Reflecţie la duminica a XXX-a de peste an - B

"Domnul a făcut pentru noi lucruri minunate, inima ne este plină de bucurie!" (Ps 125,3)

Helvia, soţia lui Seneca cel Bătrân (55 î.Cr. - 41 d.Cr.), într-o noapte, în timpul somnului, a orbit. Trezindu-se din somn şi nevăzând lumina, a crezut că nu s-a făcut încă ziuă. Pentru că lumina în întârzia să apară în ochii ei, a dat ordin să se deschidă ferestrele, dar în zadar. Atunci a zis să fie mutată în altă cameră, apoi în alta, şi tot aşa până ce a fost purtată în toate camerele casei, dar lumina tot nu a ajuns la ochii ei. Atunci a spus că soarele a întârziat să răsară, dar nu a recunoscut că a orbit şi că are nevoie de ajutor.

Evanghelia de astăzi ne prezintă un alt orb, Bartimeu, dar care, conştient de orbirea lui trupească, caută şi strigă după ajutor la Isus: "Rabbuni, fă-mă să văd!" (Mc 10,51).

Sfântul Antonie Pustnicul (250-356) s-a dus odată să-l viziteze pe Didim cel Orb (313-398). În timpul convorbirii, Didim îşi descoperi durerea pe care o simţea din cauza pierderii vederii de la vârsta de patru ani. Sfântul Antonie Pustnicul, care admira multele cunoştinţe ale lui Didim cel Orb, îi zise: "Fratele meu, de ce să-ţi pară rău pentru ochii trupeşti, care sunt la fel cu ochii muştelor şi insectelor, când noi avem o lumină interioară pe care nu o au decât îngerii. Această lumină este credinţa!"

Şi a avut dreptate sfântul Antonie Pustnicul, căci orbul Bartimeu, din evanghelia de astăzi, care deşi era orb trupeşte, sufleteşte vedea mult mai bine decât cei care aveau vederea trupească bună. Căci mulţimea care îl însoţea pe Isus în drumul său spre Ierusalim, în drumul său spre cruce, vedea în Isus numai un simplu Rabi, dar orbul Bartimeu vedea în Isus pe Mesia, pe Fiul lui David cel făgăduit de Dumnezeu ca Mântuitor. Tot aşa îl văd şi mulţi oameni astăzi pe Isus, dar creştinii buni îl văd ca pe Mântuitorul lor.

Nicolae Iorga (1871-1940) spunea într-o cugetare a sa: "Printre lacrimi, ochii văd mai bine". Viaţa a dovedit de atâtea ori acest adevăr că, acolo unde există suferinţă, există mai şi multă credinţă şi căutare de Dumnezeu. Deci să nu ne mai plângem şi să nu mai murmurăm atunci când avem parte de vreo suferinţă, căci a suferi este un privilegiu, după cum spune şi sfânta Tereza de Avila (1515-1582).

Evanghelia de astăzi ne spune: "Bartimeu, un cerşetor orb, şedea jos lângă drum" (Mc 10,46). "Lângă drum" înseamnă, din punct de vedere uman, om fără speranţă. "Pe când semăna el, o parte din sămânţă a căzut lângă drum, unde venind păsările au mâncat-o" (Mt 13,4).

Într-adevăr, "păsările iadului" îi mâncaseră lui Bartimeu aproape totul: vederea, slujba, posibilitatea unui trai decent, bucuria de a avea o familie şi prieteni; bucuria de a vedea lumina soarelui, bucuria de a vedea frumuseţea florilor şi a naturii, dar nu-i mâncaseră însă credinţa.

Mântuitorul, care se îndrepta din Galileea spre Ierusalim, s-a abătut voit de la drumul obişnuit şi scurt, pentru a trece prin Ierihon şi să-l vindece pe credinciosul orb, Bartimeu. Nu era pentru prima dată când Mântuitorul proceda în acest fel, căci odată s-a dus special, în nord, pentru a vindeca acolo pe fiica femeii siro-feniciene (cf. Mt 15,21-28), iar altă dată s-a dus, tot special, dincolo de Marea Galileii, pentru a-i vindeca acolo doi demonizaţi (cf. Mt 8,28).

