A doua predică de Advent a părintelui Raniero Cantalamessa (11 decembrie 2015)

Chemarea universală a creştinilor la sfinţenie (Lumen gentium, cap. V)

Am intrat de câteva zile în a cincizecea aniversare a încheierii Conciliului Vatican II şi în Anul Jubiliar al Milostivirii pentru care, Sfinte Părinte, vă suntem cu toţii foarte recunoscători. Trebuie să spunem că legătura dintre tema milostivirii şi Conciliul Vatican II nu este deloc arbitrară sau secundară. În discursul de deschidere, la 11 octombrie 1962, sfântul Ioan al XXIII-lea,papă, a indicat în milostivire noutatea şi stilul conciliului:

"Mereu - scria el - Biserica s-a opus erorilor; adesea le-a şi condamnat cu severitatea maximă. Totuşi acum Mireasa lui Cristos preferă să folosească mai degrabă medicamentul milostivirii decât severitatea" (1).

Într-un anumit sens, la distanţă de jumătate de secol, anul milostivirii celebrează fidelitatea Bisericii faţă de acea promisiune a sa. Se pune uneori întrebarea dacă insistând prea mult pe milostivire nu se riscă să se uite celălalt atribut al lui Dumnezeu care este dreptatea. Însă dreptatea lui Dumnezeu, nu numai că nu contrazice milostivirea sa, ci constă tocmai în ea! Dumnezeu se face dreptate, făcând milostivire. Dumnezeu este iubire; pentru aceasta îşi face dreptate sieşi - adică, se demonstrează cu adevărat ceea ce este - când oferă milostivire. Cu mult înainte de Luther, sfântul Augustin a scris: "«Dreptatea lui Dumnezeu» este cea prin care, prin harul său, Dumnezeu ne face drepţi, exact cum «mântuirea Domnului» (salus Domini) (Ps 3,9) este aceea prin care Dumnezeu face din noi nişte mântuiţi" (2).

Aceasta nu epuizează toate sensurile expresiei "dreptatea lui Dumnezeu", ci este cu siguranţă semnificaţia sa principală. Într-o zi va fi şi o dreptate a lui Dumnezeu retribuţionistă, care va da fiecăruia după propriile merite (cf. Rom 2,5-10); dar nu despre ea vorbeşte apostolul atunci când spune: "Acum dreptatea lui Dumnezeu s-a revelat" (Rom 3,21). Aceea va fi un eveniment viitor, aceasta este un eveniment prezent. În altă parte, acelaşi apostol explică astfel: "Dar când s-a arătat bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu mântuitorul nostru, nu prin faptele pe care le-am fi făcut noi în dreptate, ci după îndurare" (Tit 3,4-5).

1. "Fiţi sfinţi pentru că eu, Dumnezeul vostru, sunt sfânt"

Să venim acum la tema acestei a doua meditaţii. Ea este din capitolul al V-lea din Lumen gentium, intitulat "Chemarea universală la sfinţenie în Biserică". În istoriile conciliului, acest capitol este amintit numai pentru o chestiune, să spune, de redactare. Numeroşii părinţi conciliari, membri ai ordinelor călugăreşti, au cerut cu insistenţă să se dedice o tratare aparte a prezenţei călugărilor în Biserică, aşa cum s-a făcut pentru laici. Astfel, ceea ce a fost până atunci un capitol unic referitor la sfinţenia tuturor membrilor Bisericii, s-a împărţit în două capitole, dintre care al doilea (al VI-lea din LG), dedicat în mod specific călugărilor (3).

Apelul la sfinţenie este formulat încă de la început cu aceste cuvinte:

"De aceea, toţi membrii Bisericii, fie că fac parte din ierarhie, fie că sunt păstoriţi de ea, sunt chemaţi la sfinţenie, după cuvântul apostolului: «Aceasta este voinţa lui Dumnezeu: sfinţirea voastră» (1Tes 4,3; cf. Ef 1,4)" (4).

