Audienţă acordată Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun pentru prezentarea urărilor de An Nou (11 ianuarie 2016)

Luni 11 ianuarie, în Sala Regia din Palatul Apostolic Vatican, Sfântul Părinte Francisc i-a primit în audienţă pe Membrii Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun pentru prezentarea urărilor pentru noul an. După cuvintele introductive ale noului Decan al Corpului Diplomatic, E.S. Domnul Armindo Fernandes do Espírito Santo Vieira, Ambasador al Angolei, papa a rostit discursul pe care-l prezentăm în continuare:

Excelenţele voastre, doamnelor şi domnilor!

Vă adresez un cordial bun-venit la această întâlnire anuală, care îmi oferă oportunitatea de a vă prezenta urările pentru noul an, permiţându-mi să reflectez împreună cu dumneavoastră asupra situaţiei din această lume a noastră, binecuvântată şi iubită de Dumnezeu, şi totuşi frământată şi chinuită de atâtea rele. Mulţumesc noului decan al Corpului Diplomatic, E.S. Domnul Armindo Fernandes do Espírito Santo Vieira, Ambasador al Angolei, pentru cuvintele amabile pe care mi le-a adresat în numele întregului Corp Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun, în timp ce doresc să amintesc în mod special - la aproape o lună de la deces - pe regretaţii ambasadori al Cubei, Rodney Alejandro López Clemente, şi al Liberiei, Rudolf P. von Ballmoos.

Ocazia îmi este plăcută şi pentru a adresa un gând deosebit celor care participă pentru prima dată la această întâlnire, prezentând cu satisfacţie că, în cursul ultimului an, numărul ambasadorilor care locuiesc la Roma s-a mărit ulterior. Este vorba despre un semnificativ semn al atenţiei cu care comunitatea internaţională urmăreşte activitatea diplomatică a Sfântului Scaun. Sunt o dovadă ulterioară acordurile internaţionale semnate şi ratificate în cursul anului abia încheiat. Îndeosebi, doresc să citez aici înţelegerile specifice în materie fiscală semnate cu Italia şi Statele Unite ale Americii, care mărturisesc angajarea crescută a Sfântului Scaun în favoarea unei transparenţe mai ample în chestiunile economice. Nu mai puţin importante sunt acordurile cu caracter general, menite să reglementeze aspectele esenţiale ale vieţii şi activităţii Bisericii în diferite ţări, cum este înţelegerea semnată la Díli cu Republica Democratică din Timor-Leste.

La fel, doresc să amintesc schimbul instrumentelor de ratificare a acordului cu Ciadul despre statutul juridic al Bisericii catolice în ţară, precum şi acordul semnat şi ratificat cu Palestina. Este vorba despre două acorduri care, împreună cu memorandumul de înţelegere între Secretariatul de Stat şi Ministerul Afacerilor Externe din Kuwait, demonstrează, între altele, cum convieţuirea paşnică între apartenenţii la diferitele religii este posibilă, acolo unde libertatea religioasă este recunoscută şi posibilitatea efectivă de a colabora la edificarea binelui comun, respectând reciproc identitatea culturală a fiecăruia, este garantată.

Pe de altă parte, fiecare experienţă religioasă trăită în mod autentic nu poate decât să promoveze pacea. Aceasta ne aminteşte de Crăciunul pe care l-am celebrat de puţin timp şi în care am contemplat naşterea unui prunc fără apărare, "numit: Sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, Tată pentru totdeauna, Principe al păcii" (cf. Is 9,5). Misterul întrupării ne arată adevărata faţă a lui Dumnezeu, pentru care putere nu înseamnă forţă şi distrugere, ci iubire; dreptate nu înseamnă răzbunare, ci milostivire. În această perspectivă am intenţionat să convoc Jubileul Extraordinar al Milostivirii, inaugurat în mod excepţional la Bangui în cursul călătoriei mele apostolice în Kenya, Uganda şi Republica Centrafricană. Într-o ţară îndelung încercată de foamete, sărăcie şi conflicte, unde violenţa fratricidă din ultimii ani a lăsat răni adânci în suflete, sfâşiind comunitatea naţională şi generând mizerie materială şi morală, deschiderea porţii sfinte al catedralei din Bangui a voit să fie un semn de încurajare de a ridica privirea, de a relua drumul şi de a regăsi motivaţiile dialogului. Acolo unde numele lui Dumnezeu a fost abuzat pentru a comite nedreptate, am voit să reafirm, împreună cu comunitatea musulmană din Republica Centrafricană, că "cine spune că crede în Dumnezeu trebuie să fie şi un bărbat sau o femeie ai păcii" (1), aşadar ai milostivirii, de vreme ce niciodată nu se poate ucide în numele lui Dumnezeu. Numai o formă ideologică şi deviată de religie poate crede că dă dreptate în numele Atotputernicului, masacrând în mod deliberat persoane fără apărare, aşa cum s-a întâmplat în atentatele teroriste sângeroase din lunile trecute în Africa, Europa şi Orientul Mijlociu.