"Ai mila de mine, păcătosul!" - este singura rugăciune care primeşte mereu un răspuns favorabil din partea cerului. Când vameşul de la Templu a rostit această scurtă rugăciune, Mântuitorul a spus că acest om s-a întors acasă iertat şi îndreptăţit (cf. Lc 18,14). Dumnezeu celor smeriţi le dă mereu harul său (cf. 1Pt 5,5; Iac 4,6).

Isus s-a oprit şi a zis: "Chemaţi-l!" Cum să nu se oprească Domnul şi cum să nu îl cheme, când pentru a-l se întâlni şi a-l vindeca, s-a abătut de la drumul obişnuit şi scurt?

Isus s-a abătut astăzi din drumul său pentru a intra special în localitatea în care trăim, a intrat special la noi, ca să ne vindece de bolile noastre şi apoi să ne dăruiască mântuirea sa. Să lepădăm şi noi păcatul şi tot ceea ne împiedică (cf. Evr 12,1), aşa cum şi orbul a aruncat orice piedică (cf. Mc 10,50) şi să alergăm la Isus, care tocmai a intrat la noi să ne binecuvânteze.

În Vechiul Testament, Dumnezeu spunea oamenilor: "Astăzi dacă auziţi glasul Domnului, nu vă împietriţi inimile voastre" (Ps 95,7-8). În Noul Testament, această chemare este completată cu: "Acum este vremea potrivită" (2Cor 6,2). Dacă Bartimeu ieşea din casa lui mai târziu, chiar dacă era tot ziua aceea, pierdea ocazia, pierdea prima şi ultima lui şansă de a fi vindecat şi mântuit.

"Astăzi şi acum" mântuirea ne este oferită şi nouă în dar, de către Isus. Iar dacă "astăzi şi acum" rămânem orbi şi surzi la chemarea lui Dumnezeu, şi nu răspundem prin a veni la el şi prin a ne converti, s-ar putea ca niciodată să nu mai auzim această chemare, şi niciodată să nu mai primim vindecarea şi mântuirea. De aceea şi Biblia ne spune: să nu apună soarele peste păcatul nostru (cf. Ef 4,26).

Sunt multe cazuri în care oamenii au amânat spovada numai cu o oră şi au murit înainte ca s-o mai poată face şi astfel să se împace cu Dumnezeu. Dacă amânarea numai cu o oră are urmări atât de grave, ce să mai spunem atunci de amânare cu o zi, cu o săptămână, cu o lună, cu un an, sau poate pe mai târziu? Acum înţelegem de ce Biblia ne spune: "astăzi şi acum", iar diavolul ne spune: "Mâine sau altădată".

O istorioară creştină ne spune că Satan a convocat o adunare a tuturor demonilor. În cuvântarea sa, el a spus: "Nu îi putem opri pe creştini să meargă la biserică. Nu îi putem opri din cititul Bibliei şi din cunoaşterea adevărului. Nu îi putem opri a avea o relaţie bună cu Salvatorul lor. Şi atât timp cât ei sunt în legătura cu Isus, puterea noastră asupra lor e distrusă. Haidem să facem un plan, prin care să le spunem că nu ne deranjează că ei merg la biserică, la sacramente şi la rugăciune, dar de ce atâta grabă când mai există şi «un mâine»; apoi să avem grijă să le umplem atenţia cu nimicuri, şi astfel să nu le mai rămână timp pentru suflet şi pentru Cristos". Şi toţi diavolii au încuviinţat acest plan.

Acum înţelegem mai bine de ce diavolul caută să întârzie venirea noastră la Dumnezeu şi implicit convertirea noastră, pentru a pierde momentul de har al trecerii lui Isus pe lângă noi. De aceea sfântul Augustin (354-430) spunea: "Mi-e teamă de Isus care trece, fără să-l întâmpin şi fără să-l primesc"!

