Consistoriu ordinar public pentru crearea a 20 noi cardinali

Sâmbătă, 14 februarie 2015, în bazilica vaticană, Sfântul Părinte Francisc a ţinut un Consistoriu Ordinar Public pentru crearea a 20 noi cardinali, prin impunerea beretei, încredinţarea inelului şi acordarea Titlului sau Diaconiei. La sfârşitul ritului, papa a ţinut, de asemenea, Consistoriu Ordinar Public pentru canonizarea a trei fericite.

La deschiderea Consistoriului, prefectul Tribunalului Suprem al Signaturii Apostolice, Dominique Mamberti, primul dintre noii cardinali, a adresat papei un mesaj de salut şi recunoştinţă, în numele tuturor noilor cardinali.

Celebrarea a început cu salutul, rugăciunea şi lectura Epistolei (1Cor 12,31-13,13). Apoi papa a ţinut omilia sa.

Sfântul Părinte a citit apoi formula de creare şi a proclamat solemn numele noilor cardinali, anunţându-i ordinul prezbiteral sau diaconal.

Ritul a continuat cu mărturisirea de credinţă a noilor cardinali în faţa poporului lui Dumnezeu şi jurământul de fidelitate şi de ascultare faţă de papa şi faţă de succesorii săi.

Noii cardinali, după ordinea de creare, au îngenuncheat apoi în faţa Sfântului Părinte care le-a impus tichia şi bereta de cardinal, le-a încredinţat inelul şi a acordat fiecăruia o biserică din Roma ca semn de participare la grija pastorală a papei în urbe. După încredinţarea bulei de creare de cardinal şi de acordare a titlului sau a diaconiei, Sfântul Părinte Francisc a schimbat cu fiecare neo-cardinal îmbrăţişarea păcii.

Printre noii cardinali creaţi astăzi, în bazilică nu era prezent - din cauza vârstei înaintate - cardinalul José de Jesús Pimiento Rodríguez, arhiepiscop emerit de Manizales, căruia îi va fi încredinţată bereta de cardinal în Columbia.

La Consistoriul Ordinar Public de astăzi în bazilica "Sfântul Petru" era prezent, alături de cardinalii din Ordinul Episcopilor, papa emerit Benedict al XVI-lea.

În continuare prezentăm omilia pe care Sfântul Părinte a rostit-o în cursul Consistoriului:

* * *

Iubiţi fraţi cardinali,

Demnitatea de cardinal este desigur o demnitate, dar nu este onorifică. O spune asta deja numele - "cardinal" - care evocă termenul "cardine" (= ţâţână); aşadar nu e ceva accesoriu, decorativ, care să ne facă să ne gândim la o distincţie, ci o bază, un punct de sprijin şi de mişcare esenţial pentru viaţa comunităţii. Voi sunteţi "ţâţâni" şi sunteţi încardinaţi în Biserica de Roma, care "prezidează comuniunea universală a carităţii" (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia Lumen gentium, 13; cf. Ignaţiu din Antiohia, Ad Romanos, Prolog).

În Biserică orice preşedinţie provine din caritate, trebuie să se exercite în caritate şi are ca scop caritatea. Şi în asta Biserica ce este în Roma desfăşoară un rol exemplar: aşa cum ea prezidează în caritate, tot aşa fiecare Biserică particulară este chemată, în locul său, să prezideze în caritate.

De aceea mă gândesc că "imnul adus iubirii" din Prima Scrisoarea a sfântului Paul către Corinteni poate să fie cuvântul-călăuză pentru această celebrare şi pentru slujirea voastră, îndeosebi pentru cei dintre voi care astăzi intră în Colegiul Cardinalilor. Şi ne va face bine să ne lăsăm călăuziţi, eu mai întâi şi voi împreună cu mine, de cuvintele inspirate ale apostolului Paul, îndeosebi acolo unde el prezintă caracteristicile iubirii. Să ne ajute în această ascultare Mama noastră Maria. Ea l-a dat lumii pe Cel care este "Calea cea mai bună dintre toate" (cf. 1Cor 12,31): pe Isus, Iubirea întrupată; să ne ajute să primim acest Cuvânt şi să mergem mereu pe această Cale. Să ne ajute cu atitudinea sa umilă şi duioasă de mamă, deoarece iubirea, dar al lui Dumnezeu, creşte acolo unde sunt umilinţa şi duioşia.

Înainte de toate sfântul Paul ne spune că iubirea este "îndelung răbdătoare" şi "binevoitoare". Cu cât se lărgeşte mai mult responsabilitatea în slujirea Bisericii, cu atât mai mult trebuie să se lărgească inima, să se dilate după măsura inimii lui Cristos. Îndelunga răbdare este, într-un anumit sens, sinonimă cu catolicitatea: înseamnă a şti să iubim fără margini, dar în acelaşi timp fideli faţă de situaţiile particulare şi cu gesturi concrete. A iubi ceea ce este mare fără a neglija ceea ce este mic; a iubi lucrurile mici în orizontul celor mari, pentru că "Non coerceri a maximo, contineri tamen a minimo divinum est". A şti să iubim cu gesturi binevoitoare. Bunăvoinţa este intenţia fermă şi constantă de a voi mereu binele şi pentru toţi, chiar şi pentru cei care nu ne iubesc.