Milostivirea a fost ca "firul conducător" care a condus călătoriile mele apostolice deja în cursul anului trecut. Mă refer înainte de toate la vizita la Sarajevo, oraş profund rănit de războiul din Balcani şi capitală a unei ţări, Bosnia şi Herţegovina, care îmbracă o semnificaţie specială pentru Europa şi pentru lumea întreagă. Ca răscruce de culturi, naţiuni şi religii se străduieşte, cu rezultate pozitive, să construiască mereu noi puţin, să valorizeze ceea ce uneşte şi să privească la diferenţe ca oportunităţi de creştere respectându-i pe toţi. Acest lucru este posibil printr-un dialog răbdător şi încrezător, care ştie să-şi însuşească valorile culturii fiecăruia şi să primească binele care provine din experienţele altuia (2).

Apoi gândul meu se îndreaptă spre călătoria din Bolivia, Ecuador şi Paraguay, unde am întâlnit popoare care nu se opresc în faţa dificultăţilor şi înfruntă cu curaj, determinare şi spirit de fraternitate numeroasele provocări care le chinuiesc, pornind de la sărăcia răspândită şi de la inegalităţile sociale. În cursul călătoriei în Cuba şi în Statele Unite ale Americii am putut să îmbrăţişez două ţări care au fost îndelung despărţite şi care au decis să scrie o nouă pagină a istoriei, întreprinzând un drum de apropiere şi de reconciliere.

La Philadelphia, cu ocazia Întâlnirii Mondiale a Familiilor, precum şi în cursul călătoriei în Sri Lanka şi în Filipine şi cu recentul Sinod al Episcopilor, am amintit importanţa familiei, care este prima şi cea mai importantă şcoală de milostivire, în care se învaţă să se descopere faţa iubitoare a lui Dumnezeu şi unde umanitatea noastră creşte şi se dezvoltă. Din păcate, cunoaştem numeroasele provocări pe care familia trebuie să le înfrunte în acest timp, în care este "ameninţată şi de tentativele crescânde ale unora pentru a redefini însăşi instituţia căsătoriei prin relativism, prin cultura efemerului, o lipsă de deschidere la viaţă" (3). Există astăzi o frică răspândită în faţa definitivităţii pe care o cere familia şi suportă pagubele cei mai tineri, adesea fragili şi dezorientaţi, şi bătrânii care ajung să fie uitaţi şi abandonaţi. Dimpotrivă, "din fraternitatea trăită în familie se naşte (...) solidaritatea în societate" (4), care ne face să fim responsabili unul de celălalt. Acest lucru este posibil numai dacă în casele noastre, precum şi în societăţile noastre, nu lăsăm să se sedimenteze trudele şi resentimentele, ci dăm loc dialogului, care este cel mai bun antidot la individualismul aşa de larg răspândit în cultura timpului nostru.

Dragi ambasadori,

Un spirit individualist este teren fertil pentru formarea acelui sentiment de indiferenţă faţă de aproapele, care duce la tratarea lui ca simplu obiect de vânzare-cumpărare, care determină la dezinteresul faţă de umanitatea celorlalţi şi ajunge să facă persoanele fricoase şi cinice. Oare nu sunt acestea sentimentele pe care le avem adesea în faţa săracilor, a celor marginalizaţi, a celor din urmă din societate? Şi câţi cei din urmă avem în societăţile noastre! Între aceştia, mă gândesc mai ales la migranţi, cu încărcătura lor de dificultăţi şi suferinţe, pe care le înfruntă în fiecare zi în căutarea, uneori disperată, a unui loc în care să trăiască în pace şi cu demnitate.