Diavolul i-a sugerat unui călugăr din deşert: "Astăzi odihneşte-te; mâine vei face pocăinţa! El i-a răspuns ispititorului cu hotărâre: "Pleacă, Satană! Astăzi voi face pocăinţă, iar mâine, dacă va fi cazul, mă voi odihni" (cf. Jesus Abbas, 6).

"Orbul şi-a aruncat haina". În limbaj biblic, haina este simbolul puterii (cf. 1Sam 18,4; 2Rg 2,14; Rut 3,9). Atingerea de haina lui Isus însemna vindecarea (cf. Mc 5,27; 5,26). În timpul lui Marcu, catecumenul îşi lăsa haina veche pentru a îmbrăca haina nouă a Botezului. Haina pe care a aruncat-o Bartimeu era haina de cerşetor. Era un simbol al ruperii cu trecutul. Era şi certitudinea că va fi vindecat. Era un gest de credinţă într-o minune pe care o aştepta de la Domnul.

Nicolas Poussin (1594-1665), pictor francez din perioada clasicismului baroc, într-o pânză a sa, îl prezintă pe orbul Bartimeu din evanghelia de astăzi, alergând spre Isus, fără haină şi fără bastonul de orb. Explicând această pânză, pictorul a spus că gestul orbului de a arunca haina şi bastonul exprimă marea sa încredere în Isus; apoi ca să poată ajunge mai repede la Isus, a dat la o parte orice piedică şi păcatul care îl încurcau, mai întâi să ajungă la el şi apoi pentru a putea merge după el (cf. Evr 12,1).

Isus i-a zis: "Du-te! Credinţa ta te-a mântuit." Şi ce înseamnă acest: "Du-te!"? Înseamnă libertatea dată de Isus fiecărui suflet. Domnul putea să pretindă de la orbul vindecat să-l urmeze. Dar Isus nu forţează pe nimeni. Isus voia ca orbul vindecat să facă o alegere liberă. Din fericire, Bartimeu a făcut alegerea cea mai bună, a ales să rămână şi să umble cu Isus care îl eliberase din lanţurile neputinţei şi ale păcatelor sale. Asta trebuie să facem şi noi după fiecare spovadă şi după fiecare dar primit de la Isus: să alegem să rămânem cu el şi să umblăm cu el.

Diavolul te forţează, te împinge în foc şi apă (cf. Mt 17,15) Când intri sub puterea sa, diavolul te orbeşte, aşa cum cei din Gaza i-au scos ochii lui Samson şi l-au supus la munci grele (Jud 16,19-21), iar cei din Babilon i-au scos ochii regelui Sedecia şi l-au dus în robie (cf. Ier 39,1-10). Însă când alegem să venim la Isus, să rămânem şi să umblăm cu el, Isus ne luminează şi ne uşurează.

Dumnezeu în Sfânta Carte ne spune dojenitor: "De ce nu alergi la mine? Nu ştii ca eşti păcătos, nenorocit, sărac, orb şi gol?" (Ap 3,17) Uitând acest adevăr riscăm ca Isus să treacă pe lângă noi fără ca noi să ne deschidem gura, şi fără a striga împreună cu orbul: "Isuse, Fiul lui David, ai mila de mine!", şi fără a primi mântuirea pe care el a venit să ne-o aducă.

Să nu uităm mesajul lecturilor de astăzi: pe orbi şi pe şchiopi îi voi întoarce acasă, mângâindu-i (cf. Ier 31,7-9); Domnul a făcut pentru noi lucruri minunate, inima ne este plină de bucurie! (cf. Ps 125,1-3); Isus, deşi era Fiul lui Dumnezeu a învăţat ascultarea din ceea ce a pătimit, ca să poată interveni în favoarea oamenilor, în relaţiile lor cu Dumnezeu (cf. Evr 5,1-6). De aceea să strigăm şi noi cu orbul Bartimeu: "Rabbuni, fă-mă să văd mântuirea ta!" (Mc 10,51).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 8.