![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() ![]()
|
![]() |
![]() |
![]() |
![]()
S-a născut în Iaşi şi a fost botezat în catedrală. Între timp a ajuns preot şi apoi episcop. Revine cu plăcere în oraşul natal. Ultima dată a trecut prin Iaşi în zilele de 12 şi 13 septembrie 2013, după ce a participat la lucrările Conferinţei Episcopilor din România. Este vorba de PS Florentin Crihălmeanu, episcop greco-catolic de Cluj-Gherla. A vizitat Seminarul, Episcopia şi redacţia "Lumina creştinului". În dimineaţa zilei de 13 septembrie a celebrat împreună cu PS Petru Gherghel în biserica în care a fost botezat. L-am rugat să răspundă la câteva întrebări. Aşa s-a înfiripat un dialog despre amintiri, vocaţie, frumuseţile preoţiei şi credinţă. • Ce amintiri vă leagă de Iaşi? De Iaşi mă leagă în primul rând faptul că este locul în care, prin mila lui Dumnezeu, am văzut lumina zilei, la Spitalul Parhon din dealul Copoului. Mă leagă şi în mod particular, o spun în acest An al Credinţei, faptul că taina Botezului, intrarea în Biserica Catolică, am primit-o în catedrala "Adormirea Maicii Domnului", prin grija părintelui paroh de atunci, pr. Tocănel, având ca naşi pe bunicii mei, Petru Caraman şi Alice Caraman, în ziua de 20 octombrie, anul Domnului 1959. Tot aici am primit pentru întâia oară taina Mărturisirii, după o bună pregătire catehetică, şi, de asemenea, am primit prima sfântă Împărtăşanie în anii 1967-1968. De la prima Împărtăşanie îmi aduc aminte şi de îmbrăcămintea pe care o purtam, cu papucii de lac şi cu cămăşuţa albă, şi de preoţii care ne vorbeau foarte frumos, şi de ceilalţi copii zburdalnici, aşa cum eram în pauzele de cateheză: ne jucam în partea lateral dreapta a bisericii, între zid şi biserică, un loc în care eram oarecum mai protejaţi. Apoi mă leagă şi clasa a IV-a pe care am parcurs-o la Liceul "Garabet Ibrăileanu" din Copou, şi, sigur, colegii de şcoală pe care i-am avut. • Mai aveţi rude în Iaşi? Sunt încă în Iaşi fratele mamei şi familia, cu cele două fiice care acum sunt profesoare în oraş. Pentru noi, mă refer aici la familie, fratele meu, sora mea, Iaşiul a rămas un loc al vacanţelor, un loc în care veneam la bunici, un loc în care trăiam din plin libertatea jocului, pe de o parte, bucuria de a fi împreună, cu ceilalţi copii de vârsta noastră, dar, pe de altă parte, era şi locul în care am învăţat foarte multe, în primul rând în domeniul credinţei, pentru că ramura din partea mamei, fiind romano-catolici practicanţi, erau nelipsiţi de la sfintele Liturghii, de la momentele de cateheză, de la tot ceea ce putea înălţa sufletul spre Dumnezeu. Aici şi mătuşa, Charlotte Sibi, a avut un rol cu totul deosebit, chiar dacă pot spune că nouă, copiilor, nu ne era întotdeauna pe plac: ne chema de la joacă la orele de cateheză, ne chema la dictările de limbă franceză. Cu bunica, Alice Caraman, adeseori fixa anumite zile în care în casă trebuia să vorbim numai limba franceză sau numai limba engleză şi, repet, nu constituia pentru noi o mare plăcere, dar apoi, ajungând la studii, la Roma, prin mila lui Dumnezeu, practic cu ceea ce am învăţat în copilărie, franceza şi engleza, am reuşit să mă descurc. În capitala Moldovei consider că s-au pus fundamentele credinţei mele creştine catolice. Şi dacă astăzi, prin mila bunului Dumnezeu, şi eu aş spune total nemeritat, sunt la cârma unei dieceze, este datorită acestui