Reflecţie la duminica a XXIX-a de peste an - B

Pofta de putere strică închinarea datorată lui Dumnezeu şi fură din atributele sale.

Suntem în "Anul Credinţei"! De aceea, sub auspiciile credinţei, trebuie să ascultăm şi să medităm şi noi lecturile biblice de la sfânta Liturghie, unde Biserica ne vorbeşte prin Isus, prin apostoli şi prin profeţi.

Isus în drumul său spre Ierusalim şi spre cruce le descoperă ucenicilor săi mulţi dintre idolii şi multe dintre capcanele pe care satana le va întinde pe drumul credinţei şi mântuirii ucenicilor săi, spre a le zădărnici mântuirea personală şi apoi exercitarea misiunii de apostoli ai mântuirii realizate de el. Iar una din aceste multe capcane este şi cea a "puterii".

Să nu uităm că diavolul l-a ispitit chiar pe Isus cu această capcană a puterii şi a măreţiei lumeşti, când, pe Muntele Ispitirii, i-a arătat toate împărăţiile lumii cu strălucirea lor, zicându-i: "Toate acestea ţi le voi da ţie, dacă te vei arunca cu faţa la pământ şi te vei închina mie" (Mt 4,8-9). Isus, care ştia că cerul este un loc şi o stare de iubire şi slujire, a respins categoric această capcană. De aceea, Isus ne spune în evanghelia de astăzi: "Fiul Omului n-a venit să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi" (Mc 10,45).

Puterea este o capcană. Prin această capcană, satana a prins deja multe suflete şi continuă să prindă altele şi astăzi. Isus ne spune că puterea este o capcană, pentru că ea strică închinarea datorată lui Dumnezeu (cf. Lc 4,8). Iar în Biblie, Dumnezeu însuşi ne spune că puterea, domnia şi slava i se cuvin numai lui (cf. 1Cr 29,11; Mt 6,13; 1Tim 1,17; Ap 5,13) şi că el nu le împarte cu nimeni (cf. Is 42,8; Is 48,11). Iar cine a atentat sau caută să atenteze la puterea care-i aparţine numai lui şi pe care Domnul nu o împarte cu nimeni, acela nu a rămas şi nu va rămâne nepedepsit. Iar aici trebuie să ne gândim numai la pedepsele pe care le-au primit: Lucifer, Adam şi Eva, faraonul, locuitorii din Babel, regii Babilonului, regii evrei, mulţi regi creştini şi mulţi creştini.

Evanghelia de astăzi ne spune că chiar doi dintre primii săi ucenici ai lui Isus, Iacob şi Ioan, chiar întregul grup al apostolilor, au căzut în această capcană a puterii (cf. Mc 10,35-41). Apoi, încă de la începutul creştinismului, văduvele dintre evrei şi văduvele dintre păgâni îşi disputau întâietatea şi puterea (cf. Fap 6,1). Unii creştini aduşi la credinţă de către Petru, Paul şi Apolo, îşi disputau şi ei întâietatea şi puterea în Biserică (cf. 1Cor 1,12). Căderea în capcana puterii este un lucru rău pentru orice ucenic al împărăţiei, căci în împărăţia lui Dumnezeu nu se intră dominând peste alţii, ci slujind şi jertfindu-te pentru alţii.

Şi aşa cum Dumnezeu i-a pedepsit pe cei din vechime, care primind puterea de la el, au abuzat de ea pentru a face rău, tot astfel Dumnezeu îi va pedepsi şi pe toţi cei care au făcut şi fac ca ei.

Este demn de remarcat din cuvintele lui Isus că a accepta ispita puterii şi a măririi - putere şi mărire care, aşa cum arătat deja, i se cuvine numai lui Dumnezeu - înseamnă răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi slujire satanei. Iar dacă slujeşti satanei, chiar dacă te numeşti ucenic al lui Isus, tot în iad ajungi. De aceea, Isus însuşi, deşi Dumnezeu fiind, a refuzat această ispită şi s-a împotrivit cu fermitate diavolului care l-a ispitit cu puterea (Mt 4,9-10); apoi s-a împotrivit şi oamenilor care voiau să-l facă rege (cf. In 6,15); apoi s-a împotrivit şi ucenicilor lui care căutau puterea (cf. Mc 10,38); apoi ne-a învăţat pe toţi că, în Biserică şi împărăţia sa, este o singură formă de putere, puterea slujirii până la jertfa de sine (cf. Mc 10,42-44; Mt 20,25-28).