Acest apel la sfinţenie este cea mai necesară şi cea mai urgentă îndeplinire a conciliului. Fără ea, toate celelalte îndepliniri sunt ori imposibile, ori inutile. Ea este, în schimb, cea care riscă să fie cea mai neglijată, din moment ce acela care o cere şi o reclamă este numai Dumnezeu şi conştiinţa şi nu presiuni sau interese de grupuri umane particulare din Biserică. Uneori există impresia că, în anumite locuri şi în anumite familii călugăreşti, după conciliu, s-a pus mai mult angajare în "a face sfinţi", decât în "a deveni sfinţi", adică mai mult efort pentru a aduce pe altare pe proprii fondatori sau confraţi decât pentru a le imita exemplele şi virtuţile.

Primul lucru care trebuie făcut, când se vorbeşte despre sfinţenie, este să se elibereze acest cuvânt de supunerea şi de frica pe care el le inspiră, din cauza anumitor reprezentări greşite pe care ni le-am făcut despre sfinţenie. Sfinţenia poate să comporte fenomene sau dovezi extraordinare, dar nu se identifică cu aceste lucruri. Dacă toţi sunt chemaţi la sfinţenie este pentru că, înţeleasă corect, ea este la îndemâna tuturor, face parte din normalitatea vieţii creştine. Sfinţii sunt ca florile: nu există numai cele care sunt puse pe altar. Câte din ele îmbobocesc şi mor ascunse, după ce au parfumat în tăcere aerul din jur! Câte din aceste flori ascunse au îmbobocit şi îmbobocesc încontinuu în Biserică!

Motivaţia de fond a sfinţeniei este clară încă de la început şi este că Dumnezeu este sfânt: "Fiţi sfinţi pentru că eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt" (Lev 19,2). Sfinţenia este, în Biblie, sinteza tuturor atributelor lui Dumnezeu. Isaia îl numeşte pe Dumnezeu "Sfântul lui Israel", adică acela pe care Israel l-a cunoscut drept Sfântul. "Sfânt, sfânt, sfânt", Qadosh, qadosh, qadosh, este strigătul care însoţeşte manifestarea lui Dumnezeu în momentul chemării sale (Is 6,3). Maria reflectă cu fidelitate această idee despre Dumnezeu a profeţilor şi a psalmilor, când exclamă în Magnificat: "Numele său este Sfânt".

Cât priveşte conţinutul ideii de sfinţenie, termenul biblic qadosh sugerează ideea de separare, de diversitate. Dumnezeu este sfânt, deoarece este total altul faţă de tot ceea ce omul poate să gândească, să spună sau să facă. Este absolutul, în sensul etimologic de ab-solutus, adică dezlegat de tot restul şi aparte. Este transcendentul, în sensul că se află mai presus de toate categoriile noastre. Toate acestea în sens moral, mai înainte de sensul metafizic; adică se referă la acţiunea lui Dumnezeu şi nu numai la fiinţa sa. În Sfânta Scriptură sunt definiţi "sfinte" mai ales judecăţile lui Dumnezeu, lucrările sale şi căile sale (5).

Totuşi, sfânt nu este un concept îndeosebi negativ, care indică separare, lipsă a răului şi a amestecului în Dumnezeu; este un concept foarte pozitiv. Indică o "plinătate pură". În noi, "plinătatea" nu se acordează niciodată total cu "puritatea". Un lucru îl contrazice pe celălalt. Puritatea noastră este obţinută mereu purificându-ne şi eliminând răul din acţiunile noastre (Is 1,16). În Dumnezeu nu; puritatea şi plinătatea coexistă şi constituie împreună simplitatea supremă a lui Dumnezeu. Biblia exprimă la perfecţie această idee de sfinţenie când spune că lui Dumnezeu "Nimic nu este adăugat şi nimic nu este împuţinat" (Sir 42,21). Deoarece este puritate supremă, nimic nu trebuie să-i fie împuţinat; deoarece este plinătate supremă, nimic nu i se poate adăuga.

