Gigant al credinţei

Interviu cu cardinalul Stanislaw Dziwisz, timp de aproape patruzeci de ani secretar al lui Karol Wojtyla

La 16 octombrie 1978 era ales papă arhiepiscopul mitropolit de Cracovia

De Wlodzimierz Redzioch

"Într-o străfulgerare mi-am amintit când a început totul". La 16 octombrie 1978, părintele Stanislaw Dziwisz aştepta, ca toată lumea, alegerea noului Pontif. Şi emoţia este aceeaşi simţită în seara aceea.

• Ce vă amintiţi despre ziua aceea care a schimbat şi viaţa dumneavoastră?

Ca în toate zilele ale conclavului, mergeam la piaţa Sfântul Petru şi între mulţime aşteptam alegerea noului Pontif. Eram acolo şi în seara aceea când cardinalul Pericle Felici a rostit numele noului Papă. Am rămas paralizat. Exact cu doisprezece ani înainte, într-o zi de octombrie 1966, arhiepiscopul mitropolit de Cracovia, monseniorul Karol Wojtyla, m-a invitat la el. Aveam douăzeci şi şapte de ani, eram un preot tânăr şi primisem consacrarea sacerdotală cu trei ani înainte chiar din mâinile sale. Atunci încă nu-mi dădeam seama că începea cea mai importantă aventură din viaţa mea. Nu puteam să prevăd scenariile viitoare, nu puteam să prevăd că într-o zi, după doisprezece ani, în piaţa Sfântul Petru voi auzi acel anunţ.

• Şi pentru că era a doua oară în acel an când, ca secretar al său, îl însoţeaţi la Roma pe cardinalul arhiepiscop de Cracovia; prima dată a fost în august, după moartea lui Paul al VI-lea. Cum au fost trăite acele zile?

Au fost zile de mari emoţii şi de mare angajare. Întors la Cracovia, cardinalul a reluat viaţa din totdeauna, cu ritmurile obişnuite. Apoi, la 29 septembrie, în timp ce lua micul dejun împreună cu mine, a primit de la şoferul său, Jozef Mucha, vestea că Papa a murit. A fost zbuciumat de veste. Murmura: "Este un lucru nemaiauzit, nemaiauzit...". A rămas în capela sa mult timp. În timpul pregătirilor pentru noua plecare, Karol Wojtyla a fost gânditor. La 3 octombrie am aterizat la Fiumicino. Imediat după sosire am mers la Sfântul Petru pentru a aduce omagiu Pontifului răposat. La 14 octombrie l-am însoţit la conclav pe cardinalul Wojtyla, care însă a voit mai întâi să-l viziteze pe monseniorul Andrzej Maria Deskur, prieten de multă vreme care chiar în acele ore fusese internat la spitalul policlinic Gemelli pentru o hemoragie cerebrală. La 16.30 a început conclavul care trebuia să-l aleagă pe Succesorul lui Petru.

• S-a întâmplat totul în grabă. Şi totuşi alegerea cardinalului Wojtyla nu era aşa imprevizibilă...

Este adevărat. La Cracovia era multă lume care se ruga pentru ca arhiepiscopul "lor" să nu fie ales: lumea nu voia să-l piardă.

• După anunţ ce s-a întâmplat?

Eu stăteam în piaţă aproape de intrarea în bazilică. Cineva m-a recunoscut şi m-a însoţit în Vatican. Marchizul Giulio Sacchetti m-a dus în sala unde Pontiful lua cina cu toţi cardinalii. Cardinalul camerier Jean Villot m-a însoţit la Sfântul Părinte. Eram foarte emoţionat văzându-l în haina albă. El, fără să vorbească mă scruta cu ochii, pentru a descoperi ce simţeam în momentul acela. După câteva clipe s-a apropiat şi mi-a şoptit o frază glumeaţă. M-am relaxat. Am înţeles că avea să rămână ca Pontif aşa cum era la Cracovia. În aceeaşi seară, noul Papă mi-a cerut să fiu secretarul său. Am acceptat, desigur, dar când m-am întors la Colegiul Polonez, unde eram găzduit, n-am reuşit să dorm. În schimb, Ioan Paul al II-lea a petrecut noaptea în micul apartament pe care în zona conclavului îl împărţea cu cardinalul Corrado Ursi, arhiepiscop de Napoli, pregătindu-se pentru omilia pe care trebuia s-o rostească în ziua următoare.

• Mulţi au observat marea linişte şi seninătate a acestui "necunoscut" arhiepiscop de Cracovia în înfruntarea unei misiuni care avea să înspăimânte pe oricine.

