Discursul Sfântului Părinte Francisc cu ocazia inaugurării unui bust de bronz în onoarea papei Benedict al XVI-lea în Academia Pontificală de Ştiinţe

Domnilor cardinali,

Iubiţi fraţi întru episcopat şi întru preoţie,

Iluştri doamne şi domni,

În timp ce cădea vălul de pe bustul pe care academicienii l-au voit în sediul Academiei Pontificale de Ştiinţe ca semn de recunoaştere şi recunoştinţă, o emoţie bucuroasă a devenit vie în sufletul meu. Acest bust al lui Benedict al XVI-lea reevocă ochilor tuturor persoana şi faţa iubitului Papă Ratzinger. Reevocă şi spiritul său: cel al învăţăturilor sale, al exemplelor sale, al operelor sale, al devoţiunii sale faţă de Biserică, al actualei sale vieţi "monastice". Acest spirit, departe de a se uza cu trecerea timpului, va apare din generaţie în generaţie tot mai mare şi puternic. Benedict al XVI-lea: un mare Papă. Mare prin forţa şi pătrunderea inteligenţei sale, mare prin contribuţia sa relevantă la teologie, mare prin iubirea sa faţă de Biserică şi faţă de fiinţele umane, mare prin virtutea sa şi religiozitatea sa. Aşa cum ştiţi bine, iubirea sa faţă de adevăr nu se limitează la teologie şi la filozofie, ci se deschide la ştiinţe. Iubirea sa faţă de ştiinţă se revarsă în grija faţă de oamenii de ştiinţă, fără distincţie de rasă, naţionalitate, civilizaţie, religie; grijă faţă de Academie, de când sfântul Ioan Paul al II-lea l-a numit membru. El a ştiu să onoreze Academia cu prezenţa sa şi cuvântul său şi a numit mulţi dintre membri săi, inclusiv pe actualul preşedinte Werner Arber. Benedict al XVI-lea a invitat, pentru prima dată, un preşedinte al aceste Academii să participe la Sinodul despre noua evanghelizare, conştient de importanţa ştiinţei în cultura modernă. Desigur că despre el nu se va putea spune niciodată că studiul şi ştiinţa au uscat persoana sa şi iubirea sa faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, ci dimpotrivă, că ştiinţa, înţelepciunea şi rugăciunea au dilatat inima sa şi spiritul său. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru darul pe care l-a oferit Bisericii şi lumii cu existenţa şi pontificatul Papei Benedict. Le mulţumesc tuturor celor care, cu generozitate, au făcut posibilă această operă şi acest act, în mod deosebit autorului bustului, sculptorul Fernando Delia, familiei sale şi tuturor academicienilor. Doresc să vă mulţumesc vouă tuturor care sunteţi prezenţi aici pentru a-l onora pe acest mare Papă.

La încheierea Sesiunii voastre plenare, dragi academicieni, sunt fericit să exprim profunda mea stimă şi încurajarea mea călduroasă de a duce înainte progresul ştiinţific şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale oamenilor, în special ale celor mai săraci.

Trataţi tema deosebit de complexă a evoluţiei conceptului de natură. Nu voi intra desigur, înţelegeţi bine asta, în complexitatea ştiinţifică a acestei importante şi decisive chestiuni. Vreau doar să subliniez că Dumnezeu şi Cristos merg cu noi şi sunt prezenţi şi în natură, aşa cum a afirmat apostolul Paul în discursul la Aeropag: "Căci în el trăim, ne mişcăm şi suntem" (Fap 17,28). Când citim în Geneză relatarea creaţiei riscăm să ne imaginăm că Dumnezeu a fost un vrăjitor, cu baghetă magică în măsură să facă toate lucrurile. Dar nu este aşa. El a creat fiinţele şi le-a lăsat să se dezvolte conform legilor interne pe care El le-a dat fiecăreia, pentru ca să se dezvolte, pentru ca să ajungă la propria plinătate. El a dat fiinţelor din univers autonomia, în acelaşi timp în care le-a asigurat prezenţa sa continuă, dând fiinţă oricărei realităţi. Şi astfel creaţia a mers înainte secole şi secole, milenii şi milenii până când a devenit aceea pe care o cunoaştem astăzi, tocmai pentru că Dumnezeu nu este un demiurg sau un vrăjitor, ci Creatorul care dă fiinţă tuturor entităţilor. Începutul lumii nu este operă a haosului care datorează altuia originea sa, ci derivă direct de la un Principiu suprem care creează din iubire. Big-Bangul, care se pune astăzi la originea lumii, nu contrazice intervenţia creatoare divină ci o cere. Evoluţia în natură nu contrastează cu noţiunea de creaţie, pentru că evoluţia presupune crearea fiinţelor care evoluează.

În schimb, cât priveşte omul este o schimbare şi o noutate. Când, în ziua a şasea a relatării din Geneză, vine crearea omului, Dumnezeu dă fiinţei umane o altă autonomie, o autonomie diferită de cea a naturii, care este libertatea. Şi spune omului să dea nume tuturor lucrurilor şi să meargă înainte în cursul istoriei. Îl face responsabil al creaţiei, şi pentru ca să domine creaţia, pentru ca s-o dezvolte şi astfel până la sfârşitul timpurilor. Deci omului de ştiinţă, şi mai ales omului de ştiinţă creştin, îi corespunde atitudinea de a se întreba cu privire la viitorul omenirii şi al pământului şi, ca fiinţă liberă şi responsabilă, să colaboreze la pregătirea lui, la ocrotirea lui, la eliminarea riscurilor ambientului atât natural cât şi uman. Însă, în acelaşi timp, omul de ştiinţă trebuie să fie mişcat de încrederea că natura ascunde, în mecanismele sale evolutive, potenţialităţi care revin inteligenţei şi libertăţii să le descopere şi să le realizeze pentru a ajunge la dezvoltarea care este în planul Creatorului. Aşadar, oricât ar fi de limitată, acţiunea omului este părtaşă de puterea lui Dumnezeu şi este în măsură de a construi o lume adaptată la dubla sa viaţă corporală şi spirituală; de a construi o lume umană pentru toate fiinţele umane şi nu pentru un grup sau o clasă de privilegiaţi. Această speranţă şi încredere în Dumnezeu, Autor al naturii, şi în capacitatea spiritului uman sunt în măsură să dea cercetătorului o energie nouă şi o seninătate profundă. Dar este adevărat şi că acţiunea omului, atunci când libertatea sa devine autonomie - care nu este libertate, ci autonomie - distruge creaţia şi omul ia locul Creatorului. Şi acesta este păcatul grav împotriva lui Dumnezeu Creatorul.

Vă încurajez să continuaţi lucrările voastre şi să realizaţi iniţiativele fericite teoretice şi practice în favoarea fiinţelor umane care vă fac onoare. Încredinţez acum cu bucurie panglica de catifea, pe care monseniorul Sánchez Sorondo o va da noilor membri. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 11.