De aceea astăzi aş vrea să mă opresc ca să reflectez cu dumneavoastră asupra gravei urgenţe migratoare pe care o înfruntăm, pentru a-i discerne cauzele, a prospecta soluţii, a învinge frica inevitabilă care însoţeşte un fenomen aşa de masiv şi impunător, care în cursul anului 2015 s-a referit mai ales la Europa, dar şi la diferite regiuni din Asia şi din nordul şi centrul Americii.

"Nu-ţi fie teamă şi nu te înspăimânta, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine oriunde vei merge" (Ios 1,9). Este promisiunea pe care i-a făcut-o Dumnezeu lui Iosue şi care arată cât de mult însoţeşte Domnul fiecare persoană, mai ales pe cel care este într-o situaţie de fragilitate ca aceea a celui care caută refugiu într-o ţară străină. Într-adevăr, toată Biblia ne relatează istoria unei umanităţi pe drum, pentru că faptul de a fi în mişcare este ceva ce ţine de natura omului. Istoria sa este formată din atâtea migraţii, uneori maturizate ca o conştiinţă a dreptului la o liberă alegere, adesea dictate de circumstanţe exterioare. De la exilul din paradisul pământesc până la Abraham în drum spre ţara promisă; de la relatarea exodului la deportarea în Babilon, Sfânta Scriptură relatează trude şi dureri, dorinţe şi speranţe, care sunt asemănătoare cu acelea ale sutelor de mii de persoane pe drum în zilele noastre, cu aceeaşi determinare a lui Moise de a ajunge într-o ţară în care curge "lapte şi miere" (cf. Ex 3,17), unde să poată trăi liberi şi în pace.

Şi astfel, astăzi ca şi atunci, auzim strigătul lui Rahela care îşi plânge copiii pentru că nu mai sunt (cf. Ier 31,15; Mt 2,18). Este glasul miilor de persoane care plâng fugind de la războaie oribile, de la persecuţii şi încălcări ale drepturilor umane, sau de la instabilitatea politică sau socială, care fac adesea imposibilă viaţa în patrie. Este strigătul celor care sunt constrânşi să fugă pentru a evita barbariile inefabile practicate faţă de persoane neapărate, cum sunt copiii şi neputincioşii, sau martiriul doar din cauza apartenenţei religioase.

Ca atunci, auzim glasul lui Iacob care le spune fiilor săi "coborâţi şi cumpăraţi de acolo grâu pentru ca să rămânem în viaţă şi să nu murim" (Gen 42,2). Este glasul celor care fug de mizeria extremă, din cauza imposibilităţii de a hrăni familia sau de a avea acces la îngrijirile medicale şi la instruire, de degradarea fără perspective ale vreunui progres, sau şi din cauza schimbărilor climatice şi a condiţiilor climatice extreme. Din păcate, este cunoscut că foamea încă este una dintre plăgile cele mai grave din lumea noastră, cu milioane de copii care în fiecare an mor din cauza ei. Totuşi, doare să se constate că adesea aceşti migranţi nu intră în sistemele internaţionale de protecţie pe baza acordurilor internaţionale.

Cum să nu vedem în toate acestea rodul acelei "culturi a rebutului" care pune în pericol persoana umană, sacrificând bărbaţi şi femei idolilor profitului şi consumului? Este grav să ne deprindem cu aceste situaţii de sărăcie şi de nevoie, cu dramele atâtor persoane şi să le facem să devină "normalitate". Persoanele nu mai sunt simţite ca o valoare primară care trebuie respectate şi tutelate, în speciale dacă sunt sărace sau neputincioase, dacă "încă nu folosesc" - cum sunt cei ce urmează să se nască - sau "nu mai folosesc" - cum sunt bătrânii. Am devenit insensibili faţă de orice formă de risipă, pornind de la cea alimentară, care este printre cele mai reprobabile, când există multe persoane şi familii care suferă de foame şi malnutriţie (5).

