Duminică, 18 octombrie, Francisc proclamă patru noi sfinţi

Duminică, 18 octombrie 2015, Francisc proclamă patru noi sfinţi. Vinceţiu Rossi, Maria a Neprihănitei Zămisliri, Ludovic şi Maria Azelia Martin care la 18 octombrie sunt proclamaţi sfinţi de Papa Francisc, împreună dau o prezentare a stărilor de viaţă în care vocaţia creştină se poate exprima: chemarea la căsătorie şi la creşterea copiilor, consacrarea călugărească prin voturi, preoţia.

Vincenzo Grossi

De Marilena Borsotti

Părintele Vincenzo Grossi este prezentat ca model de viaţă evanghelică trăită printr-o intensă caritate pastorală, exercitată în "periferii" şi purtând asupra sa "mirosul oilor". Rod matur al slujirii sale este întemeierea fiicelor Oratoriului, chemate să colaboreze cu parohii la educarea tineretului feminin mai nevoiaş.

Născut la Pizzighettone (Cremona) la 9 martie 1845, din Baldassarre şi Maddalena Capelini, este penultimul din zece copii. Tatăl este morar şi toată familia este angajată în această activitate care, dacă pe de o parte garantează o anumită linişte, pe de altă parte cere trudă. La unsprezece ani, după ce a primit prima împărtăşanie, Vincenzo începe să simtă atracţia faţă de preoţie. Îi destăinuieşte mamei dorinţa de a intra în seminar, aşa cum făcuse deja fratele său Iosif. Însă motivaţiile tatălui impun o aşteptare: este nevoie de contribuţia lui Vincenzo, băiat puternic şi de bunăvoinţă, în munca la moară.

Nu se descurajează şi în cursul anilor idealul său se întăreşte. Uneşte dubla trudă a muncii şi a studiului. Aşteaptă "ora lui Dumnezeu", conform unei expresii care i-a devenit obişnuită. Între timp îşi face un program de viaţă şi este fidel în respectarea lui. Răbdarea şi perseverenţa creează terenul potrivit pentru intrarea sa în seminar, care are loc în anul 1874, la nouăsprezece ani.

Se dedică studiilor cu folos, este jovial, vesel şi disciplinat. Se dedică apostolatului printre cei mai tineri. În destăinuirile rare, se definea "ca o cloşcă având puişorii în jur". Însă itinerarul formativ nu era lipsit de obstacole. Se ciocneşte cu o dură situaţie socială şi eclezială. Evenimentele dinaintea şi de după unitatea Italiei şi confuzia doctrinală în cadrul Bisericii creează un tablou complex. Hirotonit în catedrala din Cremona la 22 mai 1879, încă de la început optează pentru o sinceră şi indiscutabilă fidelitate faţă de Papa şi faţă de magisteriul său. Desfăşoară slujirea la Gera di Pizzghettone, la Sesto Cremonese, la Ca' de' Soresini. Apoi este numit paroh la Regona, districtul Pizzighettone, unde rămâne timp de zece ani. Poziţia marginală, locul simplu şi rural, sărăcia răspândită, indiferenţa religioasă nu-l descurajează pe tânărul preot, care găseşte în rugăciunea intensă şi prelungită forţa pentru a trăi intimitatea cu Isus, care se traduce în grijă faţă de poporul său.

Se roagă, studiază, deschide propria casă copiilor pentru catehism, pentru a le da un pic de instruire, pentru ca să se poată juca într-un loc sigur şi să găsească un pic de mâncare, care să poată compensa sărăcia mesei din familie. Tolerează gălăgia şi chiar unele daune aduse mobilierului. Îl întăreşte conştiinţa că atunci când copiii sunt cu el pot să stea departe de pericole. Pentru el însuşi alege un stil caracterizat de sobrietate. Este grijuliu faţă de cei suferinzi, care întăreşte, se dedică în mod asiduu confesionalului şi direcţiunii spirituale. Temperează propria personalitate cu răbdarea agricultorului care aruncă sămânţa, dar nu pretinde să vadă imediat rodul propriei trude. Învaţă să primească şi insuccese şi contradicţii.

