Reflecţie la sărbătoarea Sfânta Maria Magdalena

Isus ne-a eliberat de diavol şi păcat, pentru a ne angaja în slujba sa.

Am venit astăzi în jurul altarului, pentru a cinsti lucrarea minunată a lui Isus Cristos în viaţa Mariei Magdalena. Sfânta Carte ne spune că Maria Magdalena a fost prada a şapte diavoli (cf. Mc 16,9; Lc 8,2), dar Isus Cristos care a venit pe pământ pentru a strica lucrările diavolului (cf. 1In 3,8) şi pentru a-i mântui pe cei păcătoşi (1Tim 1,15), a eliberat-o şi a făcut din ea o ucenică credincioasă care apoi l-a urmat mereu din Galileea în Iudeea, şi până la picioarele crucii; care a făcut din ea o vestitoare curajoasă a Evangheliei faţă de apostolii fricoşi şi faţă de oamenii care nu-l cunoşteau.

Din pregătirea noastră creştină ştim că toţi oamenii din lume, din cauza păcatului lui Adam, se nasc cu povoara grea a păcatului strămoşesc şi cu robia şi mai grea la diavol. Când oamenii ispitiţi de diavol au cedat, ei au ajuns imediat sub robia puterii întunericului (cf. Ef 2,1-2; 1In 5,19). Iar acest fapt i-a dus şi la pervertirea gândirii, la anihilarea voinţei şi la deteriorarea comportamentului şi uneori chiar la posesie demonică.

De aceea Sfânta Carte vorbind despre starea oamenilor de după căderea în păcat, spune: "Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar" (Rom 3,12; Ps 14,3).

E posibil ca Maria Magdalena să-l fi întâlnit pe Cristos şi să fi fost curăţită de diavol şi păcat, chiar şi înainte de schimbarea ei totală. Căci aşa cum spune Scriptura, din cauza incoerenţei în urmarea lui Cristos, satana se întoarce înapoi la omul din care a fost scos, dar nu singur, ci şi cu alţi şapte demoni (cf. Lc 11,24-26).

În această stare de plâns, cu povoara a şapte demoni, se găsea Maria Magdalena înainte de convertirea ei totală. Dar, aşa cum bine ştim, Isus, nu s-a dat bătut până ce nu a scăpat-o total de sub povoara satanei şi a pus-o pe calea mântuirii. Evanghelia ne spune: "Isus mergea prin oraşe şi sate... şi cu el mergeau cei doisprezece, precum şi unele femei, care fuseseră vindecate de spiritele rele şi de boli: Maria, numită Magdalena, din care fuseseră alungaţi şapte diavoli, Ioana... şi multe alte femei, care îi ajutau cu bunurile lor" (cf. Lc 8,1-3).

Un profesor de teologie spirituală, Dennis J. De Haan, spune că un tânăr pianist dădea pentru prima dată un concert în public. Publicul stătea fermecat, în timp ce muzica curgea din degetele lui. Oamenii nu-şi puteau lua ochii de la acest tânăr virtuoz. După ce sunetul ultimei note a încetat să se mai audă, publicul a izbucnit în aplauze. Toţi spectatorii s-au ridicat în picioare, în afară de unul mai în vârstă care şedea în rândul din faţă. Pianistul a coborât de pe scenă descurajat. Directorul de scenă i-a lăudat performanţă, dar tânărul a spus: "N-am cântat bine, a fost un eşec!" Directorul i-a spus: "Priveşte toţi sunt în picioare, în afară de un bătrânel!" "Da, a răspuns tânărul mâhnit, dar bătrânelul acela este profesorul meu!"

Maria Magdalena, asemenea acestui tânăr pianist, dădea un spectacol în faţa lumii. Era inteligentă, era frumoasă, era bogată, era influentă, cu un cuvânt cânta bine pentru lume. Toată lumea o aplauda şi o felicita, în afară de unul singur, Isus din Nazaret, cunoscătorul sufletelor.

Maria Magdalena, asemenea tânărului pianist, în ciuda aplauzelor şi aprecierilor lumii, a recunoscut că viaţa ei de până atunci a fost un mare eşec şi de aceea a venit în mod total la Isus, care i-a schimbat viaţa şi destinul veşnic.

Da, viaţa ei a fost un mare eşec, pentru că în ciuda atâtor daruri ale cerului: inteligenţă, frumuseţe, bogăţie, talent, influenţă, ea în loc să se apropie de Dumnezeu, dătătorul acestor daruri, ea s-a apropiat mai mult de "cel rău", care a robit-o şi a pus-o sub stăpânirea a şapte demoni. Împodobită şi parfumată frumos pe dinafară, era goală şi mizeră pe dinăuntru.