Sfântul Scaun doreşte ca Prima Întâlnire Umanitară Mondială, convocată în mai de Naţiunile Unite, să poată reuşi, în actualul cadru trist de conflicte şi dezastre, în intenţia sa de a pune persoana umană şi demnitatea sa în centrul oricărui răspuns umanitar. Este nevoie de o angajare comună care să răstoarne cu hotărâre cultura rebutului şi a ofensării vieţii umane, pentru ca nimeni să nu se simtă neglijat sau uitat şi alte vieţi să nu fie sacrificate din cauza lipsei de resurse şi, mai ales, de voinţă politică.

Din păcate, astăzi ca atunci, auzim glasul lui Iuda care sugerează să fie vândut fratele său (cf. Gen 37,26-27). Este aroganţa celor puternic care îi instrumentalizează pe cei slabi, reducându-i la obiecte pentru scopuri egoiste sau pentru calcule strategice şi politice. Acolo unde este imposibilă o migraţiune regulamentară, migranţii sunt adesea constrânşi să se adreseze celui care practică traficul sau contrabanda de fiinţe umane, în speciale cele mai slabe şi neapărate. Şi vor rămâne mereu imprimate indelebil în minţile noastre şi în inimile noastre imaginile copiilor morţi în mare, victime ale lipsei de prejudecăţi a oamenilor şi ale neîndurării naturii. Apoi, cine supravieţuieşte şi debarcă într-o ţară care-l primeşte poartă în mod indelebil cicatricele adânci ale acestor experienţe, în afară de cele legate de ororile care însoţesc mereu războaiele şi violenţele.

Ca atunci, şi astăzi se aude îngerul repetând: "Scoală-te, ia copilul şi pe mama lui, fugi în Egipt şi stai acolo până când îţi voi spune" (Mt 2,13). Este glasul pe care-l aud mulţi migranţi care n-ar părăsi niciodată propria ţară dacă n-ar fi constrânşi. Între aceştia sunt numeroşi creştini care tot mai masiv au părăsit în cursul ultimilor ani propriile ţinuturi, unde au locuit încă de la originile creştinismului.

În sfârşit, astăzi ascultăm şi glasul psalmistului care repetă: "Pe malurile râurilor din Babilon şedeam şi plângeam, când ne aduceam aminte de Sion" (Ps 136 [137],1). Este plânsul celor care s-ar întoarce cu plăcere în propriile ţări, dacă ar găsi acolo condiţii corespunzătoare de siguranţă şi de subzistenţă. Şi aici gândul meu se îndreaptă spre creştinii din Orientul Mijlociu doritori să contribuie, ca nişte cetăţeni cu drepturi depline, la bunăstarea spirituală şi materială a respectivelor naţiuni.

Mare parte dintre cauzele migraţiilor se putea înfrunta deja de mult timp. Astfel s-ar fi putut preveni atâtea nenorociri sau, cel puţin, să se fie mai blânde consecinţele mai crude. Şi astăzi, şi înainte de a fi prea târziu, mult s-ar putea face pentru a opri tragediile şi a construi pacea. Aceasta ar însemna însă a pune din nou în discuţie obiceiuri şi practici consolidate, pornind de la problematicile legate de comerţul cu armament, de problema aprovizionării cu materii prime şi cu energie, de investiţii, de politicile financiare şi de sprijinire a dezvoltării, până la plaga gravă a corupţiei. Apoi suntem conştienţi că, referitor la tema migraţiei, trebuie stabilite proiecte pe termen mediu şi lung care să meargă dincolo de răspunsul de urgenţă. Ele pe de o parte ar trebui să ajute efectiv integrarea migranţilor în ţările de primire şi, în acelaşi timp, să favorizeze dezvoltarea ţărilor de provenienţă cu politici solidare, care să nu supună însă ajutoarele la strategii şi practici ideologic străine sau contrare culturilor popoarelor cărora sunt destinate.