De la Regona este transferat la Vicobellignano, unde rămâne timp de 34 de ani. Numirea episcopului subliniază stima faţă de el, dată fiind necesitatea unui paroh pregătit care să poată stăvili o situaţie dificilă din punct de vedere pastoral. Şi prezenţa unei comunităţi protestante face situaţia delicată. Dar şi aici, părintele Vincenzo se încredinţează puterii invizibile a rugăciunii, convins că preotul nu poate jertfi o ostie străină, dacă nu este dispus să se jertfească el însuşi cu această victimă. Jertfa sa este una totală, dar bucuroasă, nu încruntată. Conştient de ignoranţa religioasă răspândită, de necesitatea de a contrasta ideologii înşelătoare, se dedică în mod asiduu predicării şi în afara parohiei. Este chemat în diferite localităţi din zona Cremona şi Lodi. Şi treptat urmăreşte o intuiţie, care îl va face să întemeieze fiicele Oratoriului: tinere femei doritoare să se dăruiască în întregime lui Dumnezeu şi să intre în slujba sa. Treptat le formează şi este admirat de limpezimea intenţiilor lor. Impresionat de mizeria morală şi materială a tineretului feminin din timpul său, formează mici comunităţi de consacrate pentru a face printre tinere "cel mai mare bine posibil", şi în acest mod să colaboreze cu parohii în îngrijirea lor. Cu două condiţii: disponibilitatea la sărăcie şi spiritul de adaptare. Patronul lor este sfântul Filip Neri, apostolul iubirii lui Dumnezeu printre tineri. Aspectul lor nu le desparte mult de femeile timpului, au un stil simplu şi jovial şi ca loc de rugăciune biserica parohială; desfăşoară simple opere educative pentru a forma fetele şi tinerele, mai ales cele mai nevoiaşe. Şi părintele Vincenzo urmează activ şi cu discreţie ceea ce el defineşte "o lucrare a lui Dumnezeu", refuzând mereu titlul de întemeietor.

În momentul morţii, care a avut loc la 7 noiembrie 1917, exprimă prin ultimele sale cuvinte încredinţarea sa şi a operei sale Domnului: "Calea este deschisă: trebuie mers...". Aceste cuvinte au devenit motoul Institutului care, în variaţia situaţiilor şi a timpurilor, încearcă să fie în mod fidel creativ la inspiraţia originară. Părintele Vincenzo a fost beatificat la 1 noiembrie 1975.

Maria Isabel Salvat y Romero

De Alfonso Ramírez Peralbo

Născută la 20 februarie 1926 la Madrid într-o familie înstărită, Maria Isabel Salvat y Romero a fost botezată ziua următoare în parohia Stăpânei Noastre a Zămislirii. În ambientul familial puternic motivat în sens religios a asimilat valorile creştine pe care le-a aprofundat frecventând încă de copilă colegiul madrilen al Sfintei Fecioare Maria, gestionat de surorile irlandeze.

În 1936, la izbucnirea războiului civil, familia s-a mutat în Portugalia; dar după doi ani s-au întors în patrie, mai întâi în oraşul basc San Sebastián, apoi din nou în capitală. De-a lungul anilor şi-a format calităţi personale şi culturale pentru a putea proiecta o viaţă socială plină de satisfacţii. În schimb a început să simtă vocaţia la viaţa călugărească. Dar nu a ales surorile irlandeze, ci surorile Crucii, institut întemeiat la Sevilla de sfânta Angela a Crucii, cunoscut prin intermediul a două călugăriţe îmbrăcate sărăcăcios care în fiecare lună treceau pe acasă la ea pentru a primi pomana şi rămâneau ca să vorbească. Primită ca postulantă în capitala andaluză în 1944, în anul următor a primit haina călugărească, cu numele de sora Maria a Neprihănitei Zămisliri. În timpul noviciatului s-a remarcat prin angajare, spirit de jertfă şi exemplaritate. Îndeosebi se evidenţiază în ea simplitatea, iubirea faţă de sărăcie, comportamentele umile, spiritul de ascultare. În 1947 depune voturile temporare.