Când se încearcă să se vadă cum intră omul în sfera sfinţeniei lui Dumnezeu şi ce înseamnă a fi sfânt, apare imediat, în Vechiul Testament, prevalenţa ideii ritualiste. Mijloacele sfinţeniei lui Dumnezeu sunt obiecte, locuri, rituri, prescrieri. Părţi întregi din Cartea Exodului şi din Cartea Leviticului sunt intitulate "cod de sfinţenie" sau "lege de sfinţenie". Sfinţenia este cuprinsă într-un cod de legi. Această sfinţenie este de aşa natură încât este profanată dacă unul se apropie de altar cu o diformitate fizică sau după ce a atins un animal necurat: "sfinţiţi-vă şi fiţi sfinţi..., să nu vă contaminaţi cu nici o târâtoare care se târăşte pe pământ!" (Lev 11,44; 21,23).

Se citesc glasuri diferite în profeţi şi în psalmi. La întrebarea: "Cine va urca pe muntele Domnului, cine va sta în locul său cel sfânt?", sau: "Cine dintre noi poate sta lângă un foc mistuitor?", se răspunde cu indicaţii în mod fin morale: "Cel care are mâinile nepătate şi inima curată", "cel care umblă în dreptate şi spune adevărul" (cf. Ps 24,3; Is 33,14 ş.u.). Sunt glasuri sublime care însă rămân mai degrabă izolate. Încă în timpul lui Isus, la farisei şi la Qumran, prevalează ideea că sfinţenia şi dreptatea constau în puritatea rituală şi în respectarea anumitor precepte, îndeosebi cel al Sabatului, chiar dacă, în teorie, nimeni nu uită că prima şi cea mai mare poruncă este aceea a iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

2. Noutatea lui Cristos

Trecând acum la Noul Testament, vedem că definiţia de "naţiune sfântă" este extinsă foarte repede la creştini. Pentru Paul, botezaţii sunt "sfinţi prin vocaţie" sau "chemaţi să fie sfinţi" (6). El îi desemnează în mod obişnuit pe cei botezaţi cu termenul "sfinţi". Credincioşii sunt "aleşi pentru a fi sfinţi şi neprihăniţi în faţa lui în iubire" (Ef 1,4). Dar sub aparenta identitate de terminologie asistăm la schimbări profunde. Sfinţenia nu mai este un fapt ritual sau legal, ci moral dacă nu chiar ontologic. Nu se află în mâini, ci în inimă; nu se decide în afara, ci înlăuntrul omului şi se rezumă în caritate. "Nu ceea ce intră în gură îl face pe om impur, dar ceea ce iese din gură, aceea îl face pe om impur" (Mt 15,11).

Mediatorii sfinţeniei lui Dumnezeu nu mai sunt locuri (templul din Ierusalim sau muntele Garizim), rituri, obiecte şi legi, ci este o persoană, Isus Cristos. A fi sfânt nu constă atât într-o fiinţă separată de acesta sau de acela, cât mai ales într-o fiinţă unită cu Isus Cristos. În Isus Cristos se ajunge personal la însăşi sfinţenia lui Dumnezeu, nu la o reverberaţie îndepărtată a ei. "Tu eşti Sfântul lui Dumnezeu!": de două ori răsună această exclamaţie adresată lui Isus în evanghelii (In 6,60; Lc 4,34). Cartea Apocalipsului îl numeşte pe Cristos simplu "Sfântul" (Ap 3,7) şi liturgia face ecou în Gloria - Tu solus Sanctus, "Tu singur eşti Sfântul".

În două moduri noi intrăm în contact cu sfinţenia lui Cristos şi ea ni se comunică nouă: prin apropriere şi prin imitare. Dintre ele cel mai important este primul care se realizează în credinţă şi prin sacramente. Sfinţenia este înainte de toate dar, har şi este lucrare a întregii Treimi. Pentru că, după cum spune apostolul, noi aparţinem lui Cristos mai mult decât nouă înşine (cf. 1Cor 6,19-20), rezultă că, invers, sfinţenia lui Cristos ne aparţine mai mult decât însăşi sfinţenia noastră. "Ceea ce este al lui Cristos - scrie teologul bizantin Nicolae Cabasilas - este mai mult al nostru decât ceea ce este de la noi" (7). Aceasta este bătaia de aripă sau lovitură de îndrăzneală, pe care ar trebui s-o realizăm în viaţa spirituală. Descoperirea sa nu se face, de obicei, la începutul, ci la sfârşitul propriului itinerar spiritual; nu în noviciat, ci mai târziu, când s-au experimentat toate celelalte drumuri şi s-a văzut că nu duc foarte departe.