Fără a uita alte situaţii dramatice, între care mă gândesc îndeosebi la frontiera dintre Mexic şi Statele Unite ale Americii, pe care o voi atinge uşor mergând la Ciudat Juárez luna viitoare, aş vrea să dedic un gând special Europei. De fapt, în cursul ultimului an ea a fost interesată de un flux impunător de refugiaţi - dintre care mulţi şi-au găsit moartea în tentativa de a ajunge în Europa -, care nu are precedente în istoria sa recentă, nici măcar la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Mulţi migranţi care provin din Asia şi din Africa văd în Europa un punct de referinţă pentru principii precum egalitatea în faţa dreptului şi valori înscrise în natura însăşi a fiecărui om, cum sunt inviolabilitatea demnităţii şi egalităţii fiecărei persoane, iubirea faţă de aproapele fără deosebire de origine şi de apartenenţă, libertatea de conştiinţă şi solidaritatea faţă de semenii proprii.

Totuşi, debarcările masive pe coastele bătrânului continent par să facă să şovăie sistemul de primire, construit cu trudă pe cenuşa celui de-al doilea conflict mondial şi care constituie încă un far de umanitate la care să se facă referinţă. În faţa impunătoarelor fluxuri şi a inevitabilelor probleme legate de ele, au apărut multe întrebări cu privire la posibilităţile reale de primire şi de adaptare a persoanelor, cu privire la modificarea unităţii culturale şi sociale a ţărilor de primire, precum şi cu privire la redesenarea unor echilibre geopolitice regionale. La fel de relevante sunt temerile pentru siguranţă, exasperate fără măsură de ameninţarea terorismului internaţional care se răspândeşte. Actualul val migrator pare să ameninţe bazele acelui "spirit umanist" pe care Europa din totdeauna îl iubeşte şi-l apără (6). Totuşi, nu se poate permite să se piardă valorile şi principiile de umanitate, de respect faţă de demnitatea fiecărei persoane, de subsidiaritate şi de solidaritate reciprocă, oricât pot să constituie ele, în unele momente ale istoriei, o povară greu de purtat. Aşadar, doresc să reafirm convingerea mea că Europa, ajutată de marele său patrimoniu cultural şi religios, are instrumentele pentru a apăra centralitatea persoanei umane şi pentru a găsi echilibrul just între dubla datorie morală de a tutela drepturile propriilor cetăţeni şi aceea de a garanta asistenţa şi primirea migranţilor (7).

În acelaşi timp, simt necesitatea să exprim recunoştinţă pentru toate iniţiativele luate pentru a favoriza o primire demnă a persoanelor, cum ar fi, printre altele, Fondul Migranţi şi Refugiaţi al Băncii de Dezvoltare a Consiliului Europei, precum şi pentru angajarea acelor ţări care au arătat o generoasă atitudine de împărtăşire. Mă refer înainte de toate la naţiunile vecine Siriei, care au dat răspunsuri imediate de asistenţă şi de primire, mai ales Libanul, unde refugiaţii constituie un sfert din populaţia totală, şi Iordania, care nu a închis graniţele cu toate că găzduia deja sute de mii de refugiaţi. La fel nu trebuie uitate eforturile altor ţări angajate în prima linie, între care în special Turcia şi Grecia. O recunoştinţă deosebită doresc să exprim Italiei, a cărei angajare hotărâtă a salvat multe vieţi în Marea Mediterană şi care încă ia asupra sa un uriaş număr de refugiaţi în teritoriul său. Doresc ca tradiţionalul simţ de ospitalitate şi solidaritate care deosebeşte poporul italian să nu fie slăbit de dificultăţile inevitabile ale momentului, ci, în lumina tradiţiei sale plurimilenare, să fie capabilă să primească şi să integreze contribuţia socială, economică şi culturală pe care migranţii pot s-o ofere.