Datorită pregătirii sale umane şi spirituale, i-a fost încredinţată direcţiunea colegiului din Lopera, lângă Jaén. Au urmat alte roluri de responsabilitate la Valladolid şi la Estepa. În 1966 a fost chemată la casa mamă din Sevilla, mai întâi ca auxiliară apoi ca maestră de novice. Pentru ea, în comunitate, nu existau munci de două clase, una mai înaltă decât alta, toate erau egale pentru că toate erau servicii aduse fraţilor şi surorilor. După doi ani a devenit provincială, apoi consilieră generală, apoi superioară a comunităţii din Villanueva del Río y Minas (Sevilla), unde a putut atinge cu mâna sărăcia celor lipsiţi şi a bătrânilor abandonaţi care trăiau fără adăpost în afara oraşului. În 1977, a devenit superioară generală. Şi cu permisiunea Sfântului Scaun, a fost realeasă de alte trei ori în funcţie, deosebit de delicată în anii dificili care au urmat după Conciliul al II-lea din Vatican şi care au văzut-o angajată în actualizarea constituţiunilor Institutului. Atitudinea sa a fost de un echilibru dinamic: n-a trăit fidelitatea ca o repetare a unor formule rodate, ci ca o dorinţă de creativitate pentru a veni în întâmpinarea exigenţelor pe care Domnul le dădea de înţeles. În fiecare împrejurare a privit la fondatoarea sfânta Angela, ca la un izvor peren de continuitate coerentă în reînnoirea necesară.

A avut o grijă deosebită faţă de formarea permanentă a surorilor, mai ales pentru cele care trăiau momente de criză şi de rătăcire; şi în acei ani de experimente şi incertitudini mărturia sa de viaţă a constituit un punct de referinţă pentru multe. S-a îngrijit de însufleţirea vocaţională, ale cărei roade s-au format în mod vizibil, ducând la deschiderea de noi case călugăreşti în alte oraşe din Spania: Puertollano, Huelva, Cádiz, Lugo, Linares, Alcázar de San Juan. O casă a fost întemeiată şi în Reggio Calabria în 1984.

Personalitatea sa senină şi jovială contribuia la crearea unui climat de încredere şi de comuniune. În ea se evidenţia o intensă experienţă călugărească, trăită cu conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu şi în căutarea constantă a voinţei sale şi alimentată la izvoarele rugăciunii şi contemplaţiei; o disponibilitate sinceră faţă de exigenţele aproapelui, în mod deosebit ale celor mai nevoiaşi, şi o deschidere vie faţă de problemele contemporane; o orientare spre perfecţiune, aşa încât a ajuns la o exercitare ferventă a virtuţilor umane şi creştine.

În 1994 i-a fost diagnosticată o tumoare. Operată, a înfruntat boala cu docilitate şi tăria sufletească şi timp de patru ani a continuat activitatea sa. În ultimele zile, când suferinţa s-a făcut simţită mai mult, a reînnoit încrederea sa în bunătatea lui Dumnezeu. La 31 octombrie 1998 a murit în casa mamă. La înmormântarea sa au participat numeroşi preoţi şi călugăriţe, împreună cu o mare participare a credincioşilor. Investigaţia diecezană a fost celebrată la Sevilla de la 20 februarie la 15 noiembrie 2004. Beatificată la 18 septembrie 2010, postulatura a supus după aceea judecăţii Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor presupusa vindecare miraculoasă, care a avut loc în capitala Andaluziei în 2012: un bărbat de patruzeci şi trei de ani care a căzut dintr-o dată la pământ în stare de inconştienţă, a fost internat într-un spital citadin unde s-a pornit un protocol de hipotermie terapeutică şi i-au fost administrate medicamente. Pacientul a intrat în comă, cu daune cerebrale grave. În acel context, o soră din Institut a invitat o prietenă a mamei pacientului să o roage pe fericita Maria a Neprihănitei Zămisliri. S-au unit la rugăciune sora însăşi, o altă soră, mama bolnavului şi câţiva prieteni din arhiconfraternitatea Fecioarei Speranţa "Macarena", al cărei membru era bolnavul. La douăsprezece zile de la internare bărbatul s-a trezit din comă şi i-a recunoscut pe cei prezenţi.

