Liniştea contemplativilor... şoaptă divină. Ziua Pro Orantibus

Ziua în care în Biserica Catolică se comemorarea Prezentarea la Templu a Preasfintei Fecioare Maria, 21 noiembrie 2014, este şi ziua Pro Orantibus, a persoanelor de viaţă contemplativă. Pentru aceşti fraţi şi surori ale noastre, liniştea este o componentă esenţială a slujirii lor, un spaţiu vital, care favorizează o trăire mai intensă şi eficace în prezenţa Domnului, pentru binele Bisericii şi al întregii lumi. Oferim în rândurile ce urmează o scurtă reflecţie menită să pună în lumină frumuseţea tăcută a acestei perle ascunse în inima Bisericii.

În societatea noastră, dominată de zgomot, liniştea înspăimântă şi totodată fascinează. Este "locul" în care putem sta faţă-n faţă cu noi înşine. Sau cu Domnul. Aşa cum fac din primele secole ale creştinătăţii călugări şi călugăriţe din diferite ordine şi tradiţii spirituale.

Zgomote din trafic, decibeli de discotecă, muzică în aeroport, iPod-uri şi telefoane: un zgomot de fundal ne însoţeşte zi de zi. E ca şi cum lumea modernă ar fi ostilă liniştii. Sau ca şi cum ar "culege" din ea doar sensul negativ. Pentru că există o linişte de moarte şi una de viaţă, liniştea cimitirelor şi cea a nou-născutului mulţumit că tocmai a fost hrănit. O linişte de dispreţ, provocatoare. Şi una de compătimire, miloasă. O linişte, semn de complicitate cu răul. Şi o alta care, în realitate, este strigăt asurzitor împotriva nedreptăţilor.

Liniştea înspăimântă. Şi fascinează în acelaşi timp. Înspăimântă, pentru că te constrânge să te priveşti înăuntru, în adâncurile sufletului, cu riscul de a descoperi golul abisal al unei vieţi umplute doar cu obiecte. Fascinează, pentru că este "locul" posibilului, în care să te poţi odihni, să poţi respira, să te poţi pune cu adevărat faţă-n faţă cu tine însuţi sau cu Dumnezeu. Liniştea este din ce în ce mai mult "marfă" rară, "fruct exotic", de cultivat ca un bun de mare preţ. Chestie de excentrici.. Şi de călugări... Asemeni certozinilor din filmul lui Philip Gröning, ale căror feţe se pot vedea absorbite în rugăciune în timpul ocupaţiilor zilnice: chipuri pacificate, pătrunse, într-un dialog tăcut cu Dumnezeu. Regizorul german a petrecut mai mult de patru luni cu discipolii sfântului Bruno, în mânăstirea de la Certosa. A observat cu atenţie alternarea anotimpurilor, trezirea naturii după gerul iernii, freamătul vieţii într-o floare sau în ramurile unui copac şi din nou zăpada care acoperă totul. Paşii pe zăpadă, zgomotul plugului, mieunatul pisicilor cărora un călugăr le duce de mâncare, răgetul animalelor în depărtare, revărsarea asurzitoare a cascadelor, într-un cuvânt, muzica creaţiei... Fără manierisme, fără o măiestrie aparentă, Gröning propune anumite "cadre" care nu sunt natură moartă, ci viaţă "tăcută"...

Filmul nu narează fapte, evenimente. Nu există o istorie. Timpul este suspendat sau, mai bine spus, eliberat, sustras repetiţiei de gesturi alienante şi restituit esenţialului. Nu sunt cuvinte, doar acelea, puţine, pronunţate în timpul plimbării de duminică. Nu este muzică, doar cea a naturii. Şi, pentru cine priveşte, o cufundare în linişte, la început contrară voinţei, şi apoi, după ce a fost pus în surdină zgomotul lumii, o linişte percepută ca o purificare necesară, o formă de asceză, un act eliberator.

În zilele noastre, o ştim prea bine, liniştea nu e la ordinea zilei, nu e trendy, pare a fi un lux, o alegere un pic snoabă a aristocraţilor şi a celor "pierde-vară". Şi, totuşi, liniştea este o necesitate vitală, un antidot împotriva dispersiei, a vanităţii sau a golului existenţial. Filosoful Karl Jaspers are mare dreptate când afirmă: "Fiinţele umane care nu ştiu ce înseamnă comuniunea în tăcere, nu sunt capabili să comunice cu adevărat." Pe lângă asta, există, cum zicea Pascal, "o elocvenţă a tăcerii", care în iubire contează mai mult decât orice alt fel de limbaj.

Liniştea este o componentă esenţială a "gramaticii dorinţei", cum ne-o confirmă îndrăgostiţii şi misticii. Dar există, cum spuneam, fel şi fel de linişte. Există o linişte care nu ştie să facă să tacă tumultul interior şi care este expresie a fricii şi a golului. Există liniştea enigmatică a lui Buddha. Şi este liniştea locuită de chipurile pe care le iubim. O linişte care "flirtează" cu nimicul. Şi o alta care este eliberare de gânduri inoportune, de tot ceea ce ne distrage. O linişte alienantă. Şi o linişte care, conform părinţilor pustiului, este întâi de toate un "habitare secum", o locuire cu sine pentru a fi mai aproape de Domnul şi de ceilalţi, tipică persoanelor de viaţă contemplativă.

Dorim să ne rugăm în linişte pentru toate comunităţile şi persoanele de viaţă contemplativă. Viaţa şi prezenţa lor să genereze adevărate oaze în deşertul acestei lumi zbuciumate şi să trezească în noi dorul de paradis:

"Veşnice Părinte, îţi mulţumim pentru mărturia tăcută a atâtor persoane care au îmbrăţişat viaţa monastică. Mijlocirea lor în rugăciune este indispensabilă vieţii şi misiunii Bisericii, este pusă în slujba noii evanghelizări.

Fie ca rugăciunile şi sacrificiile lor «ascunse», prin mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria, contemplativa prin excelenţă, să genereze reînnoirea spirituală a corpului mistic al lui Cristos. Binecuvântează această formă specială de viaţă consacrată cu multe vocaţii autentice, care, îmbrăţişând această separare de lume, să fie o anticipare a împărăţiei tale veşnice. Prin Cristos Domnul nostru. Amin".

Surorile Benedictine
Mănăstirea "Maica Unităţii" Viişoara

lecturi: 8.