Roman: Simpozion "Ştiinţa credinţei şi exigenţele raţiunii filozofice"

În anul în care amintim 50 de ani de la începerea lucrărilor Conciliului Vatican II şi totodată şi cei 20 de ani de la promulgarea Catehismului Bisericii Catolice, Institutul Teologic Franciscan din Roman, Facultatea de Filozofie "I. Duns Scotus", Facultatea de Teologie Pastorală, în colaborare cu Pontificia Facoltŕ Seraphicum - Roma, Institutul Teologic Romano-Catolic "Sf. Iosif" - Iaşi, Academia Historico - Iuridico - Theologica "P. Tocănel", a deschis anul academic cu un simpozion ce a avut în vizor aprofundarea credinţei prin abordarea ei din prisma interacţiunii cu raţiunea, a teologiei cu filozofia. Acest simpozion, desfăşurat la 2 octombrie 2012, se vrea a fi în sintonie cu apropiata începere a Anului Credinţei, an promulgat şi propus de către papa Benedict al XVI-lea, prin scrisoarea apostolică motu proprio Porta Fidei.

Din cele ce s-au prezentat, amintim sub formă compactă câteva idei.

Interacţiunea teologiei cu filozofia a avut mereu parte de abordări cu valenţe de pluriperspectivă. Nu este necesar doar să trăim credinţa, ci trebuie să o şi gândim. Şi dacă o gândim înseamnă că putem să înaintăm pe calea înţelegerii ei.

Deşi s-a făcut des apel la enciclica Fides et ratio, a fericitului papă Ioan Paul al II-lea, conferinţele susţinute au avut un caracter concentrat pe aspecte concrete ale dialogului credinţă-raţiune şi ale complementarităţii lor. Parcursul complementarităţii lor dă naştere unui instrument de lucru cu realitatea: binomul format din caritatea intelectuală şi discernământ. Cu acestea două, credinţa ca realitate şi manifestare devine coerentă.

Faptul că în însăşi natura omului găsim înscrisă credinţa este un crez ce se prezintă a fi contrar direcţiilor de gândire ale vremurilor noastre. Credinţa, cea care dă vieţii plinătate, provoacă raţiunea, o reclamă, iar, viceversa, raţiunea face credinţa mai umană, o demitizează, o curăţă de aspecte fanatice. Într-un dialog cu Andrč Frossard, papa Ioan Paul al II-lea cheamă la o credinţă care trece de la confortul unei moşteniri la încercările unei convingeri bine motivate. Adică şi raţional. Credinţa nu trebuie să se confunde cu religia, iar raţionalitatea nu trebuie confundată cu calculabilitatea, precizia sau logicitatea.

Dacă ajunge să cunoască raţionalitatea, experienţa religioasă piere, se pierde ca o simplă formă în bine clădita etică a fricii sau a imaginarului. Configurarea realităţii se face în conformitate cu legi şi sisteme. Când vine vorba despre credinţă, despre cea care dă naştere unei realităţi, despre ce fondare vorbim?

Lucrurile bune, frumoase, nu sunt verificabile ştiinţific. La fel şi credinţa. Aici este vorba despre o relaţie, despre o întâlnire cu Cristos, cu cel care ne naşte la libertate, cel ce ne dă un nou elan.

Pierderea fascinaţiei şi o profundă relativizare a valorilor iau amploare şi astfel se creează o melasă ce are pretenţii de cultură, dar care dăunează, vrăjeşte şi desvrăjeşte. Superficialitatea şi întunecarea minţii duc la îngreunarea inimii şi la ameninţarea credinţei. Invocarea raţionalităţii nu se prezintă ca o scuză şi nu este o motivare. Aceasta pentru că nu oricine gândeşte crede!

Fr. Dan-Ciprian Vătămănelu, OFMConv.

* * *

Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 2 octombrie: Roman: Simpozion "Ştiinţa credinţei şi exigenţele raţiunii filozofice"

lecturi: 14.