De aceea, Isus, caută acum să-i scoată din această capcană, atât pe ucenicii de atunci, dar şi pe cei de astăzi care ar fi căzut în ea. De aceea, Isus însuşi "a suferit împreună cu noi slăbiciunile noastre, şi a fost încercat în toate, asemenea nouă, afară de păcat" (Evr 4,15)

Pe când slujeam undeva, a venit la biroul parohial o doamnă în vârstă, ca să ni se plângă de ultima ei durere. Avea mai mulţi băieţi şi toţi erau cuprinşi de patima beţiei şi a violenţei. Fiind beţivi şi violenţi, nu au reuşit întemeierea unei familii şi să aibă casa lor, de aceea locuiau cu mama lor, într-o casă cu două camere. Când veneau acasă băuţi, pentru că mama lor nu avea de unde să le dea băutură şi mâncare, căci era foarte săracă, ei o luau la bătaie. Iar ultima dată o bătuseră foarte rău, că a necesitat îngrijiri medicale. În această situaţie, s-a dus şi s-a plâns la unica ei fiică. Aceasta, după ce a ascultat-o, i-a spus cinic: "Şi ce dacă te omoară, mamă, căci noi vom vinde casa şi vom împărţi banii!"

Cam tot la fel de cinici au fost şi cei doi ucenici ai Domnului, Iacob şi Ioan, dar şi ceilalţi, care după ce Isus le-a vorbit despre pătimirile şi moartea sa, ei i-au cerut putere şi mărire. Prin această cerere cinică, ei par să-i fi spus lui Isus: "Şi ce dacă ai să suferi şi ai să mori, nouă dă-ne să stăm unul la dreapta şi altul la stânga ta" (cf. Mc 10,37).

Deşi ucenicii au fost cinici, Isus le-a vorbit cu dragoste şi le-a spus mai întâi că nu ştiu ce cer, iar apoi le-a spus că, pentru a intra în împărăţia cerurilor, nu trebuie să umbli după putere, ci trebuie să bei un pahar amar şi să slujeşti ca un rob, asemenea lui.

Cereau la dreapta şi la stânga sa, dar la dreapta şi la stânga lui, în mărirea sa, însemna crucea; însemna a accepta soarta tâlharilor fără de lege răstigniţi cu el (cf. Is 53,12). Paharul, în Scripturi, înseamnă "cupa amărăciunii aducătoare de moarte", care trebuie băută (cf. Ps 75,9). Botezul în Scripturi înseamnă "cufundarea în valurile morţii" (cf. Ps 42,9). Chiar că nu ştiau ce cer!

Luminaţi de Cristos, Iacob a băut cupa amărăciunii aducătoare de moarte şi a fost şi cufundat în valurile morţii, căci Iacob, pentru Isus, pentru evanghelie şi pentru împărăţia cerurilor, s-a lăsat ucis de sabia lui Irod (cf. Fap 12,3), iar Ioan, din pricina cuvântului şi din pricina mărturiei lui Isus Cristos, s-a lăsat exilat în Insula Patmos (cf. Ap 1,9).

Pe cât este de periculos pentru mântuire, a dori puterea şi mărirea care se cuvin numai lui Dumnezeu (cf. 1Cr 29,11; Mt 6,13; 1Tim 1,17; Ap 5,13), tot pe atât de mare a fost şi este tentaţia puterii, pentru mulţi din creştinii de ieri şi de astăzi.

Dom Pedro I, regele Braziliei şi al patrulea rege al Portugaliei (1798-1834), voind să construiască un spital pentru săraci, nici un bogat nu a oferit nimic. Dar când le-a propus titluri nobiliare în schimbul donaţiilor, în câteva zile s-au strâns banii necesari.