Reflectând acum, cred că toată viaţa personală şi sacerdotală a lui Karol Wojtyla a fost ca o pregătire pentru această misiune unică şi foarte dificilă. El a trăit în timpuri dure pentru naţiunea poloneză: ocupaţia nazistă mai întâi, regimul comunist după aceea. Timp de doisprezece ani am fost martorul privilegiat al vieţii zilnice şi al misiunii pastorale a cardinalului Wojtyla. Lucrul care mă uimea era faptul că activitatea sa - întâlnirile sale cu oamenii, deciziile care trebuiau luate, vizitele pastorale, vestirea cuvântului lui Dumnezeu, activitatea academică - era în mod constant cufundată în rugăciune. Rugăciunea era centrul vieţii sale, aparent frenetice. În capela arhiepiscopiei era o măsuţă cu veioză: toate textele, discursurile, articolele şi cărţile sale le scria acolo, în capelă. Erau rodul întâlnirii cu Isus euharisticul. Deci cred că această apropiere de Isus i-a dat liniştea şi seninătatea în înfruntarea celei mai mari provocări din viaţa sa. Am rămas uit de faptul că, încă din prima zi, el se simţea în Vatican ca acasă la el. A învăţat foarte repede să fie Papă, dar în misiunea sa petrină ţinea cont mereu de experienţele poloneze. Era orgolios de cultura şi de istoria naţiunii sale şi a Bisericii poloneze, pe care o considera rădăcina identităţii sale. Dar această înrădăcinare solidă în cultura catolică şi naţională îi dădea libertatea de a se deschide cu uşurinţă la celelalte culturi, la celelalte experienţe, la celelalte tradiţii. Desigur, îi erau de ajutor solida sa formare intelectuală, filozofică, capacitatea de ascultare şi de reflecţie, cunoaşterea limbilor. Înţelegea lumea contemporană, provocările sale, oportunităţile sale şi pericolele sale.

• Conştiinţă care răsună în vestita omilie rostită în timpul liturghiei solemne de început al pontificatului...

Mulţi oameni cunosc pe de rost acele cuvinte: "Nu vă fie teamă! Deschideţi, ba chiar deschideţi larg porţile lui Cristos!". Şi apoi referinţele la sistemele economice precum şi la cele politice, la vastele domenii ale culturii, ale civilizaţiei, ale dezvoltării. A fost sinteza unui program dezvoltat în decursul celor 27 de ani de pontificat. Cuvinte care au fost amintite de Benedict al XVI-lea la 1 mai anul trecut, în timpul beatificării lui Ioan Paul al II-lea: "Ceea ce nou-alesul Papă le cerea tuturor, el însuşi a făcut cel dintâi: a deschis lui Cristos societatea, cultura, sistemele politice şi economice, inversând cu forţa unui gigant - forţă care-i venea de la Dumnezeu - o tendinţă care putea să pară ireversibilă". Într-un cuvânt, a spus el, "ne-a ajutat să nu ne fie teamă de adevăr, pentru că adevărul este garanţie a libertăţii". Ioan Paul al II-lea avea forţa unui gigant pentru că era un gigant. Un gigant al credinţei. Slujirea sa adusă Bisericii şi omului îşi avea izvorul în credinţă. De acolo se năştea viziunea sa despre lume şi despre om. Ioan Paul al II-lea a reuşit să prezinte în mod eficace această viziune, să ajungă cu ea la inima omului contemporan şi să-l convingă că numai în Dumnezeu, numai în Isus Cristos, omul găseşte sensul vieţii sale şi al morţii sale, al suferinţelor şi bucuriilor sale şi realizarea celor mai profunde speranţe ale sale.

• Suntem în Anul Credinţei şi în aceste zile se desfăşoară Sinodul despre noua evanghelizare. Această ultimă temă era foarte îndrăgită de Ioan Paul al II-lea.

Vorbea despre noua evanghelizare pentru că era un mare evanghelizator. În lumea de astăzi se poate evangheliza graţie adevăraţilor martori ai credinţei, dar şi graţie păstorilor autentici. Şi el era un martor şi un păstor. În persoana sa am primit darul unui conducător înţelept în lumea noastră dificilă şi neliniştită. Eu am fost martor - sau eventual ar trebui spus: "noi toţi am fost martori" - ai acestei lucrări uriaşe de evanghelizare. Ioan Paul al II-lea nu s-a cruţat în tot pontificatul său pentru că voia ca adevărul lui Cristos - Domn şi Răscumpărător al omului - să ajungă la toţi, la cei care încă n-au auzit vorbindu-se despre El, precum şi la cei care au uitat de El în deşertul creat de secularism, unde omul trăieşte ca şi cum Dumnezeu n-ar exista.

• Ce moştenire ne lasă Papa Wojtyla? Şi îndeosebi ce v-a lăsat personal acest om definit de dumneavoastră un "gigant al credinţei"?

Ca om şi ca preot m-am format la "şcoala" lui Karol Wojtyla. El continuă să influenţeze şi slujirea mea adusă Bisericii şi oamenilor. Ioan Paul al II-lea m-a făcut executor al testamentului său. Dar este vorba mai degrabă de testamentul spiritual, pentru că Sfântul Părinte avea puţine lucruri materiale: m-a mandatat să dăruiesc tot ceea ce avea. El a lăsat în schimb o enormă moştenire spirituală. Construim la Cracovia, în apropierea Sanctuarului Divinei Milostiviri, Centrul Ioan Paul al II-lea "Nu vă fie teamă", cu un muzeu, un institut cu bibliotecă, o capelă, un centru pentru reculegere, un centru de formare a voluntariatului. Eu interpretez testamentul său în această cheie, încercând să păstrez şi să răspândesc moştenirea sa intelectuală şi spirituală, convins că ea poate să îmbogăţească mult Biserica.

(După L'Osservatore romano, 15-16 octombrie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.