Reflecţie la Adormirea şi Învierea Maicii Domnului

"Glorificare Mariei cu trupul şi sufletul este şi destinul tuturor fraţilor lui Cristos" (MC 6)

Învierea lui Isus este un adevăr de credinţă. Dar tot adevăr de credinţă este şi învierea credincioşilor care formează trupul lui Cristos, Biserica. Sfântul Paul, în prima lectură de astăzi, explică: "Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Cristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul său: La început Cristos, apoi toţi cei care sunt ai lui Cristos, la venirea lui" (1Cor 15,22-23).

Sărbătoarea de astăzi, vorbindu-ne de învierea şi glorificarea Mariei cu trupul şi sufletul, ne spune că ea a fost prima beneficiară a acestor glorii cereşti. Ea a fost prima, dar nu şi ultima, căci îi vor urma toţi cei care, asemenea ei, care au crezut şi au trăit în Cristos.

Papa Paul al VI-lea (1897-1978), în exortaţia Marialis cultus, pornind de la textele Scripturii (cf. Evr 2,14; Gal 4,4 ; 2Pt 3,10) şi referindu-se la Maria ridicată cu trupul şi cu sufletul la cer, spune: "Aceasta este sărbătoarea destinului ei, a plinătăţii şi fericirii, a glorificării sufletului ei imaculat şi a trupului ei feciorelnic, a perfectei sale configurări cu Cristos Înviat. Dar această deplină glorificare a Mariei cu trupul şi sufletul, este şi destinul tuturor acelor pe care Cristos şi i-a făcut fraţi, şi cu care are în comun carnea şi sângele" (MC 6).

Fericitul papă Ioan Paul al II-lea (1920-2005), în enciclica Redemptoris Mater, subliniază legătura dintre Biserică şi sfânta Fecioară înălţată la cer, spunând: "Datorită identificării Mariei cu Biserica, se poate afirma că Biserica îşi atinge în preacurata Fecioară desăvârşirea care o face să fie fără pată şi fără zbârcitură (cf. Ef 5,27), şi îşi găseşte în ea drumul spre Casa Tatălui" (RM 47).

Maria este prima persoană care i-a aparţinut lui Cristos şi care a ajuns la mântuire. Cântecul ei de mulţumire şi laudă, din imnul "Magnificat", face ca toată slava, cinstea şi onoarea ei să întoarcă înapoi la "Dumnezeu cel puternic", la "Mântuitorul Isus" şi la "Duhul Sfânt", de la care a primit toată această preamărire. În acest imn, Maria recunoaşte că toată lucrarea cea bună realizată în ea a fost numai lucrarea Tatălui, prin cele două mâini ale sale, Fiul şi Duhul Sfânt, aşa cum frumos se exprimă sfântul Irineu din Lyon (130-202).

Maria este o persoană simplă şi umilă, căci aşa ni se recomandă chiar ea, ca fiind "smerita slujitoare a Domnului" (Lc 1,38). Deci, "Magnificat"-ul ei nu are nimic de a face cu orgoliul. Cântul ei este un act de credinţă şi de umilinţă, prin care ea recunoaşte că tot ce este şi că tot ce are îi vine numai de la Dumnezeu şi de la harul lui şi de aceea ea întoarce înapoi la Dumnezeu toată cinstea care i se aduce, ca pe un imn de laudă.

Ceea ce ne spune Maria în imnul ei "Magnificat" este exact ceea ce i-a spus şi fericitului nostru Ieremia (1556-1625), în ajunul de 15 august al anului 1608. La acea dată, Maria i-a apărut iar fericitului Ieremia, dar fără coroană de regină pe cap. Atunci Ieremia o întrebă: "Stăpâna mea, cum, tu eşti regină şi nu porţi coroană pe cap? Maria, strângându-şi cu dragoste copilul la piept îi răspunde: "Frate Ieremia, coroana mea e acest Fiu al meu!" Iar eu aş explica cuvintele Mariei: "Coroana mea este Fiul meu", spunând: coroana Mariei este Fiul ei întreg, cap şi trup, cap şi Biserică.