Este important ca naţiunile din prima linie în înfruntarea actualei urgenţe să nu fie lăsate singure şi este la fel de indispensabil să se demareze un dialog sincer şi respectuos între toate ţările implicate în problemă - de provenienţă, de tranzit sau de primire - aşa încât, cu o îndrăzneală creativă mai mare, să se caute soluţii noi şi sustenabile. De fapt, nu se pot gândi în actuala conjunctură soluţii urmărite în mod individualist de fiecare stat, deoarece consecinţele alegerilor fiecăruia se repercutează în mod inevitabil asupra întregii comunităţi internaţionale. De fapt, este cunoscut că migraţiile vor constitui un element fundamental al viitorului lumii mai mult decât au făcut-o până acum şi că răspunsurile vor putea să fie numai rodul unei munci comune, care să respecte demnitatea umană şi drepturile persoanelor. Agenda de Dezvoltare adoptată în septembrie de Naţiunile Unite pentru următorii 15 ani, care tratează multe dintre problemele care determină la migraţiune, precum şi alte documente ale comunităţii internaţionale pentru a gestiona chestiunea migratoare, vor putea găsi o aplicare coerentă cu aşteptările dacă vor şti să pună din nou persoana în centrul deciziilor politice la toate nivelele, văzând omenirea ca o singură familie şi pe oameni ca fraţi, respectând reciprocele diferenţe şi convingeri de conştiinţă.

De fapt, în tratarea chestiunii migratoare nu se vor putea neglija repercusiunile culturale legate de ea, pornind de la cele legate de apartenenţa religioasă. Extremismul şi fundamentalismul găsesc un teren fertil nu numai într-o instrumentalizare a religiei pentru scopuri de putere, dar şi în golul de idealuri şi în pierderea de identitate - şi religioasă - care în mod dramatic caracterizează aşa-numitul Occident. Din acest gol se naşte teama care determină să fie văzut celălalt ca un pericol şi un duşman, la închiderea în sine, refugiindu-se pe poziţii preconcepute. Aşadar, fenomenul migrator pune o serioasă întrebare culturală, la care nu ne putem scuti să răspundem. Primirea poate să fie aşadar o ocazie propice pentru o nouă înţelegere şi deschidere de orizont, fie pentru cel care este primit, care are datoria de a respecta valorile, tradiţiile şi legile comunităţii care-l găzduieşte, fie pentru aceasta din urmă, chemată să valorizeze ceea ce fiecare imigrat poate oferi în folosul întregii comunităţi. În acest domeniu, Sfântul Scaun reînnoieşte propriul angajament în domeniul ecumenic şi interreligios pentru a instaura un dialog sincer şi leal care, valorizând particularităţile şi identitatea proprie a fiecăruia, să favorizeze o convieţuire armonioasă între toate componentele sociale.

Stimaţi membri ai Corpului Diplomatic,

În anul 2015 au fost încheiate importante înţelegeri internaţionale, care fac să sperăm bine pentru viitor. Mă gândesc înainte de toate la aşa-numitul "acord despre nuclearul iranian", care doresc să contribuie la favorizarea unui climat de destindere în regiune, precum şi la obţinerea aşteptatului acord despre climă în cursul conferinţei de la Paris. O înţelegere semnificativă - aceasta din urmă - care reprezintă un important rezultat pentru întreaga comunitate internaţională şi care scoate în evidenţă o conştientizare colectivă puternică referitor la responsabilitatea gravă pe care fiecare, indivizi şi naţiuni, o are de a păstra creaţia, promovând o "cultură a îngrijirii care să impregneze toată societatea" (8). Acum este fundamental ca angajamentele asumate să nu reprezinte numai o propunere bună, ci să constituie pentru toate statele o obligaţie efectivă de a pune în practică acţiunile necesare pentru a salvgarda iubitul nostru Pământ, în folosul întregii omeniri, mai ales al generaţiilor viitoare.

