Ce vor vedea cardinalii electori intrând în Conclav

Lecţia Sixtinei
de Antonio Paolucci

Atunci când cardinalii electori vor intra în Capela Sixtină din Sala Regia (situarea strategică nu este desigur întâmplătoare) prima lor privire va fi pentru tabloul în frescă Încredinţarea cheilor de Petru Perugino, concluzie iconografică din seria cristologică ce ocupă peretele din dreapta, după Predica de pe munte şi înainte de Ultima Cină.

Într-o piaţă vastă şi antică precum maiestatea din Roma, amplificată de o perspectivă razantă care are focul său în edificiul central pe fundal, două figuri monumentale stau faţă în faţă. Una este Cristos care încredinţează Vicarului cheile Împărăţiei, cealaltă este Petru care în genunchi le primeşte. Totul, în episodul Tibi dabo claves, este armonie, solemnitate, tăcere absorbită: primatul lui Petru şi apoi al pontifilor romani - stânca pe care se sprijină Biserica universală - este reprezentată cu simplitate maiestuoasă şi naturaleţe sugestivă.

Însă când cardinalii electori îşi vor ridica privirea spre Judecata de Michelangelo vor vedea reprezentat un episod care este negarea a ceea ce am descris înainte. Îl vor vedea pe Petru, un atlet ameninţător musculos, restituindu-i cheile lui Cristos Judecătorul. Pentru că timpul s-a terminat, istoria nu mai există. Şi Biserica a epuizat misiunea sa. Cine priveşte Judecata are impresia că nu există un perete, ci că privirea se deschide spre un spaţiu infinit format din aer îngheţat şi albastru. În această dimensiune irealistă, metafizică, în care nu mai există timpul pentru că istoria s-a terminat, are loc totul în mod contextual: învierea trupurilor şi judecata, iadul şi paradisul. "Cel care şade pe tron a zis: Iată, le fac pe toate noi (...). Eu sunt alfa şi omega, cel dintâi şi cel din urmă, începutul şi sfârşitul" (Ap 21,5; 22,13).

Judecătorul lui Michelangelo nu stă pe tron, este imberb, are aspectul unui tânăr atlet glorios şi victorios, ridică mâna dreaptă în gestul lui allocutio. Michelangelo a ştiut să reprezinte cu eficacitate extraordinară angoasa teologică a parusiei. Timpul s-a terminat, Biserica nu mai are rol, nu mai există spaţiu pentru milă, pentru milostivire, pentru iertare. Este o senzaţie teribilă aceea care se simte în faţa marelui perete. Este senzaţia pe care a simţit-o papa Paul al III-lea Farnese când - relatează cronicile - s-a îngenuncheat înmărmurit, cu lacrimi în ochi, în acea zi de octombrie, ajunul Tuturor Sfinţilor din anul 1541, când Judecata a fost descoperită.

Circa şaizeci de ani împart Încredinţarea cheilor de Perugino (Sixtina din secolul al XV-lea a fost inaugurată la 15 august 1483) de Judecata de Michelangelo. Între aceste două extreme cronologice şi simbolice se situează decoraţia picturală din capela magna a pontifilor romani, două mii de metri pătraţi de fresce care relatează învăţătura Bisericii şi istoria mântuirii. Este totul în Capela Sixtină: începutul şi sfârşitul, acel fiat lux şi Apocalipsul, paradisul şi iadul, istoriile lui Moise şi cele ale lui Cristos, primatul papei de la Roma, timpul sub gratia al Bisericii care absoarbe, transfigurează şi îşi însuşeşte timpul sub lege din Vechiul Testament.

Capela Sixtină este arca noului şi definitivului legământ pe care Dumnezeu l-a încheiat cu poporul creştin. Nu întâmplător arhitectul Baccio Pontelli care a acţionat între 1477 şi 1481 la ordinele papei Sixt al IV-lea della Rovere modificând şi înălţând structurile precedente, a voit să dea capelei dimensiunile pierdutului Templu din Ierusalim aşa cum ne sunt indicate de Biblie (1Re 6).

Cine intră în Capela Sixtină intră de fapt într-o extraordinară şaradă teologico-scripturală, dar intră şi în cea mai fascinantă pădure de imagini care a apărut vreodată sub cer.

Dacă-şi vor fixa privirea asupra tablourilor în frescă ale ciclului din secolul al XV-lea, cardinalii electori vor vedea corespunderile, oglindirile între Vechiul şi Noul Testament. Pentru doctrina şi teologia catolică, Vechiul Testament este profeţie a lui Cristos care urmează să vină, este anticipare şi prefigurare a Evangheliei. În nici un alt loc acest concept care străbate şi susţine ca o grandioasă arhitravă întreaga istorie a gândirii creştine nu apare cu atâta eficacitate convingătoare. Pietro Perugino a pictat Botezul lui Isus pe peretele din dreapta; în faţă este Călătoria lui Moise în Egipt, şi ea a lui Perugino. Şi unul şi celălalt episod marchează începutul istoriei celor doi legislatori, Moise şi Cristos.

