Vatican: Audienţa generală de miercuri, 10 octombrie 2012. Despre Conciliul Vatican II

Iubiţi fraţi şi surori,

Suntem în ajunul zilei în care vom celebra cei cincizeci de ani de la deschiderea Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican şi începutul Anului Credinţei. Cu această cateheză aş vrea să încep să reflectez - cu câteva gânduri scurte - asupra marelui eveniment de Biserică, eveniment care a fost Conciliul, eveniment la care am fost martor direct. El, ca să spunem aşa, ne apare ca o mare frescă, pictată în marea sa multiplicitate şi varietate de elemente, sub călăuzirea Duhului Sfânt. Şi ca în faţa unui mare tablou, a acelui moment de har, continuă şi astăzi să-i percepem bogăţia extraordinară, să-i redescoperim pasaje, fragmente, bucăţi deosebite.

Fericitul Ioan Paul al II-lea, în pragul celui de-al treilea mileniu, a scris: "Simt mai mult ca oricând obligaţia de a arăta Conciliul ca marele har de care Biserica a beneficiat în secolul al XX-lea: în el ne este oferită o busolă sigură pentru a ne orienta în drumul secolului care se deschide" (Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 57). Cred că această imagine este elocventă. Documentele Conciliului al II-lea din Vatican, la care trebuie să ne întoarcem, eliberându-le de o masă de publicaţii care adesea în loc să le facă cunoscute le-au ascuns, sunt, şi pentru timpul nostru, o busolă care permite navei Bisericii să înainteze în larg, în mijlocul furtunilor sau al valurilor calme şi liniştite, pentru a naviga sigură şi a ajunge la ţintă.

Eu îmi amintesc bine acea perioadă: eram un tânăr profesor de teologie fundamentală la Universitatea din Bonn, şi Arhiepiscopul de Köln, cardinalul Frings, a fost pentru mine un punct de referinţă umană şi sacerdotală, cel care m-a dus cu el la Roma ca teolog consultant al său; apoi am fost numit şi specialist conciliar. Pentru mine a fost o experienţă unică: după toată fervoarea şi entuziasmul pregătirii, am putut vedea o Biserică vie - aproape trei mii de Părinţi conciliari din toate părţile lumii adunaţi sub conducerea Succesorului Apostolului Petru - care intră la şcoala Duhului Sfânt, adevăratul motor al Conciliului. De puţine ori în istorie s-a putut, ca atunci, aproape "să se atingă" concret universalitatea Bisericii într-un moment al marii realizări a misiunii sale de a duce Evanghelia în orice timp şi până la marginile pământului. În aceste zile, dacă veţi revedea imaginile de la deschiderea acestei mari Adunări, prin intermediul televiziunii sau al altor mijloace de comunicare, veţi putea percepe şi voi bucuria, speranţa şi încurajarea pe care ne-a dat-o nouă tuturor faptul de a lua parte la acest eveniment de lumină, care se iradiază până astăzi.

În istoria Bisericii, aşa cum cred că ştiţi, multe Concilii au precedat Conciliul al II-lea din Vatican. De obicei, aceste mari Adunări ecleziale au fost convocate pentru a defini elemente fundamentale ale credinţei, mai ales corectând erori care o puneau în pericol. Să ne gândim la Conciliul din Niceea în 325, pentru a contrasta erezia ariană şi a reafirma cu claritate divinitatea lui Isus Fiul Unicul Născut al lui Dumnezeu Tatăl; sau la cel din Efes, din 431, care a definit-o pe Maria ca Născătoare de Dumnezeu; la cel din Calcedon, din 451, care a afirmat unica persoană a lui Cristos în două naturi, natura divină şi cea umană. Pentru a veni mai aproape de noi, trebuie să nominalizăm Conciliul din Trento, în secolul al XVI-lea, care a clarificat puncte esenţiale ale doctrinei catolice în faţa Reformei protestante; sau Vatican I, care a început să reflecteze asupra mai multor tematici, dar a avut timpul să producă numai două documente, unul despre cunoaşterea lui Dumnezeu, revelaţia, credinţa şi raporturile cu raţiunea şi celălalt despre primatul Papei şi despre infailibilitate, pentru că a fost întrerupt datorită ocupării Romei în septembrie 1870.