Paul ne învaţă cum se face această "lovitură de îndrăzneală", când declară solemn că nu vrea să fie găsit cu o dreptate, sau sfinţenie, a sa care derivă din respectarea legii, ci numai cu aceea care derivă din credinţa în Cristos (cf. Fil 3,5-10). Cristos, spune el, a devenit pentru noi "dreptate, sfinţire şi răscumpărare" (1Cor 1,30). "Pentru noi": aşadar putem reclama sfinţenia sa ca a noastră cu toate drepturile. O lovitură de îndrăzneală este şi ceea ce face sfântul Bernard, când strigă: "Eu ceea ce îmi lipseşte îmi apropriez (literal, uzurpez!) din coasta lui Cristos" (8). "A uzurpa" sfinţenia lui Cristos, "a răpi împărăţia cerurilor"! Aceasta este o lovitură de îndrăzneală care trebuie repetată adesea în viaţă, în special în momentul împărtăşirii euharistice.

A spune că noi suntem părtaşi de sfinţenia lui Cristos este ca şi cum am spune că suntem părtaşi de Duhul Sfânt care vine de la el. A fi sau a trăi "în Cristos Isus" echivalează, pentru sfântul Paul, cu a fi sau a trăi "în Duhul Sfânt". "Prin aceasta - scria la rândul său sfântul Ioan - cunoaştem că rămânem în el şi el în noi: ne-a dat din Duhul său" (1In 4,13). Cristos rămâne în noi şi noi rămânem în Cristos, graţie Duhului Sfânt.

Aşadar, Duhul Sfânt este cel care ne sfinţeşte. Nu Duhul Sfânt în general, ci Duhul Sfânt care a fost în Isus din Nazaret, care a sfinţit omenitatea sa, care s-a adunat în el ca într-un vas de alabastru şi pe care, de pe crucea sa şi la Rusalii, el l-a revărsat asupra Bisericii. Pentru aceasta, sfinţenia care este în noi nu este o a doua şi diferită sfinţenie, ci este însăşi sfinţenia lui Cristos. Noi suntem cu adevărat "sfinţiţi în Cristos Isus" (1Cor 1,2). Aşa cum, la Botez, trupul omului este cufundat şi spălat în apă, tot aşa sufletul său este, ca să spunem aşa, botezat în sfinţenia lui Cristos: "aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost justificaţi în numele Domnului Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru", spune apostolul referindu-se la Botez (1Cor 6,11).

Alături de acest mijloc fundamental al credinţei şi al sacramentelor trebuie să găsească loc şi imitarea, faptele, efortul personal. Nu ca mijloc dezlipit şi diferit, ci ca unicul mijloc adecvat să manifeste credinţa, traducând-o în act. Opoziţia credinţă-fapte este o problemă falsă, ţinută în picioare, mai mult, de polemica istorică. Faptele bune, fără credinţă, nu sunt fapte "bune" şi credinţa fără faptele bune nu este credinţă adevărată. E suficient ca prin "fapte bune" să nu se înţeleagă îndeosebi (aşa cum din păcate era în timpul lui Luther) indulgenţe, pelerinaje şi practici pioase, cât mai ales respectarea poruncilor, îndeosebi aceea a iubirii fraterne. Isus spune că la judecata finală unii vor fi excluşi din împărăţie pentru că nu l-au îmbrăcat pe cel gol şi n-au dat de mâncare celui înfometat. Aşadar nu ne mântuim prin faptele bune, ci nu ne mântuim fără faptele bune. Putem rezuma astfel doctrina Conciliului din Trento.

Se întâmplă ca pentru viaţa fizică. Pruncul nu poate face absolut nimic pentru a fi zămislit în sânul mamei; are nevoie de iubirea a doi părinţi (cel puţin aşa a fost până astăzi!). Însă odată ce s-a născut, trebuie să pună la lucru plămânii săi pentru a respira, pentru a suge laptele; aşadar trebuie să lucreze, altminteri viaţa pe care a primit-o moare. Fraza sfântului Iacob: "Credinţa fără fapte este moartă" (cf. Iac 3,26) trebuie înţeleasă în acest sens, adică la prezent: credinţa fără fapte moare.

