Articol inedit al Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea publicat cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a începutului Conciliului al II-lea din Vatican

A fost o zi splendidă când, la 11 octombrie 1962, cu intrarea solemnă a peste două mii de Părinţi conciliari în Bazilica Sfântului Petru la Roma, s-a deschis Conciliul al II-lea din Vatican. În 1931, Pius al XI-lea dedicase această zi sărbătorii Maternităţii Divine a Mariei, comemorare a faptului că în urmă cu o mie cinci sute de ani, în 431, Conciliul din Efes îi recunoscuse în mod solemn Mariei acest titlu, pentru a exprima astfel unirea indisolubilă a lui Dumnezeu şi a omului în Cristos. Papa Ioan al XXIII-lea fixase pentru acea zi începutul conciliului, cu scopul de a încredinţa marii adunări ecleziale, convocate de el, bunătăţii materne a Mariei şi a ancora puternic lucrarea conciliului în misterul lui Isus Cristos. A fost impresionant să-i vezi intrând pe episcopii veniţi din toată lumea, din toate popoarele şi rasele: o imagine a Bisericii lui Isus Cristos care cuprinde toată lumea, în care popoarele pământului se ştiu unite în pacea sa.

A fost un moment de aşteptare extraordinară. Mari lucruri trebuiau să se întâmple. Conciliile precedente au fost aproape întotdeauna convocate pentru o problemă deosebită de rezolvat. Dar tocmai pentru aceasta plutea în aer un sentiment de aşteptare generală: creştinismul, care construise şi plăsmuise lumea occidentală, părea să-şi piardă tot mai mult forţa sa eficace. Apărea că a devenit obosit şi părea că viitorul era determinat de alte puteri spirituale. Percepţia acestei pierderi a prezentului din partea creştinismului şi a misiunii care rezulta era bine rezumată de cuvântul "aducere la zi". Creştinismul trebuie să stea în prezent pentru a putea da formă viitorului. Pentru ca să poată redeveni o forţă care modelează ziua de mâine, Ioan al XXIII-lea a convocat conciliul fără a-i indica probleme concrete sau programe. Aceasta a fost măreţia şi în acelaşi timp dificultatea misiunii care i se prezenta adunării ecleziale.

Fără îndoială, fiecare episcopat s-a apropiat de marele eveniment cu idei diferite. Unii au ajuns acolo cu o atitudine de aşteptare faţă de programul care trebuia să fie dezvoltat. Episcopatul centro-european - Belgia, Franţa şi Germania - a avut ideile cele mai precise. În detaliu, accentul era pus desigur pe aspecte diferite; totuşi, existau unele priorităţi comune. O temă fundamentală era ecleziologia, care trebuia să fie aprofundată din punctul de vedere al istoriei mântuirii, trinitar şi sacramental; la asta se adăuga exigenţa de a completa doctrina primatului de la Conciliul Vatican I printr-o reevaluare a slujirii episcopale. O temă importantă pentru episcopatele centro-europene a fost reînnoirea liturgică, pe care Pius al XII-lea deja începuse s-o realizeze. Un alt accent central, în special pentru episcopatul german, era pus pe ecumenism: suportarea împreună a persecuţiei din partea nazismului îi apropiase mult pe creştinii protestanţi şi pe cei catolici; acum acest lucru trebuia să fie înţeles şi dus înainte şi la nivelul întregii Biserici. La aceasta se adăuga ciclul tematic Revelaţie-Scriptură-Tradiţie-Magister. Printre francezi s-a pus tot mai mult pe primul plan tema raportului dintre Biserică şi lumea modernă, adică munca pe aşa-numita "Schemă a XIII-a", din care s-a născut apoi Constituţia pastorală despre Biserică în lumea contemporană. Aici era atins punctul adevăratei aşteptări a conciliului. Biserica, ce plăsmuise lumea, în sens larg, încă în perioada barocă, începând din secolul al XIX-lea intrase în mod tot mai evident într-un raport negativ cu perioada modernă, numai atunci începută pe deplin. Lucrurile trebuiau să rămână aşa? Biserica nu putea să facă un pas pozitiv în timpurile noi? În spatele expresiei vagi "lumea de astăzi" era problema raportului cu perioada modernă. Pentru a o clarifica ar fi fost necesar să se definească mai bine ceea ce era esenţial şi constitutiv pentru perioada modernă. Acest lucru nu a reuşit în "Schema a XIII-a". Deşi Constituţia pastorală exprimă multe lucruri importante pentru înţelegerea "lumii" şi dă contribuţii relevante despre problema eticii creştine, cu privire la acest punct n-a reuşit să ofere o clarificare substanţială.

Pe neaşteptate, întâlnirea cu marile teme ale perioadei moderne nu a avut loc în marea Constituţie pastorală, ci în două documente mici, a căror importanţă a reieşit numai puţin câte puţin cu receptarea conciliului. Este vorba înainte de toate de Declaraţia despre libertatea religioasă, cerută şi pregătită cu mare grijă mai ales de episcopatul american. Doctrina despre toleranţă, aşa cum fusese elaborată în detalii de către Pius al XII-lea, nu mai apărea suficientă în faţa evoluţiei gândirii filozofice şi a modului de concepere a statului modern. Era vorba de libertatea de a alege şi de a practica religia, precum şi de libertatea de a o schimba, ca drepturi fundamentale pentru libertatea omului. Din motivaţiile sale cele mai tainice, o astfel de concepţie nu putea să fie străină credinţei creştine, care intrase în lume cu pretenţia că statul nu putea să decidă cu privire la adevăr şi nu putea să ceară nici un tip de cult. Credinţa creştină revendica libertatea pentru convingerea religioasă şi pentru practicarea sa în cult, fără a încălca prin asta dreptul statului în propria sa orânduire: creştinii se rugau pentru împărat, dar nu-l adorau. Din acest punct de vedere se poate afirma că creştinismul, cu naşterea sa, a adus în lume principiul libertăţii de religie. Totuşi, interpretarea acestui drept la libertate în contextul gândirii moderne era încă dificilă, pentru că putea să pară că versiunea modernă a libertăţii de religie ar presupune inaccesibilitatea adevărului pentru om şi că, de aceea, ar muta religia de la fundamentul său în sfera subiectivului. A fost desigur providenţial că, treisprezece ani după încheierea conciliului, Papa Ioan Paul al II-lea a venit dintr-o ţară în care libertatea de religie era contestată de marxism, adică pornind de la o formă deosebită de filozofie statală modernă. Papa provenea aproape dintr-o situaţie care se asemăna cu aceea a Bisericii antice, aşa încât a devenit din nou vizibilă orânduirea intimă a credinţei spre tema libertăţii, mai ales libertatea de religie şi de cult.

