dumnezeu s-a înjosit până la acest punct, până la a zace în praful drumului. Praf udat de sudoarea lui Adam şi de sângele lui Isus şi al tuturor martirilor din istorie; praf binecuvântat de lacrimile atâtor fraţi căzuţi datorită violenţei şi exploatării omului asupra omului. Acestui praf binecuvântat, chinuit, încălcat şi prădat de egoismul uman, Domnul i-a rezervat ultima sa îmbrăţişare.

Doamne Isuse, prosternat pe acest pământ uscat, eşti aproape de toţi oamenii care suferă şi reverşi în inimile lor forţa pentru a se ridica din nou. Te rog, Dumnezeul milostivirii, pentru toţi cei care sunt la pământ din atâtea motive: păcate personale, căsătorii eşuate, singurătate, pierderea locului de muncă, drame familiale, nelinişte pentru viitor. Fă-i să simtă că Tu nu eşti distant de fiecare dintre ei, pentru că cel mai aproape de Tine, care eşti milostivirea întrupată, este omul care simte mai mult nevoia de iertare şi continuă să spere împotriva oricărei speranţe!

Staţiunea a X-a

Isus este despuiat de hainele sale

Din Evanghelia după Marcu 15,24: Apoi l-au răstignit şi, împărţind hainele lui, au aruncat zarurile pentru ele, care ce să ia.

La picioarele crucii, sub Răstignit şi tâlharii suferinzi, sunt soldaţii care îşi împart hainele lui Isus. Este banalitatea răului.

Privirea soldaţilor este departe de acea suferinţă şi este distantă de istoria care-i înconjoară. Pare că ceea ce se întâmplă nu-i atinge. Ei, în timp ce Fiul lui Dumnezeu îndură supliciile crucii, continua netulburaţi să ducă o viaţă în care patimile înving peste toate. Acesta este marele paradox al libertăţii pe care Dumnezeu a acordat-o propriilor fii. În faţa morţii lui Isus fiecare om poate să aleagă: să-l contemple pe Cristos sau "să tragă la sorţi".

Este enormă distanţa care-l desparte pe Răstignit de călăii săi. Interesul meschin faţă de haine nu le permite să perceapă sensul acelui trup lipsit de apărare şi dispreţuit, batjocorit şi martirizat, în care se împlineşte voinţa divină de mântuire a întregii omeniri.

Acel trup pe care Tatăl l-a "pregătit" pentru Fiul (cf. Ps 40,7; Evr 10,5) acum exprimă iubirea Fiului faţă de Tatăl şi dăruirea totală a lui Isus pentru oameni. Acel trup despuiat de tot în afară de iubire cuprinde în sine durerea imensă a omenirii şi relatează toate rănile sale. Mai ales pe cele mai dureroase: rănile copiilor profanaţi în intimitatea lor.

Acel trup mut şi sângerând, biciuit şi umilit, indică drumul dreptăţii. Dreptatea lui Dumnezeu care transformă suferinţa cea mai atroce în lumina învierii.

Doamne Isuse, aş vrea să-ţi prezint toată omenirea suferindă. Trupurile de bărbaţi şi femei, de copii şi bătrâni, de bolnavi şi neputincioşi nerespectaţi în demnitatea lor. Câte violenţe de-a lungul istoriei acestei omeniri au lovit ceea ce omul are mai mult al său, ceva sacru şi binecuvântat pentru că vine de la Dumnezeu. Te rugăm, Doamne, pentru cel care a fost violentat în intimitatea sa. Pentru cel care nu percepe misterul propriului trup, pentru cel care nu-l acceptă sau îi desfigurează frumuseţea, pentru cel care nu respectă slăbiciunea şi sacralitatea trupului care îmbătrâneşte şi moare. Şi care într-o zi va învia!

Staţiunea a XI-a

Isus este răstignit pe cruce

Din Evanghelia după Luca 23,39-43: Unul dintre răufăcătorii răstigniţi îl insulta, spunând: "Oare nu eşti tu Cristos? Salvează-te pe tine şi pe noi!" Dar celălalt, mustrându-l, i-a răspuns: "Nu te temi de Dumnezeu, tu care suferi aceeaşi condamnare? Noi pe drept am primit ceea ce meritam pentru faptele noastre; dar el n-a făcut nici un rău". Şi spunea: "Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei intra în împărăţia ta!" Iar el i-a spus: "Adevăr îţi spun, astăzi vei fi cu mine în paradis!".

Isus stă pe cruce, "pom rodnic şi glorios", "pat, tron şi altar" (Imn liturgic Ecco il vessillo della croce), străluceşte o atotputernicie care se despoaie, o înţelepciune care se înjoseşte până la nebunie, o iubire care se oferă ca jertfă.