De asemenea, Ispitirile lui Isus de Botticelli au în faţă, opera aceluiaşi autor, Ispitirile lui Moise care, orbit de mânie, devine ucigaş. Trecerea Mării Roşii de Biagio d'Antonio este prefigurare a Chemării apostolilor pe lacul Tiberiadei; şi una şi cealaltă sunt istorii de apă şi de mântuire.

Însă pentru cardinalii electori ca pentru cele peste cinci milioane de persoane care în fiecare an se opresc în Capela Sixtină - oameni de orice cultură, de orice limbă, de orice religie sau de nici o religie - atracţia principală vor fi frescele lui Michelangelo. Privirea lor se va aşeza pe bolta pe care Buonarroti a pictat-o în patru ani între 1508-1512, practic singur într-un soi de duel, corp la corp cu cei peste o mie de metri pătraţi de tencuială destinaţi să primească peste trei sute de figuri. Vreunul dintre ei îşi va aminti că Benedict al XVI-lea, cu atenţia la semnificaţia simbolurilor care este tipică pentru marii intelectuali, la 31 octombrie, a voit să onoreze cu celebrarea vesperelor solemne din ajunul Tuturor Sfinţilor, aniversarea încheierii frescelor de pe boltă. A făcut asta replicând ritul oficiat de predecesorul său Iuliu al II-lea della Rovere la 31 octombrie cu cinci sute de ani înainte.

Privirile celor prezenţi se vor fixa din nou, încă o dată, asupra episoadelor din Geneză pe care Michelangelo le-a pictat pe boltă şi iar se vor uimi în faţa capacităţii formidabile a artistului de a reinventa în mod radical şi genial iconografii consolidate de secole.

Tatăl veşnic care desparte lumina de întuneric este o figură acrobatică ce se extinde asupra nimicului de la început. Este vârtejul creaţiei - de o parte lumina zilei, de cealaltă întunericul nopţii - este fulgerul neaşteptat de la care totul a avut început. Astfel Michelangelo a dat imagine ideii sale despre big bang.

Din totdeauna, chiar de artiştii cei mai mari, crearea omului era reprezentată ca traducere figurativă mai mult sau mai puţin literală a textului biblic. Dumnezeu formează din pământ imaginea omului, îi insuflă spiritul de viaţă şi îi dă suflet şi destin nemuritoare. Michelangelo aduce la zero iconografia tradiţională şi inventează alta aşa de nouă şi aşa de sugestivă încât după cinci secole încă trezeşte emoţie şi stupoare. Nu există nici o urmă de materialitate naivă în Crearea lui Adam din Capela Sixtină. Primul om este aşezat pe pământ, vine din pământ, este deja perfect format, însă scânteia care ţâşneşte din degetul arătător al lui Dumnezeu întins ca să atingă degetul său este cel care-l creează, s-ar spune, ca prin transmiterea unui fluid electric. Dumnezeu ajunge într-un vârtej glorios amplificat de mantia roşie în interiorul căreia, parcă la adăpostul unei vele umflate de vânt, se află îngerii din cortegiul său, personificări ale puterilor Celui Preaînalt.

Cineva, cu o ipoteză desigur fantezistă şi improbabilă, însă sugestivă, a voit să recunoască în profilul lui Dumnezeu Tatăl înconjurat de îngeri, imaginea unui creier uman. Ca şi cum scena aceea ar fi manifestul unui Michelangelo "creaţionist", precursor al "planului inteligent".

Totuşi Judecata va atrage mai des privirile cardinalilor electori. Există multe lucruri în Judecată. Este Biserica triumfătoare dispusă în semicerc în jurul Judecătorului ceresc. Sunt îngerii şi diavolii care îşi împart sufletele celor înviaţi, este cuptorul din Iad care fierbe şi arde din crăpăturile pământului. Este autoportretul anamorfic caricatural al pictorului însuşi, încredinţat pielii jupuite pe care, simbol al martiriului, sfântul Bartolomeu o prezintă. Şi apoi sunt nudurile, această nemărginită reprezentare a frumuseţii şi a gloriei corpului uman care totuşi i-a pus în serioasă încurcătură, aşa cum ştim, pe tradiţionaliştii epocii.

Însă adevăratul foc teologic al compoziţiei, avertisment teribil pentru cardinalii electori ca pentru orice creştin, se află în partea înaltă a frescei, acolo unde un vârtej de îngeri în zbor poartă instrumentele Pătimirii: coloana biciuirii, crucea, coroana de spini, buretele de la ultimul supliciu. Pentru toţi şi pentru fiecare acelea vor fi dovezile testimoniale la tribunalul judecăţii. Deoarece Cristos a murit pentru noi, vom fi judecaţi. Pentru fidelitatea noastră faţă de cruce vom fi mântuiţi sau osândiţi.

(După L'Osservatore Romano, 10 martie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 12.