izvor de credinţă care a izvorât în baptisteriul catedralei "Adormirea Maicii Domnului" din Iaşi. • Ne-aţi lăsat şi o fotografie. Puteţi să ne spuneţi cine sunt persoanele care apar în imagine? Sigur, este părintele Tocănel, care a celebrat Botezul, dar ceilalţi cine sunt? De la stânga spre dreapta, în primul rând este bunicul, Petru Caraman, celebrul folclorist şi etnograf, în mod particular la Universitatea din Iaşi, care îl are în braţe pe fratele meu mai mare, Muşat, de un an şi jumătate în vremea aceea. Apoi este bunica, Alice Caraman, care mă ţine în braţe, înfăşat în hainele specifice vârstei, şi, alături de bunica, este mama..., cu mâinile întinse spre pruncul botezat, privindu-mă cu mult drag... Suntem în faţa catedralei "Adormirea Maicii Domnului", puţin spre stânga, iar părintele Tocănel ţine cu multă vrednicie în mână arma de luptă a preoţilor, adică Breviarul, având încă stola preoţească, iar bunicul în mâna stângă ţine lumânarea baptismală, care a fost aprinsă, semn al luminii lui Cristos care a pătruns atunci în tânărul suflet. • Povestiţi, vă rog, puţin despre modul cum s-a născut vocaţia dumneavoastră la Preoţie. Încă din vremea copilăriei, aveam mare admiraţie faţă de preoţi şi aveam senzaţia că este o distanţă foarte mare între noi, copiii, şi altar. Între timp am plecat din zona Moldovei în zona Transilvaniei, în mod particular la Turda, până în anii 1970. Acolo participam la oficiile în limba maghiară, o perioadă de timp, ceea ce, oarecum, m-a făcut să înţeleg mai puţin din ceea ce se spunea şi să trăiesc mai mult actul liturgic, dar, propriu-zis, ideea preoţiei a apărut mult mai târziu, în anii 1980, când a avut loc o întâmplare, zic eu, providenţială, într-o duminică a Rusaliilor, în Biserica Piariştilor din Cluj. Mă aflam împreună cu familia şi, fiind foarte mare înghesuială, s-a întâmplat să leşin. Au venit mai multe persoane care mi-au dat primul ajutor şi m-au aşezat pe treptele de la intrarea bisericii, după care a venit o persoană şi mi-a spus: "Rămâi aici că mă duc să îţi aduc apă". Am reţinut chipul acelei persoane, dar n-am mai văzut-o pentru că între timp a venit mama cu sora mea şi ne-am întors acasă. Bunul Dumnezeu a vrut ca, în toamna aceluiaşi an, ieşind de la sfânta Liturghie, o persoană să-mi spună: "Vreau să stau de vorbă cu tine". Era aceeaşi persoană. Mi-a spus că este profesor de biologie şi am început o discuţie despre viaţă. Am continuat să merg săptămânal şi apoi, treptat, am înţeles că nu este doar profesor, ci că are şi un grup de tineri cu care duminica făcea câte o ieşire la iarbă verde, dar era şi rugăciunea Rozariului sau cântări religioase. Treptat am intrat în acest cerc. După câteva luni, am aflat că este preot greco-catolic; mi-a permis să asist la Liturghia care se celebra în casa Sfinţiei sale. Era părintele Pantelimon Aşteleanu, de vrednică amintire. El a fost, practic, persoana care mi-a deschis calea spre Preoţie, chiar dacă întrebarea cea mai tranşantă mi-a pus-o un călugăr bazilian. Eram în primul concediu ca inginer. Îi cerusem părintelui Pintea să-l petrec într-o parohie. "Du-te la Vatra Dornei! Este acolo un preot pe care îl cunosc şi te va primi Cobori la staţie, te uiţi unde-i turla bisericii, mergi la casa parohială şi spui că te-am trimis eu", mi-a zis el. Acolo am făcut cunoştinţă cu părintele Iosif Sabău, care în vremea aceea era paroh la Vatra