Dacă privim la Conciliul al II-lea din Vatican, vedem că în acel moment al drumului Bisericii nu existau erori deosebite de credinţă care trebuiau corectate sau condamnate, nici nu existau probleme specifice de doctrină sau de disciplină care trebuiau clarificate. Se poate înţelege deci uimirea micului grup de cardinali prezenţi în sala capitulară a mănăstirii benedictine la Sfântul Paul din afara Zidurilor, când, la 25 ianuarie 1959, Fericitul Ioan al XXIII-lea a anunţat Sinodul diecezan pentru Roma şi Conciliul pentru Biserica universală. Prima problemă care s-a pus în pregătirea acestui mare eveniment a fost tocmai cum să-l înceapă, ce misiune precisă să i se atribuie. Fericitul Ioan al XXIII-lea, în discursul de deschidere, la 11 octombrie în urmă cu cincizeci de ani, a dat o indicaţie generală: credinţa trebuia să vorbească într-un mod "reînnoit", mai incisiv - pentru că lumea se schimba rapid - menţinând însă intacte conţinuturile perene, fără cedări sau compromisuri. Papa dorea ca Biserica să reflecteze asupra credinţei sale, asupra adevărurilor care o călăuzesc. Însă din această serioasă, aprofundată reflecţie despre credinţă trebuia să fie schiţat în mod nou raportul dintre Biserică şi perioada modernă, dintre creştinism şi anumite elemente esenţiale ale gândirii moderne, care tinde să se îndepărteze de Dumnezeu, exigenţa Evangheliei în toată măreţia sa şi în toată puritatea sa (cf. Discurs adresat Curiei Romane pentru urările de Crăciun, 22 decembrie 2005). Acest lucru îl indică foarte bine Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea în omilia de la sfârşitul ultimei sesiuni a Conciliului - la 7 decembrie 1965 - prin cuvinte extraordinar de actuale, atunci când afirmă că, pentru a evalua bine acest eveniment: "trebuie să fie văzut în timpul în care a avut loc. De fapt - spune Papa - a avut loc într-un timp în care, aşa cum recunosc toţi, oamenii sunt îndreptaţi mai curând spre împărăţia pământului decât spre împărăţia cerurilor; un timp, adăugăm, în care uitarea lui Dumnezeu devine obişnuită, aproape că ar sugera-o progresul ştiinţific; un timp în care actul fundamental al persoanei umane, făcută mai conştientă despre sine şi despre propria libertate, tinde să revendice propria autonomie absolută, depărtându-se de orice lege transcendentă; un timp în care «laicismul» este considerat consecinţa legitimă a gândirii moderne şi norma cea mai înţeleaptă pentru orânduirea temporală a societăţii... În acest timp s-a celebrat Conciliul nostru spre lauda lui Dumnezeu, în numele lui Cristos, inspirator fiind Duhul Sfânt". Aşa afirma Paul al VI-lea. Şi încheia indicând în problema despre Dumnezeu punctul central al Conciliului, acel Dumnezeu, care "există realmente, trăieşte, este o persoană, este plin de grijă, este infinit de bun; mai mult, nu numai bun în sine, ci bun în mod imens şi pentru noi, este Creatorul nostru, adevărul nostru, fericirea noastră, până acolo încât omul, atunci când se străduieşte să-şi fixeze mintea şi inima în Dumnezeu în contemplaţie, săvârşeşte actul cel mai înalt şi cel mai deplin al sufletului său, actul care şi astăzi poate şi trebuie să fie apogeul nenumăratelor domenii ale activităţii umane, de la care ele primesc demnitatea lor" (AAS 58 [1966], 52-53).

Noi vedem că timpul în care trăim continuă să fie marcat de o uitare şi surzenie faţă de Dumnezeu. Mă gândesc, aşa dar, că trebuie să învăţăm lecţia cea mai simplă şi cea mai fundamentală a Conciliului, adică faptul că creştinismul în esenţa sa consistă în credinţa în Dumnezeu, care este Iubire trinitară, şi în întâlnirea, personală şi comunitară, cu Cristos care orientează şi călăuzeşte viaţa: tot restul rezultă din asta. Lucrul important astăzi, exact cum era în dorinţa Părinţilor conciliari, este ca să se vadă - din nou, cu claritate - că Dumnezeu este prezent, se interesează de noi, ne răspunde. Şi că, în schimb, atunci când lipseşte credinţa în Dumnezeu, se prăbuşeşte ceea ce este esenţial, pentru că omul îşi pierde demnitatea profundă şi ceea ce face mare omenitatea sa, împotriva oricărui reducţionism. Conciliul ne aminteşte că Biserica, în toate componentele sale, are misiunea, mandatul de a transmite cuvântul iubirii lui Dumnezeu care mântuieşte, pentru ca să fie ascultată şi primită acea chemare divină care conţine în sine fericirea noastră veşnică.

Privind în această lumină la bogăţia conţinută în documentele Conciliului al II-lea din Vatican, aş vrea să nominalizeze numai cele patru Constituţii, aproape cele patru puncte cardinale ale busolei capabile să ne orienteze. Constituţia despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium ne arată că în Biserică la început există adoraţia, există Dumnezeu, există centralitatea misterului prezenţei lui Cristos. Şi Biserica, trup al lui Cristos şi popor peregrin în timp, are ca misiune fundamentală aceea de a-l glorifica pe Dumnezeu, aşa cum exprimă Constituţia dogmatică Lumen gentium. Al treilea document pe care aş vrea să-l citez este Constituţia despre Revelaţia divină Dei Verbum: Cuvântul viu al lui Dumnezeu convoacă Biserică şi-i dă viaţă de-a lungul întregului său drum în istorie. Şi modul în care Biserica duce lumii întregi lumina pe care a primit-o de la Dumnezeu pentru ca să fie glorificat, este tema de fond a Constituţiei pastorale Gaudium et spes.

Conciliul al II-lea din Vatican este pentru noi un apel puternic de a redescoperi în fiecare zi frumuseţea credinţei noastre, de a o cunoaşte în mod profund pentru un raport mai intens cu Domnul, de a trăi până la capăt vocaţia noastră creştină. Fecioara Maria, Mama lui Cristos şi a întregii Biserici, să ne ajute să realizăm şi să ducem la împlinire ceea ce Părinţii conciliari, însufleţiţi de Duhul Sfânt, păstrau în inimă: dorinţa ca toţi să poată cunoaşte Evanghelia şi să-l întâlnească pe Domnul Isus drept cale, adevăr şi viaţă. Mulţumesc.

BENEDICTUS PP. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.