La rândul său, anul de puţin timp început se prevesteşte încărcat de provocări şi deja nu puţine tensiuni se arată deja la orizont. Mă gândesc mai ales la contrastele grave apărute în regiunea Golfului Piersic, precum şi la experimentul militar îngrijorător făcut în peninsula coreeană. Doresc ca toate contrapoziţiile să lase spaţiu glasului păcii şi bunei voinţe de a căuta înţelegeri. În această perspectivă, observ cu satisfacţie că nu lipsesc gesturi semnificative şi deosebit de încurajatoare. Mă refer îndeosebi la climatul de convieţuire paşnică în care s-au desfăşurat recentele alegeri în Republica Centrafricană şi care constituie un semn pozitiv al voinţei de a continua drumul întreprins spre o reconciliere naţională deplină. În afară de aceasta, mă gândesc la noile iniţiative demarate în Cipru pentru a vindeca o divizare de lungă dată şi la eforturile întreprinse de poporul columbian pentru a depăşi conflictele din trecut şi a dobândi pacea de atât timp dorită. Apoi toţi privim cu speranţă paşii importanţi făcuţi de comunitatea internaţională pentru a ajunge la o soluţionare politică şi diplomatică a crizei din Siria, care să pună capăt suferinţelor populaţiei, care au durat prea mult timp. La fel, sunt încurajatoare semnalele care provin din Libia, care fac să se spere într-o reînnoită angajare pentru a face să înceteze violenţele şi să se regăsească unitatea ţării. Pe de altă parte, apare tot mai evident că numai o comună şi concordată acţiune politică va putea contribui la stăvilirea răspândirii extremismului şi fundamentalismului, cu repercusiunile sale de matrice teroristă, care seceră nenumărate victime atât în Siria şi în Libia, cât şi în alte ţări, precum Irak şi Yemen.

Acest An Sfânt al Milostivirii să fie şi ocazia de dialog şi reconciliere menit pentru edificarea binelui comun în Burundi, în Republica Democratică din Congo şi în Sud Sudan. Mai ales să fie un timp propice pentru a pune capăt definitiv conflictului în regiunile răsăritene din Ucraina. Este de importanţă fundamentală sprijinul pe care comunitatea internaţională, fiecare stat şi organizaţiile umanitare îl vor putea oferi ţării sub multiple puncte de vedere, pentru ca ea să depăşească actuala criză.

Însă provocarea care ne aşteaptă mai mult decât oricare alta este aceea de a învinge indiferenţa pentru a construi împreună pacea (9), care rămâne un bun care trebuie urmărit mereu. Din păcate printre multele părţi din lumea noastră iubită care o doresc cu ardoare este Ţara pe care Dumnezeu a îndrăgit-o şi a ales-o pentru a arăta tuturor faţa milostivirii sale. Urarea mea este ca acest nou an să poată vindeca rănile adânci care-i separă pe israelieni şi palestinieni şi să permită convieţuirea paşnică a două popoare care - sunt sigur de aceasta - din adâncul inimii nu cer altceva decât pace!

Excelenţele voastre, doamnelor şi domnilor,

La nivel diplomatic, Sfântul Scaun nu va înceta niciodată să lucreze pentru ca glasul păcii să poată fi auzit până la marginile pământului. Reînnoiesc de aceea disponibilitatea deplină a Secretariatului de Stat de a colabora cu dumneavoastră în favorizarea unui dialog constant dintre Scaunul Apostolic şi ţările pe care le reprezentaţi în folosul întregii comunităţi internaţionale, cu certitudinea intimă că acest an jubiliar va putea să fie ocazia propice pentru ca indiferenţa rece din atâtea inimi să fie învinsă de căldura milostivirii, dar preţios al lui Dumnezeu, care transformă teama în iubire şi ne face artizani ai păcii. Cu aceste sentimente reînnoiesc pentru fiecare dintre dumneavoastră, pentru familiile dumneavoastră, pentru ţările dumneavoastră cele mai fervente urări de un an plin de binecuvântări. Mulţumesc.

Francisc

*

Note:

1. Întâlnirea cu comunitatea musulmană, Bangui, 30 noiembrie 2015.

2. Cf. Întâlnirea cu autorităţile, Sarajevo, 6 iunie 2015.

3. Întâlnirea cu familiile, Manila, 16 ianuarie 2015.

4. Întâlnirea cu societatea civilă, Quito, 7 iulie 2015.

5. Cf. Audienţa generală, 5 iunie 2013.

6. Cf. Discurs la Parlamentul European, Strasbourg, 25 noiembrie 2014.

7. Cf. ibidem.

8. Enciclica Laudato si', 231.

9. Cf. Învinge indiferenţa şi cucereşte pacea, Mesaj pentru a XLIX-a Zi Mondială a Păcii, 8 decembrie 2015.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 6.