Dornei. M-a primit cu toată căldura şi bucuria. Am intrat in ritmul casei, care îmbina rugăciunea, Liturghiile, momente de masă împreună şi momente de plimbare. Celebram sfânta Liturghie cu un părinte bazilian, refugiat în casa parohială. Avea o mică încăpere sub scară, în care era un dulap, un pat, o masă şi un scaun. După una dintre Liturghiile pe care le-am celebrat în acea biserică, părintele Micu m-a întrebat: "Nu te-ai gândit niciodată să devii preot?" "Nu", i-am spus. "Gândeşte-te de-acum înainte", a spus el. Pentru mine a început un examen de conştiinţă pe care apoi l-am continuat acasă cu părintele Pintea. În cele din urmă, m-am înscris pe orbita acelor cursuri în clandestinitate, cum erau în anii aceia, 1986-1988. În 1990, când s-a deschis oficial un curs seral al Institutului Teologic, m-am înscris între cei 40 de tineri, lucrând ca şi inginer până în jurul orei 15-15.30 şi apoi venind cu drag la episcopie, pentru cursurile care le ofereau preoţii trecuţi prin focul persecuţiei. • Au trecut mai mulţi ani de când aţi fost sfinţit preot, între timp aţi fost chemat şi la slujirea de episcop. De ce este frumos să fii preot? Care este frumuseţea Preoţiei? Nu am fost tipul de copil care de mic să se fi jucat de-a Preoţia sau să se fi jucat de-a Liturghia. Îmi amintesc că la prima Împărtăşanie am primit un rozariu şi cu bucurie mă rugam, dar ceea ce m-a atras mai mult a fost faptul că bunul Dumnezeu mi-a dat să înţeleg că în viaţă există un adevăr mai profund decât ceea ce oamenii, în general prin ştiinţă sau pe alte căi, descoperă. A fost o perioadă de timp în care am studiat în particular filozofia, filozofiile asiatice chiar, dar mi-am dat seama că exista oarecum un mister. Când am studiat teologia am înţeles că Dumnezeu este cel care, în clipa în care cheamă, deschide toate porţile. Acest lucru l-am perceput şi în momentul hirotonirii preoţeşti în Piaţa Libertăţii din Cluj, dar şi în momentul hirotonirii episcopale de la Roma. Dumnezeu, în clipa în care cheamă, oferă multe satisfacţii pe plan spiritual. Şi dacă oferă momente de încercare, oferă şi tăria de a le putea duce mai departe. Frumuseţea Preoţiei este a acelui om care se poate oferi cu bucurie pe sine, care îşi poate oferi viaţa ştiind că are un scop precis şi un model concret în faţa lui. Nu este numai bucuria creştinului credincios care, prin Botez, deja are o orientare, oferă un sens propriei vieţi. Este mult mai mult decât atât. Este bucuria de a ajuta pe ceilalţi în momentele în care, poate, se simt mai slabi în credinţă. Este apoi satisfacţia unei mărturisiri primite din partea unei persoanei care nu a mai fost de zeci de ani la mărturisire. Simt atunci că un suflet a fost câştigat pentru Cristos. Ce este mai frumos decât să poţi dărui viaţa veşnică? Fiind preot, ca urmare a harului primit, să-l faci prezent pe Cristos şi harul patimilor sale în confesional, dar şi jertfa sa pe masa sfântului altar! Noi, oamenii, adeseori ne facem cadouri unul celuilalt, de zile aniversare, de zile onomastice; căutăm un cadou care să facă plăcere celuilalt. Ce alt cadou mai frumos poate fi decât să putem spune: "Eşti dezlegat de moarte, eşti dezlegat de rău şi primeşti taina spre iertarea păcatelor şi spre viaţă de veci"! • Suntem în Anul Credinţei, spre finalul acestui an. În duminica în care îl sărbătorim pe Cristos, Regele Universului, se încheie Anul Credinţei. Ce