Apostolul spune apoi că iubirea "nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se umflă". Aceasta este cu adevărat o minune a iubirii, pentru că noi fiinţele umane - toate, şi la orice vârstă a vieţii - suntem înclinate la invidie şi la orgoliu de natura noastră rănită de păcat. Şi nici chiar demnităţile ecleziastice nu sunt imune de această ispită. Dar tocmai pentru asta, iubiţi fraţi, poate să iasă în evidenţă şi mai mult în noi forţa divină a iubirii, care transformă inima, aşa încât nu mai trăieşti tu, ci Cristos trăieşte în tine. Şi Isus este în întregime iubire.

În afară de asta, iubirea "nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale". Aceste două trăsături revelează că acela care trăieşte în iubire este des-centrat de sine. Cel care este auto-centrat este în mod inevitabil lipsit de respect şi adesea nu-şi dă seama de asta, pentru că "respectul" este tocmai capacitatea de a ţine cont de celălalt, de a ţine cont de demnitatea sa, de condiţia sa, de necesităţile sale. Cel care este auto-centrat caută în mod inevitabil propriul interes şi i se pare că acest lucru este normal, aproape necesar. Acest "interes" poate să fie îmbrăcat şi cu acoperăminte nobile, dar dedesubt este mereu "propriul interes". În schimb iubirea de des-centrează şi te pune în adevăratul centru care este numai Cristos. Atunci da, poţi să fii o persoană respectuoasă şi atentă la binele celorlalţi.

Iubirea, spune Paul, "nu se mânie, nu ţine cont de răul primit". Păstorului care trăieşte în contact cu oamenii nu-i lipsesc ocaziile de a se înfuria. Şi probabil şi mai mult riscăm să ne supărăm în raporturile dintre noi confraţii, pentru că de fapt noi suntem mai puţin scuzabili. Şi în asta iubirea, şi numai iubirea, e cea care ne eliberează. Ne eliberează de pericolul de a reacţiona impulsiv, de a spune şi a face lucruri greşite; şi mai ales ne eliberează de riscul mortal al mâniei reţinute, "cuibărite" înăuntru, care te face să ţii cont de relele pe care le primeşti. Nu. Acest lucru nu este acceptabil în omul Bisericii. Chiar dacă se poate scuza o înfuriere momentană şi imediat este potolită, nu la fel este pentru supărare. Dumnezeu să ne scape de ea şi să ne elibereze!

Iubirea - adaugă Apostolul - "nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr". Cel care este chemat în Biserică la slujirea conducerii trebuie să aibă un puternic simţ al dreptăţii, aşa încât orice nedreptate să-i rezulte inacceptabilă, chiar şi aceea care ar putea să fie avantajoasă pentru el sau pentru Biserică. Şi în acelaşi timp "se bucură de adevăr": ce expresie frumoasă este asta! Omul lui Dumnezeu este unul care e fascinat de adevăr şi care îl găseşte pe deplin în Cuvânt şi în Carnea lui Isus Cristos. El este izvorul inepuizabil al bucuriei noastre. Fie ca poporul lui Dumnezeu să poată găsi mereu în noi denunţarea fermă a nedreptăţii şi slujirea bucuroasă a adevărului.

În sfârşit, iubirea "toate le iartă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură". Aici există, în patru cuvinte, un program de viaţă spirituală şi pastorală. Iubirea lui Cristos, revărsată în inimile noastre de Duhul Sfânt, ne permite să trăim aşa, să fim aşa: persoane capabile să ierte mereu; să dea mereu încredere, pentru că sunt pline de credinţă în Dumnezeu; capabile să reverse mereu speranţă, pentru că sunt pline de speranţa în Dumnezeu; persoane care ştiu să suporte cu răbdare orice situaţie şi pe orice frate şi soră, în unire cu Isus, care a suportat cu iubire povara tuturor păcatelor noastre.

Iubiţi fraţi, toate aceste nu vin de la noi, ci de la Dumnezeu. Dumnezeu este iubire şi face toate acestea, dacă suntem docili faţă de acţiunea Duhului său Sfânt. Iată aşadar cum trebuie să fim: încardinaţi şi docili. Cu cât suntem mai încardinaţi în Biserica ce este în Roma cu atât trebuie să devenim mai docili faţă de Duhul, pentru ca iubirea să poată da formă şi sens la tot ceea ce suntem şi ceea ce facem. Încardinaţi în Biserica ce prezidează în iubire, docili faţă de Duhul Sfânt care revarsă în inimile noastre iubirea lui Dumnezeu (cf. Rom 5,5). Aşa să fie.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 24.