Vatican: Audienţa generală de miercuri, 5 decembrie 2012. Despre planul lui Dumnezeu

Anul Credinţei. Dumnezeu revelează "planul său binevoitor"

Iubiţi fraţi şi surori,

La începutul Scrisorii sale către creştinii din Efes (cf. 1,3-14), apostolul Paul înalţă o rugăciune de binecuvântare către Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne introduce să trăim timpul Adventului, în contextul Anului Credinţei. Tema acestui imn de laudă este proiectul lui Dumnezeu în privinţa omului, definit cu termeni plini de bucurie, de uimire şi de mulţumire, ca un "plan binevoitor" (v. 9), de milostivire şi de iubire.

De ce Apostolul înalţă către Dumnezeu, din adâncul inimii sale, această binecuvântare? Pentru că priveşte la acţiunea sa în istoria mântuirii, culminată în întruparea, moartea şi învierea lui Isus, şi contemplă cum Tatăl ceresc ne-a ales mai înainte de crearea lumii, pentru a fi copiii săi adoptivi, în Fiul său Unicul Născut, Isus Cristos (cf. Rom 8,14 şu; Gal 4,4 şu). Noi existăm, încă din veşnicie, în mintea lui Dumnezeu, într-un mare proiect pe care Dumnezeu l-a păstrat în el însuşi şi pe care a decis să-l realizeze şi să-l reveleze "la împlinirea timpurilor" (cf. Ef 1,10). Sfântul Paul ne face deci să înţelegem că toată creaţia şi, îndeosebi, bărbatul şi femeia nu sunt rod al întâmplării, ci răspund unui plan binevoitor al raţiunii veşnice a lui Dumnezeu care cu puterea creatoare şi răscumpărătoare a Cuvântului său dă naştere lumii. Această primă afirmaţie ne aminteşte că vocaţia noastră nu este pur şi simplu să existăm în lume, să fim inseraţi într-o istorie şi nici numai să fim creaturi ale lui Dumnezeu; este ceva mai mare: este faptul de a fi aleşi de Dumnezeu, încă înainte de crearea lumii, în Fiul, Isus Cristos. În El, deci, noi existăm, ca să spunem aşa, deja din totdeauna. Dumnezeu ne contemplă în Cristos, ca fii adoptivi. "Planul binevoitor" al lui Dumnezeu, care este calificat de Apostol şi ca "plan de iubire" (Ef 1,5), este definit "misterul" voinţei divine (v. 9), ascuns şi acum manifestat în Persoana şi în opera lui Cristos. Iniţiativa divină precede orice răspuns uman: este un dar gratuit al iubirii sale care ne învăluie şi ne transformă.

Dar care este scopul ultim al acestui plan misterios? Care este centrul voinţei lui Dumnezeu? Este acela - ne spune sfântul Paul - de "a reuni toate lucrurile sub un singur cap, Cristos" (v. 10). În această expresie găsim una din formulările centrale din Noul Testament care ne fac să înţelegem planul lui Dumnezeu, proiectul său de iubire faţă de întreaga omenire, o formulare pe care, în secolul al doilea, sfântul Irineu din Lyon a pus-o ca nucleu al cristologiei sale: "a recapitula" toată realitatea în Cristos. Poate că vreunul dintre voi îşi aminteşte de formula folosită de sfântul Papă Pius al X-lea pentru consacrarea lumii la Preasfânta Inimă a lui Isus: "Instaurare omnia in Christo", formulă care face referinţă la această expresie paulină şi care era şi motoul acelui sfânt Pontif. Însă Apostolul vorbeşte mai precis de recapitularea universului în Cristos şi asta înseamnă că în marele plan al creaţiei şi al istoriei, Cristos se ridică drept centru al întregului drum al lumii, axă portantă a toate, care atrage la Sine întreaga realitate, pentru a depăşi dispersarea şi limita şi a conduce totul la plinătatea voită de Dumnezeu (cf. Ef 1,23).

Acest "plan binevoitor" n-a rămas, ca să spunem aşa, în tăcerea lui Dumnezeu, în înălţimea cerului său, ci El l-a făcut cunoscut intrând în relaţie cu omul, căruia nu i-a revelat numai ceva, ci pe Sine însuşi. El n-a comunicat pur şi simplu un ansamblu de adevăruri, ci s-a auto-comunicat nouă, ajungând să fie unul dintre noi, să se întrupeze. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, în Constituţia dogmatică Dei Verbum spune: "I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea şi înţelepciunea sa, să se dezvăluie [nu numai ceva din sine, ci pe sine însuşi] şi să facă cunoscut misterul voinţei sale: prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl, în Duhul Sfânt, şi se fac părtaşi de firea dumnezeiască" (nr. 2). Dumnezeu nu numai că spune ceva, ci se comunică, ne atrage în natura divină aşa încât noi suntem implicaţi în ea, îndumnezeiţi. Dumnezeu revelează marele său plan de iubire intrând în relaţie cu omul, apropiindu-se de el până acolo încât să se facă El însuşi om. Conciliul continuă: "Dumnezeul cel nevăzut, în belşugul iubirii sale, se adresează oamenilor ca unor prieteni (cf. Ex 33,11; In 15,14-15) şi intră în relaţie cu ei (cf. Bar 3,38) pentru a-i chema şi a-i primi la împărtăşire cu El" (ibidem). Numai cu inteligenţa şi capacităţile sale omul n-ar fi putut ajunge la această revelaţie aşa de luminoasă a iubirii lui Dumnezeu; Dumnezeu e cel care a deschis cerul său şi s-a înjosit pentru a-l conduce pe om în abisul iubirii sale.