În Noul Testament două verbe se alternează cu privire la sfinţenie, unul la indicativ şi unul la imperativ: "Sunteţi sfinţi", "Fiţi sfinţi". Creştinii sunt sfinţiţi şi urmează să fie sfinţiţi (9). Când sfântul Paul scrie: "Aceasta este voinţa lui Dumnezeu, sfinţirea voastră", este clar că înţelege tocmai această sfinţenie care este rod al angajării personale. De fapt, adaugă, parcă pentru a explica în ce constă sfinţirea despre care vorbeşte: "Să vă feriţi de desfrânare! Fiecare să ştie să-şi stăpânească propriul trup în sfinţenie şi cinste" (cf. 1Tes 4,3-9).

Textul nostru din Lumen gentium scoate clar în evidenţă aceste două aspecte ale sfinţeniei, unul obiectiv şi celălalt subiectiv, bazate pe credinţă respectiv pe fapte. Spune textul: "Cei care îl urmează pe Cristos, chemaţi de Dumnezeu şi îndreptăţiţi în Isus Domnul nu după faptele lor, ci după hotărârea şi harul lui, au devenit, în botezul credinţei, cu adevărat fii ai lui Dumnezeu şi părtaşi la natura divină şi, prin aceasta, realmente sfinţi. Ei trebuie, aşadar, să păstreze şi să desăvârşească în viaţa lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfinţenia pe care au primit-o" (10).

Deoarece, conform lui Luther, Evul Mediu a deviat tot mai mult accentuând latura lui Cristos ca model, el a accentual cealaltă latură, afirmând că el este dar şi că îi revine credinţei să accepte acest dar (11). Astăzi suntem cu toţii de acord că nu trebuie să se contrapună cele două lucruri, ci trebuie ţinute unite. Cristos este înainte de toate dar de primit prin credinţă, dar este şi model de imitat în viaţă. Inspiră acest lucru el însuşi în evanghelie: "Căci v-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu" (In 13,15); "Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima" (Mt 11,29).

3. Sfinţi sau faliţi

Acesta, noul ideal de sfinţenie din Noul Testament. Un punct rămâne neschimbat şi chiar se aprofundează în trecerea de la Vechiul la Noul Testament şi este motivaţia de fond a chemării la sfinţenie, acel "de ce" trebuie să fim sfinţi: pentru că Dumnezeu este sfânt. "După imaginea sfântului care v-a chemat, deveniţi şi voi sfinţi". Discipolii lui Cristos trebuie să-i iubească pe duşmani "ca să fie fiii Tatălui ceresc care face să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Mt 5,45). Aşadar sfinţenia nu este o impunere, o povară care ne este pusă pe umeri, ci un privilegiu, un dar, o onoare supremă. O obligaţie, e adevărat, dar care derivă din demnitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu. Se aplică la aceasta, în sens deplin, vorba franceză "noblesse oblige".

Sfinţenia este cerută de însăşi fiinţa creaturii umane; nu se referă la accidenţi, ci la însăşi esenţa sa. Ea trebuie să fie sfântă pentru a realiza identitatea sa profundă care este de a fi "după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu". Pentru Scriptură, omul nu este, ca pentru filozofia greacă, îndeosebi ceea ce este determinat să fie de la naşterea sa (physis), adică un "animal raţional", cât mai ales ceea ce este chemat să devină, cu exercitarea libertăţii sale, ascultând de Dumnezeu. Nu este atât natură, cât mai ales vocaţie.

Aşadar, dacă noi suntem "chemaţi să fim sfinţi", dacă suntem "sfinţi prin chemare", atunci este clar că vom fi persoane adevărate, reuşite, în măsura în care vom fi sfinţi. Altminteri, vom fi nişte faliţi. Contrariul sfântului nu este păcătosul, ci falitul! Se poate eşua în viaţă în atâtea moduri, dar sunt eşecuri relative care nu compromit esenţialul; aici se eşuează în mod radical, în ceea ce unul este, nu numai în ceea ce unul face. Avea dreptate Maica Tereza când a răspuns unei jurnaliste care a întrebat-o pe neaşteptate ce simţea când era aclamată sfântă de toată lumea: "Sfinţenia nu este un lux, este o necesitate".