Ludovic Martin şi Maria Azelia Guérin

De Antonio Sangalli

Primăvara anului 1858. Maria Azelia Guérin traversează podul Sfântul Leonard la Alençon. Un tânăr merge în sens opus şi trece mai departe. În inimă, clar un glas: Este soţul pregătit pentru tine! El este Ludovic Martin, ceasornicar şi bijutier, are 35 de ani. Ea, brodeză experimentată de la preţiosul "Punct din Alençon", are 27 de ani. Amândoi au în urma lor o căutare vocaţională dificilă. Ludovic, din Normandia, a coborât până la Alpi pentru a deveni canonic al Marelui Sfânt Bernard. Nefiind acceptat, se întoarce în familie, se dedică artei sale şi participă la viaţa parohială prin cercurile culturale şi caritative. Maria Azelia, "nu"-ul îl primeşte de la fiicele Sfântului Vincenţiu: sănătatea sa este prea fragilă. Nu-şi pierde cumpătul şi se roagă: Doamne, pentru că nu sunt vrednică să fiu mireasa ta, voi intra în căsătorie pentru a împlini sfânta ta voinţă, dar dă-mi mulţi copii şi toţi să fie consacraţi! Dumnezeu pare că acceptă: se vor naşte nouă copii în familie. Ultima născută, "mica Tereza".

Maria Azelia şi Ludovic au celebrat căsătoria la Alençon, în biserica Notre-Dame, la trei luni după acea întâlnire, la miezul nopţii, între 12 şi 13 iulie 1858, aşa cum era obicei atunci. O iubire nupţială, iubirea lor, care a fost locul privilegiat al celei mai înalte creşteri spirituale. Faptul de a fi slujitori ai sacramentului, pentru soţi, nu se epuizează în actul celebrării liturgice. De la acel "da" începe pentru cei doi exercitarea unei slujiri care, în cotidian, trecând prin gesturi de duioşie, este dar reciproc. Maria Azelia şi Ludovic, la început au intuit asta cu greu, dar curând, cu ajutorul unui duhovnic luminat, au pornit pe calea unei sfinţenii conjugale exemplare. Care a fost matricea consacrării feciorelnice a fiicelor pe care ei le-au zămislit, le-au crescut, le-au educat. Un pământ sfânt, această familie, în care fiecare comportament al părinţilor între ei, faţă de bătrânii bolnavi - bunicii paterni şi cel matern - şi faţă de copii este trăit într-o optică de credinţă simplă, formată din încredinţare lui Dumnezeu, din rugăciune, din participare la Euharistia zilnică, la vespere, la cateheza duminicală şi la activităţile caritative.

Pentru a învăţa să mă rog, îmi era suficient să-l privesc pe tata; rugăciunea sa era rugăciunea unui sfânt: spunea Tereza. O practicare asiduă a spovezii, o devoţiune foarte iubitoare faţă de Fecioară, iubirea faţă de sfinţi, se împleteau cu o cateheză familială foarte îngrijită de părinţi. Prin meditarea Evangheliei, citirea vieţilor sfinţilor, a Année liturgique de Dom Guéeranger, a Imitaţiunii lui Cristos, părinţii le introduc pe fiice în profunzimea misterelor lui Cristos, mai ales cele ale pătimirii sale: devoţiunea faţă de sfânta faţă era specială în Ludovic. Pentru Leonia, a treia născută, şubredă cu sănătatea, pe care temperamentul caracterial o face rebelă, au fost puse în aplicare toate atenţiile şi delicateţele.