Şi mulţi dintre oamenii de astăzi, chiar şi dintre creştini, dau în faţa lumii robite de păcat, un spectacol ieftin şi dezolant, ca Maria Magdalena, un spectacol pe placul diavolului, dar nu şi pe placul lui Dumnezeu.

Astăzi când o sărbătorim pe Maria Magdalena, Biserica ne cheamă să ne analizăm ce fel de spectacol oferim lumii în care trăim, căci Biblia ne spune că noi într-adevăr suntem: "o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni" (1Cor 4,9). Să vedem dacă nu cumva datorită prieteniei cu lumea, am intrat în duşmănie cu Dumnezeu (Iac 4,4).

Îmi place mult un cuvânt al sfântului Augustin (354-430), care spune aşa: "Dumnezeu astfel a plămădit inima omului, pentru ca nimeni şi nimic să n-o poate umple, decât numai el însuşi".

Trebuie să reţinem că Maria Magdalena, deşi multă vreme curtată de lume prin: bogăţiile, influenţele şi plăcerile ei; curtată şi de diavol prin toate amăgirile lui; totuşi, în final, Maria Magdalena, s-a lăsat cucerită total numai de Cristos cel sărac, cel feciorelnic, cel prigonit, căci numai el i-a schimbat viaţa şi destinul veşnic; căci numai el i-a putut oferi ceea ce sătură sufletul, adică suprema bogăţie, suprema bucurie, adevărata viaţă, cea eternă, şi paradisul său.

Mariei Magdalena nimeni şi nimic nu i-a putea umple inima decât Dumnezeu însuşi. De aceea şi noi, oricât de mult am alega pe căile diavolului şi ale lumii, oricât de mult am sorbi din cupele ameţitoare ale diavolului şi ale lumii, vom fi mereu tot mai flămânzi şi tot mai însetaţi.

Maria Magdalena, după ce a fost săturată de Isus, din izvoarele mântuirii, n-a mai flămânzit şi nici nu a mai însetat sufleteşte niciodată, decât de el. Ea putut spune cu psalmistul: "Sufletul meu e însetat numai de tine, Doamne" (Ps 62,2). De aceea şi Isus a spus că cine vine la el nu va flămânzi niciodată şi cine crede în el nu va înseta niciodată (cf. In 6,35).

Myra Brooks Welch (1877-1959) are şi ea o frumoasă povestire numită "Atingerea Maestrului", care ne poate ajuta să înţelegem şi mai bine situaţia grea în care se găsea Maria Magdalena, dar şi situaţia grea în care ne găsim şi noi creştinii de astăzi. În această povestire, Myra Brooks Welch ne vorbeşte despre licitaţia unei vechi viori, ce era prăfuită şi dezacordată. În momentul în care era gata să fie vândută pe un preţ derizoriu, din sala de licitaţie s-a ridicat un bărbat, care a luat vioara în mână, a şters-o de praf şi păianjeni cu batista sa, a acordat-o, apoi a început să cânte cu ea un cântec divin. Toată sala s-a ridicat în picioare şi l-a aplaudat. Când s-a reluat licitaţia, aceasta a pornit de la un preţ de o mie de ori mai mare decât cel iniţial şi a fost vândută cu preţul cel mai bun posibil.

În mâna lumii şi a diavolului, Maria Magdalena, prăfuită şi răvăşită de păcat, valora la fel de puţin ca bătrâna, prăfuita şi dezacordata vioară scoasă la licitaţie. Dar, pe când era să fie vândută pe nimic diavolului, a venit Isus Cristos, a luat-o, a acordat-o la legile lui Dumnezeu, a curăţat-o de păcatele ei şi astfel a făcut din ea "un instrument preţios care cântă acum gloria sa în ceruri (cf. Ef 1,12).

Maria Magdalena "atinsă şi strânsă de dragostea lui Isus" (2Cor 5,14), aşa cum spune lectura a doua de astăzi, a refuzat diavolul şi lumea care au "împins-o în apă şi în foc", adică de la o extremă la alta a răului, ca pe copilul posedat adus la Isus (cf. Mc 9,22), iar acum primeşte laudele îngerilor şi ale oamenilor.

La fel este şi cu orice om ce trăieşte cu viaţa dezacordată, împovărată şi lovită de păcat. Acel nefericit om este scos ieftin la licitaţie de către lume şi diavol, precum vioara de care am vorbit, şi precum Maria Magdalena. Dar ceea ce este minunat şi pentru unul fiecare dintre noi, este că şi pe noi, ca şi pe vioara prăfuită şi dezacordată, ca şi pe Maria Magdalena pe care o stăpâneau şapte diavoli, marele maestru de suflete, Isus, ne atinge şi ne strânge cu dragostea şi harul său, şi nu se lasă până ce nu ne va reda măreţia de la început!