Tot sfântul Paul le scrie creştinilor din Corint: "Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el. Dar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul, căci Duhul cercetează toate, chiar şi profunzimile lui Dumnezeu" (2,9-10). Şi sfântul Ioan Gură de Aur, într-o celebră pagină de comentariu a începutului Scrisorii către Efeseni, invită să gustăm toată frumuseţea acestui "plan binevoitor" al lui Dumnezeu revelat în Cristos, cu aceste cuvinte: "Ce-ţi lipseşte? Ai devenit nemuritor, ai devenit liber, ai devenit fiu, ai devenit drept, ai devenit frate, ai devenit împreună moştenitor, cu Cristos domneşti, cu Cristos eşti glorificat. Totul ne-a fost dăruit şi - după cum este scris - «cum nu ne va dărui toate împreună cu el?» (Rom 8,32). Pârga ta (cf. 1Cor 15,20.23) este adorată de îngeri [...]: ce-ţi lipseşte?" (PG 62,11).

Această comuniune în Cristos prin lucrarea Duhului Sfânt, oferită de Dumnezeu tuturor oamenilor cu lumina Revelaţiei, nu este ceva ce se suprapune pe omenitatea noastră, ci este împlinirea aspiraţiilor cele mai profunde, a acelei dorinţe de infinit şi de plinătate care locuieşte în interiorul fiinţei umane, şi o deschide la o fericire nu momentană şi limitată, ci veşnică. Sfântul Bonaventura de Bagnoregio, referindu-se la Dumnezeu care se revelează şi ne vorbeşte prin Scripturi pentru a ne conduce la El, afirmă astfel: "Sfânta Scriptură este [...] cartea în care sunt scrise cuvinte de viaţă veşnică pentru că, nu numai credem, ci şi posedăm viaţa veşnică, în care vom vedea, vom iubi şi vor fi realizate toate dorinţele noastre" (Breviloquium, Prol.; Opera Omnia V, 201 şu). În sfârşit, fericitul Papă Ioan Paul al II-lea amintea că "Revelaţia introduce în istorie un punct de referinţă de care omul nu poate să facă abstracţie, dacă vrea să ajungă la înţelegerea misterului existenţei sale; pe de altă parte, însă, această cunoaştere trimite în mod constant la misterul lui Dumnezeu pe care mintea nu-l poate epuiza, ci numai accepta şi primi prin credinţă" (Enciclica Fides et ratio, 14).

În această perspectivă, ce este aşadar actul credinţei? Este răspunsul omului la Revelaţia lui Dumnezeu, care se face cunoscut, care manifestă planul său binevoitor; înseamnă, pentru a folosi o expresie augustiniană, a ne lăsa cuprinşi de Adevărul care este Dumnezeu, un Adevăr care este Iubire. Pentru aceasta sfântul Paul subliniază că lui Dumnezeu, care a revelat misterul său, i se datorează "ascultarea credinţei" (Rom 16,26; cf. 1,5; 2Cor 10,5-6), atitudinea prin care "omul se încredinţează total, în mod liber, lui Dumnezeu, oferind lui Dumnezeu care revelează supunerea deplină a minţii şi a voinţei şi dându-şi de bunăvoie adeziunea la revelaţia făcută de El" (Constituţia dogmatică Dei Verbum, 5). Toate acestea duc la o schimbare fundamentală a modului de raportare cu întreaga realitate; totul apare într-o nouă lumină, e vorba deci de o adevărată "convertire", credinţa este o "schimbare de mentalitate", pentru că Dumnezeu care s-a revelat în Cristos şi a făcut cunoscut planul său de iubire, ne cuprinde, ne atrage la Sine, devine sensul care susţine viaţa, stânca pe care ea poate găsi stabilitate. În Vechiul Testament găsim o expresie densă despre credinţă, pe care Dumnezeu o încredinţează profetului Isaia pentru ca s-o comunice regelui lui Iuda, Ahaz. Dumnezeu afirmă: "Dacă nu veţi crede - adică dacă nu vă veţi menţine fideli faţă de Dumnezeu - nu veţi rămâne tari" (Is 7,9b). Există deci o legătură între a sta şi a înţelege, care exprimă bine cum credinţa este o primire în viaţă a viziunii lui Dumnezeu despre realitate, înseamnă a lăsa ca Dumnezeu să fie cel care ne conduce cu Cuvântul său şi Sacramentele în înţelegerea a ceea ce trebuie să facem, care este drumul pe care trebuie să-l parcurgem, cum să trăim. Însă, în acelaşi timp, tocmai a înţelege conform lui Dumnezeu, a vedea cu ochii săi face tare viaţa, ne permite să "stăm în picioare", să nu cădem.

Dragi prieteni, Adventul, timpul liturgic pe care tocmai l-am început şi care ne pregăteşte pentru Sfântul Crăciun, ne pune în faţa misterului luminos al venirii Fiului lui Dumnezeu, în faţa marelui "plan binevoitor" cu care El vrea să ne atragă la Sine, pentru a ne face să trăim în comuniune deplină de bucurie şi de pace cu El. Adventul ne invită încă o dată, în mijlocul atâtor dificultăţi, să reînnoim certitudinea că Dumnezeu este prezent: El a intrat în lume, făcându-se om ca şi noi, pentru a duce la plinătate planul său de iubire. Şi Dumnezeu cere ca şi noi să devenim semn al acţiunii sale în lume. Prin credinţa noastră, speranţa noastră, caritatea noastră, El vrea să intre în lume mereu din nou şi vrea mereu din nou să facă să strălucească lumina sa în noaptea noastră.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.