Săptămâna Sfântă: istoria unui mister de măreţie şi de iubire

De Bruno Cescon

"Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?". Un tweet, nu mai mult de 140 de litere din alfabet, anunţă plângerea finală a unui Răscumpărător care în ochii contemporanilor săi termină înfrânt, răstignit. Acesta pare rezultatul unei Săptămâni, celei Sfinte, pe care creştinii o celebrează cu mare solemnitate şi cu un ciclu de sărbători "memoriale". Aşadar forţa, fascinaţia unei mari religii, a unei numeroase comunităţi de credincioşi se află într-un om, care deşi fiind Dumnezeu, moare ca un om înfrânt? În ochii unuia care nu crede sărutarea trădătoare a unui discipol, care celebrează cu învăţătorul său marea cină de Paşti, putea să-l oprească pentru totdeauna. A opri un Cristos care îndrăznea să se numească Fiu al lui Dumnezeu? Unul "care moare" putea spune ceva unui popor ca acela ebraic, cu istorie lungă şi orgolioasă? Şi dacă nu putea spune mai mult de atât acelor oameni, acelui popor, oricum mai puţin abil decât poporul nostru modern poate pretinde să se acrediteze ca Răscumpărătorul nostru?

Săptămâna Sfântă este, aşadar, o colosală înşelătorie? Nu! De fapt, acea istorie a unui "slab", care este chiar Fiul lui Dumnezeu, celebrează un mister de măreţie şi de iubire infinite. Începe cu cina solemnă, care este apoi ultima pentru celebrant, dar nu va fi ultima cât mai degrabă prima dintr-o infinitate de Cine, care de peste două mii de ani vorbesc lumii. Ba chiar tocmai aceste "Cine" sunt forţa şi curajul pentru cei 200 de mii de creştini care în fiecare an îndură persecuţii în toată lumea. Mai degrabă multe guverne, europene în special, purtătoare orgolioase ale steagului libertăţii de conştiinţă, laici dintr-o bucată, ar trebui să se ruşineze de laşitatea lui Petru de-a lungul Calvarului care îl tăgăduieşte pe Isus al său, pentru că le locuieşte pe deplin, ruşinându-se de rădăcinile lor creştine. Apărători, purtători de stindard al tuturor libertăţilor, tăcuţi faţă de călăii de astăzi.

Iată există, în această Săptămână Sfântă, curaj, înainte de toate curajul unui fiu al omului, Isus din Nazaret. Care invită la convertire, la mărturia cerului în faţa indiferenţei. Străluceşte încă un semn, un gest în această ultimă Cină. Este aplecarea umilă pentru spălarea picioarelor, care aminteşte un alt tweet al lui Cristos: nu am venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji. Un tweet, de exemplu, în care fiecare părinte este chemat să aducă pe lume un copil pentru a doua oară, spiritual, pentru a dărui slujirea educaţiei umane şi creştine, a formării conştiinţei. Exemplul educaţiei creştine devine o grandioasă slujire a lui Cristos.

Şi există o zi din această Săptămână, uneori chinuită de o primăvară capricioasă, care se încheie în tăcerea durerii şi a plânsului. Cel Iubit, răstignitul, cel care a sfidat răutatea, nerecunoştinţa mulţimii, cinismul lui Pilat, frica discipolilor, este întărit aproape unic de curajul discipolelor, femeile pioase, care alături de mama îndurerată, Sfânta Fecioară Maria, care îndură în carnea inimii sale insulta şi ruşinea unui fiu tratat ca un delincvent.

Este tăcerea pământului, cea din Vinerea Sfântă a durerii pentru cumulul de chinuri abătute asupra acelei persoane nevinovate pentru noi toţi. Şi este tăcerea descurajării apostolilor, probabil chiar a femeilor pioase care acum par că au uitat de promisiunea învierii sale. De fapt, zilele tristeţii, ale laşităţii, sunt arse de căldura care se eliberează din lumina Nopţii Sfinte care cântă victoria Celui Înviat.

Da, Săptămâna Sfântă se termină şi se termină bine. Pentru ca la fel de bine să evolueze şi să se încheie viaţa fiecăruia, istoria popoarelor asuprite. Scurtimea timpului în mormânt este semnul de neşters că Învierea ne aparţine, ba chiar că fiecare este chemat să devină făcător de înviere.

(După agenţia SIR, 21 martie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.