Pentru fiecare naştere care se anunţă în ea, Maria Azelia îi cere lui Dumnezeu ca pruncul să fie un adevărat creştin, un apostol, un misionar. De patru ori, sfâşiată, va vedea murind pe cei mici ai săi. Trei la câteva luni de viaţă, Elena, dintr-o dată, la cinci ani. Când închideam ochii copilaşilor mei dragi şi îi puneam în sicriu, simţeam o durere foarte puternică, dar mereu resemnată. Mulţi îmi spuneau că ar fi fost mai bine să nu-i fi avut. Nu puteam tolera acest limbaj. Durerile mele, suferinţele mele nu pot fi măsurate cu fericirea veşnică a copiilor mei (Scrisoare către fratele, 17 octombrie 1871).

Cât priveşte caritatea, povesteşte Celina că tatăl său nu putea să vadă nicio mizerie fără a o ajuta. Într-o dimineaţă a întâlnit un bătrân epuizat, i-a dat de mâncare şi l-a îngenuncheat la picioarele sale pe Tereza şi pe ea pentru ca să le binecuvânteze.

Maria Azelia moare la 45 de ani de carcinom la sân. După îngrijiri dureroase, călătoria la Lourdes ca ultimă speranţă, unită cu promisiunea: dacă Sfânta Fecioară nu mă vindecă, o voi ruga să o vindece pe fiica mea [Leonia], să-i deschidă inteligenţa, să facă din ea o sfântă. Voi face tot posibilul pentru a obţine minunea: dar, dacă nu voi fi vindecată, voi încerca să când la fel la întoarcere (Scrisoare către cumnata, 20 februarie 1877). Cu zece zile înainte, când metastaza a invadat de acum tot organismul, se târăşte până la biserică pentru liturghia de sărbătoare. Ungerea, viaticul în prezenţa întregii familii (Tereza are patru ani şi jumătate), marchează plecarea sa la 28 august 1877.

Dumnezeul meu, tu mă onorezi prea mult: acesta este comentariul lui Ludovic atunci când fiicele îi manifestă intenţia de a se face călugăriţe. Intrarea Paulinei în Carmel era prevăzută, nu aceea a Mariei, sprijinul casei. Totuşi, eroicul tată spune "da"-ul său fără regrete tuturor, şi Celinei. Îl va spune şi Leoniei, care de două ori lasă viaţa călugărească până când va intra definitiv la Vizitaţiunea din Caen, unde a murit la vârstă înaintată. Astăzi, cea mai problematică dintre fiicele Martin, este slujitoare a lui Dumnezeu. Cunoaştem vocaţia Terezei şi consensul deplin al lui Ludovic, care o însoţeşte la Roma, pentru a obţine de la Leon al XIII-lea permisiunea de a intra în Carmel la numai 15 ani.

Constrâns să se interneze în spitalul psihiatric din Caen din cauza unei arterioscleroze cerebrale, medicului care se uimeşte de seninătatea sa şi de rugăciunea sa neîntreruptă îi spune: în viaţă am comandat mereu şi mă văd redus să ascult. Este dur, dar ştiu că este pentru binele meu. N-am avut niciodată umiliri, dar era nevoie de una. Dumnezeu să fie preamărit.

Apoi, complet paralizat, a fost primit în casa cumnatului Isidor, unde a murit la 29 iulie 1894, asistat de fiica Celina. Puţin după moarte, Tereza va aminti generozitatea tatălui care a oferit altarul mare catedralei "Sfântul Petru" din Lisieux.

(După L'Osservatore Romano, 17 octombrie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 18.