La dreapta şi la stânga lui Isus sunt doi răufăcători, probabil doi ucigaşi. Acei doi răufăcători vorbesc inimii fiecărui om pentru că indică două moduri diferite de a sta pe cruce: primul îl blestemă pe Dumnezeu; al doilea îl recunoaşte pe Dumnezeu pe cruce. Primul răufăcător propune soluţia cea mai comodă pentru toţi. Propune o mântuire umană şi are o privire îndreptată în jos. Mântuirea pentru el înseamnă a scăpa de pe cruce şi a elimina suferinţa. Este logica culturii rebutului. Îi cere lui Dumnezeu să elimine tot ceea ce nu este util şi nu este vrednic de a fi trăit.

În schimb, al doilea răufăcător nu negociază o soluţie. Propune o mântuire divină şi are privirea îndreptată spre cer. Mântuirea pentru el înseamnă a accepta voinţa lui Dumnezeu şi în cele mai rele condiţii. Este triumful culturii iubirii şi a iertării.

Este nebunia crucii faţă de care orice înţelepciune umană nu poate decât să dispară şi să amuţească în tăcere.

Dă-mi, o Răstignitule din iubire, acea iertare a ta care uită şi acea milostivire a ta care recreează. Fă-mă să experimente, în fiecare Spovadă, harul care m-a creat după chipul şi asemănarea ta şi care mă recreează de fiecare dată când eu pun viaţa mea, cu toate mizeriile sale, în mâinile milostive ale Tatălui. Fie ca iertarea ta să răsune pentru mine drept certitudine a iubirii care mă mântuieşte, mă face nou şi mă face să stau cu tine pentru totdeauna. Atunci eu voi fi cu adevărat un răufăcător iertat şi fiecare iertare a ta va fi ca o pregustare a paradisului, deja de astăzi.

Staţiunea a XII-a

Isus moare pe cruce

Din Evanghelia după Marcu 15,33-39: Pe la ceasul al şaselea s-a făcut întuneric pe întreg pământul până la ceasul al nouălea. La ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas puternic: "Eloí, Eloí, léma sabactáni?" care înseamnă: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" Unii dintre cei care erau de faţă, auzindu-l, spuneau: "Iată, îl cheamă pe Ilie!" Cineva a alergat şi a înmuiat un burete în oţet şi, punându-l într-o trestie, i-a dat să bea, spunând: "Lăsaţi, să vedem dacă vine Ilie ca să-l ia jos!" Dar Isus, scoţând un strigăt puternic, şi-a dat sufletul. Atunci catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos. Când centurionul, care stătea în faţa lui, a văzut cum şi-a dat sufletul, a spus: "Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!".

Întuneric la amiază: se întâmplă ceva absolut nemaiauzit şi imprevizibil pe pământ, dar care nu aparţine numai pământului. Omul îl ucide pe Dumnezeu! Fiul lui Dumnezeu a fost răstignit ca un răufăcător.

Isus se adresează Tatălui strigând primele cuvinte din Psalmul 22. Este strigătul suferinţei şi al dezolării, dar este şi strigătul completei "încrederi a victoriei divine" şi al "certitudinii gloriei" (Benedict al XVI-lea, Cateheză, 14 septembrie 2011).

Strigătul lui Isus este strigătul fiecărui răstignit din istorie, al celui abandonat şi al celui umilit, al martirului şi al profetului, al celui care este calomniat şi condamnat pe nedrept, al celui care este în exil sau în închisoare. Este strigătul disperării umane care ajunge, însă, în victoria credinţei care transformă moartea în viaţa veşnică. "Voi vesti numele tău fraţilor mei, te voi lăuda în mijlocul adunării" (Ps 22,23).

Isus moare pe cruce. Este moartea lui Dumnezeu? Nu, este celebrarea cea mai înaltă a mărturiei credinţei.

Secolul al XX-lea a fost definit secolul martirilor. Exemple ca acelea ale lui Maximilian Kolbe şi Edith Stein exprimă o lumină imensă. Dar şi astăzi trupul lui Cristos este răstignit în multe regiuni ale pământului. Martirii din secolul al XXI-lea sunt adevăraţii apostoli ai lumii contemporane.

În marele întuneric se aprinde credinţa: "Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu!", pentru că cine moare aşa, îndreptând în speranţă de viaţă disperarea morţii, nu poate să fie pur şi simplu un om.

Răstignitul este oferta deplină. Nu şi-a ţinut nimic, nici o margine de haină, nici o picătură de sânge, nici pe Mama. A dat totul: "Consummatum est". Când nu mai avem nimic de dat pentru că am dat totul, atunci devenim capabili de adevărate daruri. Despuiat, gol, mâncat de răni, de setea abandonării, de batjocuri: nu mai este figură de om. A da totul: iată caritatea. Unde se termină ceea ce este al meu, începe paradisul (pr. Primo Mazzolari).