gând purtaţi cu privire la credinţă şi ce ar trebui să facem noi să creştem în credinţă? Consider că a fost, într-adevăr, o inspiraţie divină, acest An al Credinţei, foarte necesar fiecăruia dintre noi, în primul rând mie, ca păstor. Am încercat, la persoana întâi, să aplic ceea ce pontiful roman Benedict al XVI-lea, acum emerit, recomanda prin documentul Porta fidei, şi anume, să fie un an de reînnoire, de revigorare a credinţei creştine, plecând de la momentul Botezului. Pontiful roman recomanda să încercăm să ne reîntoarcem la locul în care am fost botezaţi şi să reînnoim devoţional promisiunile făcute la Botez, sigur, de data aceasta conştienţi. Practic, de aceea mă aflu în Iaşi. Am încercat să retrăiesc acel moment al Botezului şi aici trebuie să îi mulţumesc păstorului şi episcopului nostru drag, Preasfinţitul Petru, care m-a primit şi m-a sprijinit în această acţiune liturgică, pentru a porni, oarecum, la un nou drum în credinţă. Anul Credinţei consider că trebuie să ne trezească, să ne scuture poate puţin, să ne aducă aminte de valoarea mare a credinţei creştine. Responsabilitatea acestei credinţe care, începând din primele secole, a fost trăită la niveluri atât de înalte de martirii creştini, dar şi în secolul XX, după cum ştim, prin multe mărturii pe care le avem, dintre care poate una îmi vine mai profund acum în minte: acel răspuns pe care primul purpurat al neamului românesc, cardinalul Iuliu Hosu, l-a oferit persecutorilor atunci când, la Sighet fiind, în penitenciar, a fost invitat să se lepede de credinţă. El a răspuns: "Nu pot, credinţa noastră este viaţa noastră". Acest moto al vieţii sale ne invită pe fiecare dintre noi să ne întrebăm dacă într-adevăr am făcut pasul al doilea, de la ascultarea credinţei la trăirea credinţei. Dacă l-am făcut, să ne punem problema pasului al treilea, al mărturisirii credinţei. Nu este suficient doar să ascultăm credinţa, doar să participăm la actele sacramental-liturgice. Este nevoie să trăim prezenţa lui Cristos în sufletele noastre, cu alte cuvinte, trăirea lui Cristos să devină viaţă prin noi, cuvântul întrupat prin noi şi apoi cuvântul mărturisit şi celorlalţi. Credinţa creştină şi Anul Credinţei ne orientează. Mi se pare foarte important în lumea de astăzi, care uneori pare dezorientată, care nu mai are valori de care să se poată agăţa, nu mai are modele, noi, creştinii, să le putem oferi aceste modele. Sigur, sunt modelele înaintaşilor noştri martiri şi mărturisitori, dar fiecare dintre noi poate constitui un model şi poate arăta prin propria viaţă că a trăi creştineşte înseamnă a da un sens, o orientare propriei vieţi, şi anume sensul mântuirii. • Preasfinţite, vă mulţumim frumos pentru gândurile frumoase pe care le-aţi rostit şi pentru mărturia pe care ne-aţi oferit-o. Cu toată bucuria. Şi eu vă mulţumesc pentru primire şi ospitalitatea moldovenească deja tipică şi clasică. Lăudat să fie Isus Cristos! Pr. Cornel Cadar
Interviul poate fi ascultat aici:
* * * Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 13 septembrie: Iaşi: Interviu cu PS Florentin Crihălmeanu lecturi: 95.
|
![]() |
![]() |
![]() |
![]() ![]()
|
![]() |
![]() |
![]() |
Episcopia Romano-Catolică de Iaşi * Bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt, 26, 700064-Iaşi (IS) tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro design şi conţinut copyright 2001-2025 * ![]() | ![]() |