Al doilea document care avea să se reveleze important după aceea pentru întâlnirea Bisericii cu perioada modernă s-a născut aproape întâmplător şi a crescut în diferite straturi. Mă refer la declaraţia Nostra aetate despre relaţii Bisericii cu religiile necreştine. La început exista intenţia de a pregăti o declaraţie despre relaţiile dintre Biserică şi ebraism, text devenit intrinsec necesar după ororile shoah-ului. Părinţii conciliari din ţările arabe nu s-au opus unui astfel de text, dar au explicat că dacă se voia să se vorbească despre ebraism, atunci trebuiau să se spună nişte cuvinte şi despre islam. Cât de multă dreptate aveau în această privinţă, în Occident am înţeles numai puţin câte puţin. În sfârşit a crescut intuiţia că era corect să se vorbească şi despre alte două mari religii - hinduismul şi budismul - precum şi despre tema religie în general. La aceasta s-a adăugat apoi în mod spontan o scurtă instrucţiune referitoare la dialogul şi la colaborarea cu religiile, ale căror valori spirituale, morale şi socio-culturale trebuiau să fie recunoscute, păstrate şi promovate (cf. nr. 2). Astfel, într-un document precis şi extraordinar de dens, a fost inaugurată o temă a cărei importanţă la acea vreme încă nu era previzibilă. Ce misiune implică ea, câtă trudă trebuie încă făcută pentru a distinge, a clarifica şi a înţelege, apar tot mai evidente. În procesul de receptare activă a reieşit treptat şi o slăbiciune a acestui text în sine extraordinar: el vorbeşte despre religie numai în mod pozitiv şi ignoră formele de religie bolnave şi deranjate, care din punct de vedere istoric şi teologic au o amplă însemnătate; pentru aceasta, încă de la început credinţa creştină a fost foarte critică, fie faţă de interior fie faţă de exterior, în privinţa religiei.

Dacă la începutul conciliului prevalaseră episcopatele centro-europene cu teologii lor, în timpul fazelor conciliare raza de muncă şi de responsabilitate comună s-a lărgit tot mai mult. Episcopii se recunoşteau ucenici la şcoala Duhului Sfânt şi la şcoala colaborării reciproce, dar tocmai în acest mod se recunoşteau ca slujitori ai Cuvântului lui Dumnezeu care trăiesc şi acţionează în credinţă. Părinţii conciliari nu puteau şi nu voiau să creeze o Biserică nouă, diferită. Nu aveau nici mandatul nici sarcina de a face asta. Erau Părinţi ai conciliului cu un glas şi un drept de decizie numai ca episcopi, adică în virtutea sacramentului şi în Biserica sacramentală. Pentru aceasta nu puteau şi nu voiau să creeze o credinţă diferită sau o Biserică nouă, ci să le cuprindă pe amândouă în mod mai profund, deci într-adevăr "să le renoveze". De aceea o hermeneutică a rupturii este absurdă, contrară spiritului şi voinţei Părinţilor conciliari.

În cardinalul Frings am avut un "părinte" care a trăit în mod exemplar acest spirit al conciliului. Era un om cu puternică deschidere şi măreţie, dar ştia şi că numai credinţa conduce la ieşirea la iveală, la acel orizont amplu care rămâne închis pentru spiritul pozitivist. Această credinţă voia s-o slujească prin mandatul primit prin intermediul sacramentului hirotonirii episcopale. Nu pot decât să-i fiu mereu recunoscător că m-a dus pe mine - profesorul cel mai tânăr de la Facultatea teologică catolică din Universitatea din Bonn - drept consultant al său la marea adunare a Bisericii, permiţându-mi să fiu prezent în această şcoală şi să parcurg din interior drumul conciliului. În acest volum sunt adunate diferitele scrieri cu care, la acea şcoală, am cerut cuvântul. Este vorba de cereri de a lua cuvântul complet fragmentare, din care transpare şi procesul de învăţare pe care conciliul şi receptarea sa au semnificat şi încă semnifică pentru mine. Îmi doresc ca aceste multiple contribuţii, cu toate limitele lor, în ansamblul să poată oricum ajuta la înţelegerea mai bună a conciliului şi la traducerea lui într-o viaţă eclezială corectă. Mulţumesc din toată inima arhiepiscopului Gerhard Ludwig Müller şi colaboratorilor de la Institut Papast Benedikt XVI pentru angajarea extraordinară pe care au asumat-o pentru a realiza acest volum.

Castel Gandolfo, în sărbătoarea sfântului episcop Eusebiu de Vercelli, 2 august 2012

Benedict al XVI-lea

(După L'Osservatore romano, 11 octombrie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.