Staţiunea a XIII-a

Isus este coborât de pe cruce

Din Evanghelia după Marcu 15,42-43.46a: Când s-a făcut seară, întrucât era ziua Pregătirii, care este ajunul sâmbetei, a venit Iosif din Arimateea, membru respectat în Sinedriu, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi a îndrăznit să intre la Pilat şi să ceară trupul lui Isus. După ce a cumpărat un giulgiu, l-a luat jos.

Iosif din Arimateea îl primeşte pe Isus mai înainte de a fi văzut gloria sa. Îl primeşte ca înfrânt. Ca răufăcător. Ca refuzat. Cere lui Pilat trupul pentru a nu permite ca să fie aruncat în groapa comună. Iosif îşi riscă reputaţia şi probabil, ca Tobia, şi viaţa sa (cf. Tob 1,15-20). Dar curajul lui Iosif nu este îndrăzneala eroilor în bătălie. Curajul lui Iosif este forţa credinţei. O credinţă care devine primire, gratuitate şi iubire. Într-un cuvânt: caritate.

Tăcerea, simplitatea şi sobrietatea cu care Iosif se apropie de trupul lui Isus contrastează cu ostentaţia, banalizarea şi fastuozitatea funeraliilor celor puternici din această lume. Mărturia lui Iosif aminteşte, în schimb, pe toţi acei creştini care şi astăzi pentru o înmormântare îşi riscă propria viaţă.

Cine putea primi trupul fără viaţă al lui Isus dacă nu aceea care-i dăduse viaţa? Putem să ne imaginăm sentimentele Mariei care-l primeşte în braţele sale, ea care a crezut în cuvintele îngerului şi a păstrat toate în inima sa.

Maria, în timp ce-şi îmbrăţişează fiul fără suflare, repetă încă o dată "fiat"-ul său. Este drama şi încercarea credinţei. Nicio creatură n-a îndurat-o ca Maria, mama care ne-a născut la credinţă pe toţi la picioarele crucii.

Repeta rugăciunea lumii: "Tată, Abba, dacă este cu putinţă...". Numai o ramură de măslin se legăna deasupra capului său la un vânt silenţios... Dar nu un spin i-ai luat tu din coroană. Străpuns şi gândul nu poate, nu poate acolo sus gândul să nu sângereze! Şi nu o mână i-ai desfăcut-o de pe lemn: ca să-şi şteargă din ochi sângele şi să-i fie dat s-o vadă măcar pe Mama acolo, singură... Chiar puternicii şi învăţătorii de ferocitate şi oamenii, văzându-l îşi acopereau faţa şi El fluctuând într-un nor: în norul abandonării divine. Şi după aceea, numai după aceea. Tu şi noi ca să-i redai viaţa (Părintele Turoldo).

Staţiunea a XIV-a

Isus este înmormântat

Din Evanghelia după Matei 27,59-60: Iosif a luat trupul lui Isus, l-a înfăşurat într-un giulgiu curat şi l-a pus în mormântul său nou, pe care îl săpase în stâncă. După ce a rostogolit o piatră mare la intrarea mormântului, a plecat.

În timp ce Iosif închide mormântul lui Isus, El coboară în iad şi îi deschide larg porţile.

Ceea ce Biserica occidentală numeşte "coborâre în iad", Biserica orientală o celebrează deja ca anastasi, adică "Înviere". Bisericile surori comunică astfel omului Adevărul deplin al acestui unic mister: "Iată, eu voi deschide mormintele voastre, vă voi face să ieşiţi din mormintele voastre, poporul meu. Voi pune duhul meu în voi şi veţi trăi" (Ez 37,12.14).

Biserica ta, Doamne, cântă în fiecare dimineaţă: "Prin iubirea îndurătoare a Dumnezeului nostru ne va vizita Cel care răsare din înălţime, ca să lumineze pe cei care se află în întuneric şi în umbra morţii" (Lc 1,78-79).

Omul, orbit de lumini care au culoarea întunericului, împins de forţele răului, a rostogolit o mare piatră şi te-a închis în mormânt. Dar noi ştim că tu, Dumnezeule umil, în tăcerea în care te-a pus libertatea noastră, eşti în acţiune mai mult ca oricând pentru a genera har nou în omul pe care-l iubeşti. Intră, aşadar, în mormintele noastre: reînsufleţeşte scânteia iubirii tale în inima fiecărui om, în sânul fiecărei familii, în drumul fiecărui popor.

O, Cristoase Isuse! Cu toţii mergem spre moartea noastră şi spre mormântul nostru. Permite-ne să ne oprim în spirit alături de mormântul tău. Fie ca puterea de Viaţă, care în el se manifestă, să străpungă inimile noastre. Fie ca această Viaţă să devină lumina pelerinajului nostru pe pământ. Amin (sfântul Ioan Paul al II-lea).

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 19.