Filozoful Pascal a formulat principiul celor trei ordine sau nivele de măreţie: ordinul corpurilor sau al materiei, ordinul inteligenţei şi ordinul sfinţeniei. O distanţă aproape infinită separă ordinul inteligenţei de cel al corpurilor, dar o distanţă "infinit mai infinită" separă ordinul sfinţeniei de cel al inteligenţei. Geniile nu au nevoie de măreţiile materiale; acestea nu le pot lua sau adăuga nimic. În acelaşi mod, sfinţii nu au nevoie de măreţiile intelectuale; măreţia lor se situează pe un plan diferit. "Ei sunt văzuţi de Dumnezeu şi de îngeri, nu de corpuri şi de minţi curioase; lor le este suficient Dumnezeu" (12).

Acest principiu permite să se evalueze în mod corect lucrurile şi persoanele care ne înconjoară. Majoritatea oamenilor se opresc la primul nivel şi nici măcar nu suspectează existenţa unui plan superior. Sunt aceia care petrec viaţa preocupaţi numai să adune bogăţii, să cultive frumuseţea fizică sau să-şi mărească puterea proprie. Alţii cred că valoarea supremă sau apogeul măreţiei este cel al inteligenţei. Încearcă să devină celebri în domeniul literelor, al artei, al gândirii. Numai puţini ştiu că există un al treilea nivel de măreţie, sfinţenia.

Această măreţie este superioară pentru că este veşnică, pentru că este astfel în ochii lui Dumnezeu care este adevărata măsură a măreţiei şi pentru că realizează ceea ce este mai nobil în fiinţa umană, adică libertatea sa. Nu depinde de noi să ne naştem puternici sau slabi, frumoşi sau mai puţin frumoşi, bogaţi sau săraci, inteligenţi sau mai puţin inteligenţi; în schimb depinde de noi să fim cinstiţi sau necinstiţi, buni sau răi, sfinţi sau păcătoşi. Avea dreptate muzicianul Gounod, el însuşi un geniu, când spunea că "o picătură de sfinţenie valorează mai mult decât un ocean de geniu".

Vestea bună, cu privire la sfinţenie, este că nu suntem constrânşi să alegem între unul dintre aceste genuri de măreţie. Putem fi sfinţi în fiecare dintre ele. Au existat şi există sfinţi printre cei bogaţi şi printre cei săraci, printre cei puternici şi printre cei slabi, printre genii şi printre persoanele fără cultură. Nimănui nu-i este închisă această măreţia de la al treilea nivel.

4. A porni din nou la drum spre sfinţenie

Tinderea noastră la sfinţenie se aseamănă cu drumul poporului ales în deşert. Şi ea este un drum format din continue opriri şi reporniri. Din când în când poporul se oprea şi instala corturile; ori pentru că era obosit, ori pentru că a găsit apă şi hrană, ori pur şi simplu pentru că este obositor a merge mereu. Dar iată că vine, dintr-o dată, porunca Domnului adresată lui Moise să ridice tabăra şi să reia drumul: "Du-te şi pleacă de aici cu poporul pe care l-ai scos din ţara Egiptului; suie-te în ţara pe care am jurat lui Abraham, lui Isaac şi lui Iacob zicând: «O voi da seminţiei tale»" (Ex 33,1).

În viaţa Bisericii, aceste invitaţii de a porni din nou la drum se ascultă, mai ales, la începutul timpurilor forte din anul liturgic sau cu ocazii speciale cum este jubileul milostivirii divine, deschide de puţin timp de papa. Pentru fiecare dintre noi, luat individual, timpul de a ridica tabăra şi de a porni din nou la drum spre sfinţenie este atunci când îi simţim în interior chemarea misterioasă care vine din har. La început, există parcă un moment de oprire. Unul se opreşte în vârtejul propriilor preocupări, ia distanţă, cum se spune, de toate pentru a privi viaţa sa aproape din afară şi de sus, sub specie aeternitatis. Atunci apar marile întrebări: "Cine sunt? Ce vreau? Ce fac cu viaţa mea?".

