Omilia papei în Duminica Rusaliilor (19 mai 2013)

Iubiţi fraţi şi surori,

În această zi noi contemplăm şi retrăim în liturgie revărsarea Duhului Sfânt realizată de Cristos Înviat asupra Bisericii sale; un eveniment de har care a umplut cenacolul din Ierusalim pentru a se extinde în lumea întreagă.

Dar ce s-a întâmplat în ziua aceea aşa de îndepărtată de noi, şi totuşi aşa de apropiată încât atinge interiorul inimii noastre? Sfântul Luca ne oferă răspunsul în textul din Faptele Apostolilor pe care l-am ascultat (2,1-11). Evanghelistul ne duce din nou la Ierusalim, la camera de sus a casei în care s-au reunit apostolii. Primul element care atrage atenţia noastră este vuietul care vine pe neaşteptate din cer, "ca la venirea unei vijelii puternice" şi umple casa; apoi "limbile de foc" care se împărţeau şi se aşezau peste fiecare dintre apostoli. Vuietul şi limbile de foc sunt semne precise şi concrete care îi ating pe apostoli, nu numai exterior, ci şi în interiorul lor: în minte şi în inimă. Consecinţa este că "toţi au fost umpluţi de Duhul Sfânt", care eliberează dinamismul lor irezistibil, cu rezultate surprinzătoare: "Au început să vorbească în alte limbi, după cum Duhul le dădea să vorbească". Se deschide aşadar în faţa noastră un tablou cu totul neaşteptat: o mare mulţime se adună şi este plină de uimire pentru că fiecare îi aude pe apostoli vorbind în limba sa. Toţi au o experienţă nouă, care nu a avut loc niciodată înainte: "Îi auzim vorbind în limbile noastre". Şi despre ce vorbesc? "Despre faptele minunate ale lui Dumnezeu".

1. Noutatea ne provoacă mereu un pic de frică pentru că ne simţim mai siguri dacă avem totul sub control, dacă noi suntem cei care construim, care programăm, care proiectăm viaţa noastră după schemele noastre, după siguranţele noastre, după gusturile noastre. Şi asta se întâmplă şi cu Dumnezeu. Adesea îl urmăm, îl primim, dar până la un anumit punct; ne este greu să ne abandonăm Lui cu încredere deplină, lăsând ca Duhul Sfânt să fie sufletul, călăuza vieţii noastre, în toate alegerile; ne este teamă ca Dumnezeu să ne facă să parcurgem drumuri noi, să ne facă să ieşim din orizontul nostru adesea limitat, închis, egoist, pentru a ne deschide la orizonturile sale. Însă, în toată istoria mântuirii, când Dumnezeu se revelează aduce noutate - Dumnezeu aduce mereu noutate -, transformă şi cere să ne încredem complet în El: Noe construieşte arca batjocorit de toţi şi se salvează; Abraham părăseşte ţara sa având în mână numai o promisiune; Moise înfruntă puterea faraonului şi conduce poporul spre libertate; apostolii, fricoşi şi încuiaţi în cenacol, ies cu curaj pentru a vesti Evanghelia. Nu este noutatea pentru noutate, căutarea noului pentru a depăşi plictiseala, aşa cum se întâmplă adesea în timpul nostru. Noutatea pe care Dumnezeu o aduce în viaţa noastră este ceea ce într-adevăr ne realizează, ceea ce ne dăruieşte adevărata bucurie, adevărata seninătate, pentru că Dumnezeu ne iubeşte şi vrea numai binele nostru. Să ne întrebăm astăzi: suntem deschişi la "surprizele lui Dumnezeu"? Sau ne închidem, cu frică, la noutatea Duhului Sfânt? Suntem curajoşi pentru a merge pe noile drumuri pe care noutatea lui Dumnezeu ni le oferă sau ne apărăm, închişi în structuri şubrede care au pierdut capacitatea de primire? Ne va face bine să ne punem aceste întrebări în timpul întregii zile.

