Copilăria lui Isus în cartea lui Benedict al XVI-lea

Sub ocrotirea Fecioarei Maria

De Alain Besançon

După volumul magistral Isus din Nazaret, dedicat ultimei săptămâni din viaţa lui Cristos, nimic nu era mai aşteptat decât noua carte a Papei despre prima săptămână. Pătimirea este relatată în cele mai mici detalii şi în mai multe capitole din cele patru evanghelii. În schimb pentru săptămâna naşterii este dedicată o singură pagină în Matei, două în Luca, şi practic este totul. Şi totuşi în ea se concentrează sărbătorile cele mai populare ale devoţiunii creştine, îndrăgite chiar şi de cei care nu au decât o amintire despre religia lor: Buna Vestire, Vizita, Naşterea, Sfinţii Prunci Nevinovaţi, Epifania, Prezentarea la templu. Şi ce loc imens ocupă în artă şi în iconografie! Pictorii se scufundă literalmente cu mare bucurie în reprezentarea acestor evenimente, care sunt numite întocmai "mistere de bucurie".

Copilăria lui Isus este un subiect dificil. Este comprehensibil că Papa l-a lăsat la sfârşit. Documentaţia aşa de săracă expune la orice fantezie, la orice eroare, şi Dumnezeu ştie cât au fost de fertile aceste douăzeci de secole. Este un tolbă minunată pentru "istoricul-critic" care poate să propună nenumărate teme luate din istoria generală, din istoria comparată a religiilor, din ştiinţa mitologică şi chiar din cunoaşterea filologică a Scripturilor şi a uzanţelor din lumea ebraică. Miza este decisivă, deoarece este vorba despre misterul central, Întruparea. Ori pruncul Isus este Dumnezeu (şi om) încă de la zămislirea sa, ori este numai un om deosebit de bun care a avut un sfârşit tragic.

Aşadar se ia în mână cu o anumită nelinişte această carte pe care Papa o semnează în dublul său rol de Suveran Pontif şi de teolog "privat". Este destul de diferită de cele precedente. Nu se prezintă sub formă de tratat, ci mai degrabă ca o înşiruire de omilii sau de meditaţii spirituale, care au ca fir conducător credinţa. Această virtute este baza necesară pentru o înţelegere autentică a textului. Praestet fides supplementum sensuum defectui. Fără înţelegerea credinţei relatarea iese în evidenţă ca o legendă sau un ţesut de absurdităţi.

Este nevoie şi de ştiinţă. Cu metoda care-i este proprie, Papa împleteşte Vechiul Testament cu Noul ca o singură Revelaţie. Nu se limitează să facă asemenea lui Matei care justifică cuvintele din evanghelie prin citate din psalmi şi din profeţi. De fapt, în ochii evreilor sau ai exegezei moderne, acele cuvinte profetice nu desemnează în mod univoc evenimentele viitoare. Nu sunt previziuni. Faptele nu sunt nici ilustrări ale cuvintelor antice. Conform expresiei lui Joseph Ratzinger, acestea din urmă sunt cuvinte "fără stăpân". Realitatea pe care o poartă nu putea fi recunoscută direct, dar ele îşi iau semnificaţie prin evenimentul în care devin realitate. Dacă se goleşte evenimentul, rămâne numai un "midrash haggadic", o interpretare a Scripturii printr-o naraţiune. Ori, Luca nu construieşte o relatare pioasă, prezintă fapte pozitive şi le caută semnificaţia prin cuvinte clare sau "în aşteptare", ascultate în lumina credinţei. Este ceea ce Biserica a menţinut mereu.

Odată pus acest cadru metodologic, Benedict al XVI-lea examinează minuţios puţinele versete, puţinele cuvinte pe care evangheliştii le-au considerat suficiente pentru mântuirea lumii. Ne revine nouă să descoperim până la ce punct sunt inepuizabile. Nimic nu este neglijat, nimic nu este sărit. Dau un exemplu: vestirea naşterii şi naşterea feciorelnică. Toate sensurile posibile din Matei şi din Luca sunt analizate amănunţit. Ce voia să spună Isaia atunci când profeţea: "Iată fecioara va zămisli şi va naşte un fiu, pe care-l va numi Emanuel"? Este un cuvânt adresat regelui Ahaz, care îmbracă o semnificaţie politică într-o circumstanţă istorică specială? Sau este un "cuvânt în aşteptare" adresat Israelului sau întregii omeniri? La sfârşitul investigaţiei, la sfârşitul analizei cuvânt cu cuvânt şi al unei exegeze care vrea să fie în acelaşi timp ştiinţifice, teologice, spirituale, tânăra din Nazaret este identificată drept sediul lui Shekinah, tron al Înţelepciunii, Arcă a Alianţei şi toate titlurile pe care Biserica din totdeauna le-a atribuit Născătoarei de Dumnezeu, semper virgini.

O întrebare chinuieşte de mult timp lumea creştină. Pornind de la expresia "fraţii lui Isus", mulţi credincioşi se întreabă: de ce Maria n-ar fi putut să aibă alţi copii? Nu este natural şi conform cu Tora? Aşadar, se putea aştepta ca, fără a intra în dezbaterea exegetică, Papa să declare cu autoritatea sa că după orice claritate teologică o astfel de supoziţie este inimaginabilă. De fapt ea face să se prăbuşească dogma întrupării şi în definitiv întreaga credinţă catolică. Papa nu face asta. Îi lasă pe credincioşi să deducă singuri că - analizând ceea ce este Fecioara Maria, aşa cum el a prezentat-o, şi ceea ce este Iosif - o astfel de supoziţie este pur şi simplu imposibilă. Era de altfel ceea ce gândeau şi Luter şi Calvin. Papa este aşa de convins de asta încât aplică, dacă se poate spune aşa, aforismul lui Wittgenstein: acolo unde nu se poate vorbi, trebuie să se tacă.

Toată cartea este cufundată într-o atmosferă senină. Nici o polemică, ci o reflecţie liniştită, de o mare densitate şi în acelaşi timp de mare delicateţe. Desigur, Papa pentru a o scrie s-a pus sub ocrotirea Fecioarei Maria, care este subiectul său principal.

(După L'Osservatore romano, miercuri, 23 ianuarie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.