Deşi era un călugăr, sfântul Bernard a avut o viaţă foarte agitată: concilii de prezidat, episcopi şi abaţi de reconciliat, cruciade de predicat. Din când în când, spune biograful său, el se oprea şi, aproape intrând în dialog cu sine însuşi, se întreba: "Bernard, la ce ai venit?" (Bernarde, ad quid venisti?) (13). Pentru ce anume ai lăsat lumea şi ai intrat în mănăstire? Noi putem să-l imităm; să rostim numele nostru (şi asta foloseşte) şi să ne întrebăm: De ce eşti creştin? De ce eşti preot sau călugăr? Faci lucrurile pentru care eşti în lume?

În Noul Testament este descris un tip de convertire pe care l-am putea defini convertire-trezire sau convertire din lâncezeală. În Cartea Apocalipsului se citesc şapte scrisori scrise îngerilor (conform unor exegeţi episcopilor) din tot atâtea Biserici din Asia Mică. În scrisoarea către îngerul din Efes, el începe cu recunoaşterea a ceea ce a făcut bine destinatarul: "Cunosc faptele tale, străduinţa şi statornicia ta... [Ştiu] că ai răbdare şi că ai suferit pentru numele meu şi n-ai obosit". În schimb, trece după aceea la prezentarea a ceea ce nu-i place lui: "Ai părăsit iubirea ta cea de la început". Şi iată că, în acest moment răsună, ca un sunet de trâmbiţă printre adormiţi, strigătul Celui Înviat: Metanóeson, adică converteşte-te! Zdruncină-te! Trezeşte-te" (Ap 2,1 şu).

Aceasta este prima dintre cele şapte scrisori. Mult mai severă este ultima dintre ele, cea adresată îngerului Bisericii din Laodiceea: "Cunosc faptele tale că nu eşti nici rece, nici cald. O, de ai fi sau rece, sau cald!" Converteşte-te şi fii din nou zelos şi fervent: Zeleue oun kai metanóeson! (Ap 3,15 ş.u.). Şi aceasta, ca toate celelalte, se termină cu acel misterios avertisment: "Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune Bisericilor" (Ap 3,22).

Sfântul Augustin ne dă o sugestie: să începem să retrezim în noi o dorinţă de sfinţenie: "Toată viaţa creştinului bun - scrie el - constă într-o sfântă dorinţă [adică, într-o dorinţă de sfinţenie]: Tota vita christiani boni, sanctum desiderium est" (14). Isus a spus: "Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate pentru că ei vor fi săturaţi" (Mt 5,6). Dreptatea biblică, se ştie, este sfinţenia. De aceea ne lăsăm cu o întrebare asupra căreia să medităm în acest timp de Advent: "Mie îmi este foame şi sete de sfinţenie sau mă resemnez cu mediocritatea?".

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note

1. Il Concilio Vaticano II. Documenti, Edizioni Dehoniane, Bologna 1967, pag. 47.

2. Sf. Augustin, Duhul şi litera, 32, 56 (PL 44, 237).

3. Cf. Storia del concilio Vaticano II, a cura di G. Alberigo, vol. IV, Bologna 1999, pag. 68 şu.

4. Lumen gentium, 39.

5. Cf. Dt 32,4; Dan 3,27; Ap 16,7.

6. Cf. Rom 1,7 şi 1Cor 1,2.

7. N. Cabasilas, Viaţa în Cristos IV, 6 (PG 150, 613).

8. Sf. Bernard, Omilii despre Cântarea Cântărilor, 61, 4-5 (PL 183, 1072).

9. Cf. 1Cor 1,2; 1Pt 1,2; 2,15.

10. Lumen gentium, 40.

11. Cf. S?ren Kierkegaard, Diario X 1,A 154 (ed. a cura di C. Fabro, Brescia 1962, vol. I, pag. 821).

12. B. Pascal, Gânduri, 593.

13. Guillaume de St. Thierry, Vita prima, I, 4 (PL 185, 238).

14. Sf. Augustin, In Epist. Joh. 4, 6 (PL 35, 2008).

lecturi: 18.