Sfântul Gherman din Constantinopol (645-740) şi sfântul Ioan din Damasc (675-749) ne spun că Maica Domnului a fost înştiinţată printr-un înger de mutarea ei din aceasta viaţă. Tot ei ne spun că apostolii au fost adunaţi în mod miraculos la acest eveniment. Prin pronia divină, apostolul Toma nu a fost prezent la înmormântare, sosind trei zile mai târziu. Întristat, Toma a cerut să se deschidă mormântul, pentru a o vedea şi el pe Născătoarea de Dumnezeu; dar intrând în mormânt, l-a aflat gol. Pornind de la acest eveniment cu mormântul gol al Mariei, părinţii Bisericii au început să afirme cu multă putere şi credinţă că, după adormirea sa, Fecioara Maria a fost înviată de Fiul său, Isus, şi luată cu trupul şi sufletul în împărăţia cerurilor.

Dar primul care a vorbit în mod expres şi în termenii de astăzi despre Ridicarea Sfintei Fecioare Maria cu trupul şi sufletul la cer a fost episcopul The?tekno di Livia, în secolul VI. El spunea aşa: "Se cuvenea ca preasfântul trup al Mariei, care l-a purtat pe Fiul lui Dumnezeu, care i-a fost locuinţă, care a fost divinizat, care a fost făcut incoruptibil, care a fost iluminat de harul divin şi umplut de slavă, deşi a fost încredinţat pentru scurt timp pământului, să fie ridicat în slava cerească, cu trupul şi sufletul la Dumnezeu".

Iar, la 1 noiembrie 1950, papa Pius al XII-lea spunea: "Proclamăm, declarăm şi definim că este dogmă revelată divin că Neprihănita Mamă a lui Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, la sfârşitul vieţii sale pământeşti, a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul în slava cerească".

Dar Maria nu ne este numai un semn de mângâiere şi speranţă neclintită în învierea, înălţarea şi glorificarea noastră, ci ne este şi o mijlocitoare şi o apărătoare puternică pe drumul vieţii.

Conciliu Ecumenic II din Vatican ne învaţă următoarele: "Maria, ridicată la cer, nu a părăsit misiunea ei mântuitoare, ci prin mijlocirea ei cea de multe feluri continuă să ne obţină darurile mântuirii veşnice. În iubirea ei de mamă, ea are grijă de fraţii Fiului său care sunt încă pe cale şi ameninţaţi de primejdii şi strâmtorări, până ce vor ajunge în patria fericită" (LG 62).

Fericitul Ludovic de Granada (1504-1588) îşi imaginează ce s-a petrecut când Maria şi-a făcut intrarea triumfală în paradis, cu sufletul, dar şi cu trupul său frumos, glorios, înviat. Apariţia ei a provocat nu numai uimire, admiraţie, ci şi un fel de dispută sfântă, o discuţie aprinsă de iubire printre locuitorii cerului, căci toţi voiau ca Maria înălţată cu trupul şi sufletul la cer, să fie a lor: e a noastră, strigau sfinţii, căci ea a aparţinut neamului omenesc, a avut un trup ca şi noi; ba e a noastră, strigau îngerii, fiindcă deşi era în trup omenesc, ea a fost mai curată şi mai nevinovată decât noi; ba e a noastră, strigau mamele, fiindcă a fost mamă, ca şi noi; ba e a noastră strigau fecioarele, fiindcă a fost fecioară ca şi noi; ba este a noastră, strigau martirii, fiindcă ea a suferit mai mult decât noi. Pe Calvar ea a suferit în inima ei mai mult decât am suferit noi în trupurile noastre. În mijlocul acestei dispute sfinte, intervine Isus şi spune: "Ea nu va sta în mijlocul vostru, ci deasupra. Şi luându-o de mână, asemenea lui Solomon pe mama sa, şi o aşează pe tronul pregătit mamei sale alături de tronul său (cf. 1Rg 2,19). Aşa s-a împlinit cuvântul psalmistului care spune: "Regina stă la dreapta ta împodobită cu aur şi Ofir" (Ps 44,10).

Prin aceste cuvinte, sfântul Ludovic de Granada a voit să ne spună că Maria, prin înălţarea cu trupul şi cu sufletul la cer, aparţine cerului şi pământului, îngerilor şi oamenilor, sfinţilor şi păcătoşilor, vechiului şi noului popor al lui Dumnezeu. În inima Mariei, unită total cu Dumnezeu în cer, poate să intre toată creaţia. Iar Litania Lauretană scoate foarte bine în relief acest adevăr.