2. Un al doilea gând: Duhul Sfânt, aparent, pare să creeze dezordine în Biserică, pentru că aduce diversitatea carismelor, a darurilor; în schimb, toate acestea, sub acţiunea lui, sunt o mare bogăţie, pentru că Duhul Sfânt este Duhul unităţii, care nu înseamnă uniformitate, ci înseamnă a conduce din nou totul la armonie. În Biserică armonia o face Duhul Sfânt. Unul dintre Părinţii Bisericii are o expresie care îmi place mult: Duhul Sfânt "ipsa harmonia est". El este chiar armonia. Numai el poate să provoace diversitatea, pluralitatea, multiplicitatea şi, în acelaşi timp, să realizeze unitatea. Şi aici, când noi suntem cei care vrem să facem diversitatea şi ne închidem în particularismele noastre, în exclusivismele noastre, aducem dezbinarea; şi atunci când noi suntem cei care vrem să facem unitatea după planurile noastre umane, ajungem să aducem uniformitatea, omologarea. În schimb, dacă ne lăsăm conduşi de Duhul Sfânt, bogăţia, varietatea, diversitatea nu devin niciodată conflict, pentru că El ne stimulează să trăim varietatea în comuniunea Bisericii. A merge împreună în Biserică, conduşi de Păstori, care au o specială carismă şi slujire, este semn al acţiunii Duhului Sfânt; eclezialitatea este o caracteristică fundamentală pentru fiecare creştin, pentru fiecare comunitate, pentru fiecare mişcare. Biserica este cea care mi-l aduce pe Cristos şi mă duce la Cristos; drumurile paralele sunt foarte periculoase! Atunci când ne aventurăm mergând dincolo de (proagon) învăţătura şi Comunitatea eclezială - spune apostolul Ioan în a doua sa scrisoare - şi nu rămânem în ele, nu suntem uniţi cu Dumnezeul lui Isus Cristos (cf. 2In 1,9). Să ne întrebăm aşadar: sunt deschis la armonia Duhului Sfânt, depăşind orice exclusivism? Mă las condus de El trăind în Biserică şi cu Biserica?

3. Ultimul punct. Teologii antici spuneau: sufletul este un soi de navă cu pânze, Duhul Sfânt este vântul care suflă în pânze pentru a o face să meargă înainte, impulsurile şi împingerile vântului sunt darurile Duhului. Fără împingerea sa, fără harul său, noi nu mergem înainte. Duhul Sfânt ne face să intrăm în misterul lui Dumnezeu cel viu şi ne salvează de pericolul unei Biserici gnostice şi al unei Biserici autoreferinţiale, închisă în ţarcul său; ne stimulează să deschidem uşile pentru a ieşi, pentru a vesti şi a mărturisi viaţa cea bună a Evangheliei, pentru a comunica bucuria credinţei, a întâlnirii cu Cristos. Duhul Sfânt este sufletul misiunii. Ceea ce a avut loc la Ierusalim în urmă cu aproape două mii de ani nu este un fapt îndepărtat de noi, este un fapt care ajunge la noi, care devine experienţă vie în fiecare dintre noi. Rusaliile din cenacolul din Ierusalim înseamnă începutul, un început care se prelungeşte. Duhul Sfânt este darul prin excelenţă al lui Cristos Înviat oferit apostolilor săi, însă El vrea ca să ajungă la toţi. Isus, aşa cum am ascultat în Evanghelie, spune: "Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna" (In 14,16). Este Duhul Mângâietor, "Mângâietorul", cel care dă curajul de a parcurge drumurile din lume ducând Evanghelia! Duhul Sfânt ne face să vedem orizontul şi ne stimulează până la periferiile existenţiale pentru a vesti viaţa lui Isus Cristos. Să ne întrebăm dacă avem tendinţa de a ne închide în noi înşine, în grupul nostru, sau dacă lăsăm ca Duhul Sfânt să ne deschidă la misiune. Să ne amintim astăzi de aceste trei cuvinte: noutate, armonie, misiune.

Liturgia de astăzi este o mare rugăciune pe care Biserica împreună cu Isus o înalţă către Tatăl pentru ca să reînnoiască revărsarea Duhului Sfânt. Fiecare dintre noi, fiecare grup, fiecare mişcare, în armonia Bisericii, să se adreseze Tatălui pentru a cere acest dar. Şi astăzi, ca la naşterea sa, împreună cu Maria, Biserica invocă: "Veni, Sancte Spiritus! - Vino, Duhule Sfânt, umple inimile credincioşilor tăi şi aprinde în ele focul iubirii tale!". Amin.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.