Papa Francisc: Omilia la sfânta Liturghie şi canonizarea papilor Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea (27 aprilie 2014)

În centrul acestei duminici care încheie Octava de Paşti şi pe care sfântul Ioan Paul al II-lea a voit ca să aibă titlul de Milostivirea Divină, sunt rănile glorioase ale lui Isus înviat.

El le-a arătat deja prima dată când a apărut apostolilor, chiar în seara zilei după sâmbătă, în ziua Învierii. Însă în seara aceea, aşa cum am auzit, nu era Toma; şi atunci când ceilalţi i-au spus că l-au văzut pe Domnul, el a răspuns că dacă nu va vedea şi nu va atinge acele răni, nu va crede. După opt zile, Isus a apărut din nou în cenacol, în mijlocul discipolilor: era şi Toma; s-a adresat lui şi l-a invitat să atingă rănile sale. Şi atunci acel om sincer, acel om obişnuit să verifice personal, a îngenuncheat în faţa lui Isus şi a spus: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" (In 20,28).

Rănile lui Isus sunt scandal pentru credinţă, dar sunt şi verificare a credinţei. Pentru aceasta în trupul lui Cristos înviat rănile nu dispar, rămân, pentru că acele răni sunt semnul permanent al iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, şi sunt indispensabile pentru a crede în Dumnezeu. Nu pentru a crede că Dumnezeu există, ci pentru a crede că Dumnezeu este iubire, milostivire, fidelitate. Sfântul Petru, preluându-l pe Isaia, le scrie creştinilor: "Prin rănile lui aţi fost vindecaţi" (1Pt 2,24; cf. Is 53,5).

Sfântul Ioan al XXIII-lea şi sfântul Ioan Paul al II-lea au avut curajul de a privi rănile lui Isus, de a atinge mâinile sale rănite şi coasta sa străpunsă. Nu le-a fost ruşine de trupul lui Cristos, nu s-au scandalizat de El, de crucea sa; nu le-a fost ruşine de trupul fratelui (cf. Is 58,7), pentru că în fiecare persoană suferindă îl vedeau pe Isus. Au fost doi oameni curajoşi, plini de parresia Duhului Sfânt, şi au dat mărturie Bisericii şi lumii despre bunătatea lui Dumnezeu, despre milostivirea sa.

Au fost preoţi şi episcopi şi papi din secolul al XX-lea. I-au cunoscut tragediile, dar n-au fost doborâţi de ele. Mai puternic, în ei, era Dumnezeu; mai puternică era credinţa în Isus Cristos Răscumpărătorul omului şi Domn al istoriei; mai puternică în ei era milostivirea lui Dumnezeu care se manifestă în aceste cinci răni; mai puternică era apropierea maternă a Mariei.

În aceşti doi oameni contemplativi ai rănilor lui Cristos şi martori ai milostivirii sale locuia "o speranţă vie", împreună cu o "bucurie nespusă şi strălucită" (1Pt 1,3.8). Speranţa şi bucuria pe care Cristos înviat le dă discipolilor săi şi de care nimic şi nimeni nu-i poate priva. Speranţa şi bucuria pascale, trecute prin cuptorul despuierii, al golirii, al apropierii de păcătoşi până la extrem, până la greaţă datorită amărăciunii acelui potir. Acestea sunt speranţa şi bucuria pe care cei doi Papi sfinţi le-au primit în dar de la Domnul înviat şi la rândul lor le-au dăruit din belşug poporului lui Dumnezeu, primind recunoştinţa sa veşnică.

Această speranţă şi această bucurie se respirau în prima comunitate a credincioşilor, la Ierusalim, despre care vorbesc Faptele Apostolilor (cf. 2,42-47), pe care am ascultat-o în prima lectură. Este o comunitate în care se trăieşte esenţialul Evangheliei, adică iubirea, milostivirea, în simplitate şi fraternitate.

Şi aceasta este imaginea Bisericii pe care Conciliul al II-lea din Vatican a ţinut-o în faţa sa. Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea au colaborat cu Duhul Sfânt pentru a restabili şi a actualiza Biserica după fizionomia sa originară, fizionomia pe care i-au dat-o sfinţii în decursul secolelor. Să nu uităm că tocmai sfinţii sunt cei care trimit înainte şi fac să crească Biserica. Convocând Conciliul, sfântul Ioan al XXIII-lea a demonstrat o delicată docilitate faţă de Duhul Sfânt, s-a lăsat condus şi a fost pentru Biserică un păstor, un conducător-condus, condus de Duhul Sfânt. Aceasta a fost marea sa slujire adusă Bisericii; pentru aceasta mie îmi place să-l gândesc ca Papa docilităţii faţă de Duhul Sfânt.

În această slujire adusă poporului lui Dumnezeu, sfântul Ioan Paul al II-lea a fost Papa familiei. Aşa a spus el însuşi, odată, că ar fi voit să fie amintit, ca Papa familiei. Îmi place să subliniez acest lucru în timp ce trăim un drum sinodal despre familie şi cu familiile, un drum pe care cu siguranţă el îl însoţeşte şi îl susţine din cer.

Fie ca amândoi aceşti noi sfinţi păstori ai poporului lui Dumnezeu să mijlocească pentru Biserică, pentru ca, în timpul acestor doi ani de drum sinodal, să fie docilă faţă de Duhul Sfânt în slujirea pastorală adusă familiei. Fie ca amândoi să ne înveţe să nu ne scandalizăm de rănile lui Cristos, să intrăm în misterul milostivirii divine care mereu speră, mereu iartă, pentru că mereu iubeşte.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *

lecturi: 9.