Papa Inocenţiu al III-lea (1161-1216), comentând cuvintele din Cântarea Cântărilor - "Cine este aceasta care se iveşte ca zorile, frumoasă ca luna şi curată ca soarele" (Ct 6,10), cuvinte care se regăsesc şi în Cartea Apocalipsului (cf. Ap 12,1) - zice: "Luna este destinată ca ajutor nefericiţilor cufundaţi în noaptea păcatului ca să-şi poată vedea starea de osândă în care se află. Aurora, care precede răsăritul soarelui, este destinată ca ajutor pentru sufletul care se recunoaşte păcătos, pentru ca să iasă din starea de păcat şi să intre în prietenia cu Dumnezeu. Soarele, în sfârşit, este pentru sufletul în stare de har; el îl ajută pe om ca să vadă binele, să nu cadă din nou în prăpastia păcatului".

Astăzi sunt multe icoane şi statuete în lume, în care Maica Domnului plânge cu lacrimi de sânge. De ce plânge Maica Domnului cu lacrimi de sânge? Plânge văzând vieţile atâtor copii ai ei profanate, murdărite, înjosite de păcat; trupuri destinate de Dumnezeu ca şi trupul ei învierii şi gloriei cereşti, şi care datorită păcatului, nu vor ajunge niciodată la destinaţia lor.

Tradiţia ne spune că, la Efes, într-un loc împădurit, unde a trăit sfânta Fecioară Maria şi apostolul Ioan, a fost găsită în pământ o statuetă din bronz a Maicii Domnului, de culoare închisă, datând probabil din secolul al XIII-lea. Nu este cine ştie ce valoare artistică. Dar statueta are totuşi ceva unic care impresionează şi vorbeşte tuturor celor care o privesc. Mâna dreaptă a statuii este ridicată în sus. Maria arată cu degetul cerul spre care trebuie să fie mereu îndreptate privirile noastre. Statuia a fost aşezată într-o nişă a bisericuţei de acolo. Dedesubt au fost săpate aceste cuvinte: "Bucură-te Regină, viaţa, mângâierea şi speranţa noastră".

Se spune că la Lourdes, unde Maica Domnului a apărut Bernadetei Soubirous (1844-1879) şi unde ea s-a recomandat lumii ca fiind "Neprihănita Zămilire", diavolul ar fi încercat să tulbure întâlnirea dintre Fecioara Maria şi Bernadeta Soubirous, iscând nişte zgomote într-un tufiş, care a speriat-o pe Bernadeta, ce a privit în semn de ajutor spre Doamnă. Numai cât Maica Domnului şi-a îndreptat privirea spre acel loc, orice zgomot a dispărut.

Dacă exemplul următor nu l-aş fi găsit folosit chiar de sfântul Alfons Maria de Liguori (1696-1787), nu cred că aş fi îndrăznit să-l prezint, anume că pr. Bernardin de Bustis (1450-1513) povesteşte că o pasăre oarecare, probabil un papagal, a fost dresată să pronunţe cuvintele "Bucură-te, Marie". Într-o zi, venind un uliu să o răpească, ea a rostit cu disperare "Bucură-te, Marie" şi uliul, ca prin minune, a rămas mort pe loc.

Concluzia de tras din această povestire este aceasta: dacă o pasăre, care a rostit în mod inconştient "Bucură-te, Marie", şi-a salvat viaţa şi a scăpat pentru totdeauna de un potenţial duşman, cu atât mai mult un creştin, un fiul al ei, va fi salvat de orice primejdie, când va striga către ea.

Maria, care ne-a fost dată ca mamă, de Isus răstignit (cf. In 19,26-27), desfăşoară în mijlocul nostru o lucrare mântuitoare. Ea plânge şi se roagă pentru noi; ea ne este lună, auroră şi soare; ea ne arată mereu cerul care este patria noastră veşnică; ea ne mijloceşte mereu harurile mântuirii; ea ne apără mereu de uneltirile diavolului, aşa cum ne spune prima lectură (cf. Ap 12,4). De aceea, când diavolul ne va ispiti şi ne va tulbura sau când multe rele ne vor ameninţa mântuirea, să strigăm la Maria şi ea ne va elibera de orice rău, căci lângă Isus, în cer, are mare putere.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 35.