Dar de ce să mergem atât de departe, la primii ucenici ai Domnului şi la creştinii din vechime? Să venim la creştinii de astăzi, unde în multe locuri: creştinii băştinaşi vor să fie înaintea celor veniţi, dar fără să fie înaintea lor prin credinţă; unde mulţi creştini, pentru a se face remarcaţi prin biserici, vin cu mii de pretenţii absurde, fără ca ei să participe cu ceva la viaţa comunităţii; unde mulţi creştini se cred deosebiţi, dar fără să se achite de minimele datorii creştineşti; unde mulţi creştini numai cu numele cârcotesc pe alţii, dar fără să fie mai buni etc.

Isus ne spune astăzi că, pentru a ajunge la locuri de frunte în împărăţia sa, este exclus modelul de putere exercitat în lume. Pentru a intra în împărăţia cerurilor, trebuie să te faci slujitorul tuturor, chiar şi al celor mai neînsemnaţi; trebuie să renunţi la orice tendinţă de dominare, pentru că în cer nu se intră decât prin smerenie, jertfă şi slujire (cf. Mc 10,42-45).

O frumoasă istorioară creştină ne spune că un rege vestit avea în grădina sa un bambus foarte frumos, la care ţinea foarte mult. Într-o zi a venit la bambus şi i-a spus: "Am nevoie de fructele, ramurile şi frunzele tale, pentru a face din ele leacuri pentru slujitorii mei". Bambusul s-a bucurat că regele are nevoie de el şi i-a răspuns "da". Într-o altă zi, regele a venit din nou la bambus şi i-a spus: "Am nevoie de coaja ta, pentru a face din ea haine călduroase slujitorilor mei". Bambusul s-a bucurat iar şi a răspuns "da". Dar, într-o altă zi, regele a venit din nou la bambus şi i-a spus: "Grădina mi se usucă de arşiţă. Am nevoie de tulpina ta, din care să fac jgheaburi pentru a aduce apă la plantele din grădină". Bambusul s-a bucurat şi mai mult că regele i-a cerut jertfa de sine şi i-a răspuns iarăşi cu "da".

Acest bambus a fost în primul rând Isus, care i-a răspuns mereu cu "da" Tatălui ceresc, în realizarea planului său de mântuire, mergând până la dăruirea vieţii. Apoi acest bambus mărinimos a fost preacurata Fecioară Maria, care a spus lui Dumnezeu: "Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău" (cf. Lc 1,38). Apoi acest bambus au fost toţi apostolii şi ucenicii Domnului, din toate timpurile şi locurile, care toţi au slujit cauzei evangheliei şi chiar au murit martiri. Dar acest bambus trebuie să fie şi fiecare dintre noi, care credem în Isus. Şi noi trebuie să spunem "da" la orice solicitarea a marelui Rege.

Închei cu o altă istorioară: Se spune că într-un oraş era o frumoasă statuie poleită cu aur şi bătută cu diamante. Într-o toamnă rece, statuia i-a vorbit unei rândunele, întârziată şi grăbită spre ţările calde: "Ia rubinul din ochiul meu stâng şi du-l la cutare femeie săracă". Apoi i-a zis să îl ia pe cel din ochiul drept şi să-l ducă unui tânăr aflat în dificultate. Rândunica a făcut aceste servicii, dar i-a spus statuii că e grăbită spre ţările cale. Dar statuia i-a vorbit din nou şi i-a zis să ia şi tot aurul de pe ea şi să-l ducă la toţi săracii din oraş. Până când rândunica a cărat tot aurul la toţi săracii din oraş, a venit gerul şi rândunica a murit de frig. Primarul, găsind statuia urâtă, a dat-o la topit. Iar inima i-a aruncat-o la gunoi. În aceeaşi zi, Dumnezeu a şi trimis pe unul dintre îngerii săi, ca să-i aducă două dintre cele mai preţioase lucruri din acel oraş. Şi i-a adus rândunica moartă şi inima acelei statui.

Aşa va fi şi la sfârşitul lumii, Dumnezeu îşi va trimite îngerii, care să-i aducă în paradis, pe toţi cei care au slujit şi s-au jertfit pentru alţii (cf. Mt 24,31).

Tuturor vizitatorilor sitului www.ercis.ro, în Anul credinţei, le doresc o duminică frumoasă şi mult curaj în a sluji şi a se jertfi pentru alţii, pentru ca astfel să ajungă în împărăţia iubirii.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 20.