Maria Magdalena a fost atât de "strâns legată de dragostea lui Isus", Domnul şi Mântuitorul ei, căci din acel moment ea nu s-a mai îndepărtat niciodată de el şi nici măcar atunci când a suferit şi murit pe cruce, chiar dacă mulţi mai cu vază decât ea, au fugit şi s-au lepădat de el (cf. Lc 22,57). Ea s-a dus să-l caute pe Domnul ei, chiar când toţi îl părăseau şi se întorceau la casele şi treburile lor de mai înainte (cf. Lc 24,13). Ea era în locul în care l-au pus şi ca mireasa din Cântarea cântărilor, întreba pe toţi despre el (cf. Ct 3,3). Iubirea Mariei Magdalena a fost mai tare decât moartea (cf. Ct 8,6).

Biblia ne-o prezintă pe Maria Magdalena "lângă crucea lui Isus" (In 19,25), apoi în veghere plină de iubire "aşezată în faţa mormântului", iar în zorii noii zile este prima care merge din nou la mormânt (cf. (In 20,1.11). Pentru toate acestea, ea s-a învrednicit să fie prima care vorbeşte cu Isus înviat; prima care l-a îmbrăţişat şi prima care a primit misiune sfântă de la el; prima care a fost făcută de Isus "Apostolul apostolilor"; şi prima căreia i s-a dat harul, nu numai să creadă în el, ci şi să sufere pentru el (cf. Fil 1,29).

După o tradiţie grecească, ea s-ar fi dus la Efes, unde lucrau deja pentru evanghelie Maica Domnului şi Ioan, apostolul iubit de Isus. Ea s-a alăturat lor în muncile apostolice până la sfârşitul zilelor ei.

O frumoasă istorioară creştină ne spune că odată un rege a angajat nişte oameni care să lucreze pentru el în domeniul confecţiilor regale. Printre cei angajaţi a fost şi un tânăr. Regele după ce le-a dat materialul de lucru, le-a spus că ori de câte ori vor avea probleme, să îl cheme într-ajutor. Se spune că acel tânăr realiza mult, pe când toţi ceilalţi parcă băteau pasul pe loc. Atunci toţi ceilalţi l-au întrebat: Cum de tu realizezi atât de mult şi noi atât de puţin? Atunci tânărul le-a zis: "Nu vă aduceţi aminte de cuvintele regelui care ne-a spus să-l chemăm într-ajutor ori de câte ori avem nevoie? Eu l-am chemat într-ajutor ori de câte ori se defecta ceva şi de aceea am lucrat fără probleme" (după Prof. Herman GB Teule).

Maria Magdalena era mereu lângă Isus, mereu l-a chemat în ajutorul ei şi de aceea a putut face o bună lucrare. La fel suntem chemaţi să facem şi noi. De altfel şi Domnul în Sfânta Carte ne spune: "Fără de mine nimic nu puteţi face" (cf. In 15,5). "La Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă" (cf. Mt 19,26). "Cheamă-mă în ziua necazului tău şi eu te voi ajuta (cf. Ps 49,15).

* * *

Consideraţie la duminica a XVI-a de peste an - B

Isus odihneşte, hrăneşte şi fericeşte veşnic pe toţi apostolii săi.

După ce duminica trecută am văzut cum, pentru prima dată, Isus i-a trimis în misiune evanghelică, doi câte doi, pe cei doisprezece apostoli, duminica aceasta vedem întoarcerea lor din această misiune, misiune în care au predicat oamenilor că trebuie să se convertească, au alinat dureri, au vindecat bolnavi, au scos diavoli; într-un cuvânt misiune prin care şi au deschis oamenilor calea spre mântuirea adusă de Isus (cf. Mc 6,7-13).

Este interesant de observat cum, în tot acest timp în care Isus şi-a trimis apostolii în misiune mântuitoare, diavolul şi-a trimis şi el oamenii săi într-o misiune distrugătoare. Astfel vedem cum Irod şi soldaţii lui, Irodiada şi fica ei, Salomea, au arestat, au întemniţat şi au ucis cu sabia pe ultimul şi cel mai mare profet al Vechiului Testament, pe sfântul Ioan Botezătorul (cf. Mc 6,14-29).

Din evanghelia de astăzi vedem cum Isus îi ia undeva deoparte pe apostolii întorşi din misiune, pentru a fi singur cu ei, pentru a-i odihni şi pentru a-i hrăni (cf. Mc 6,31). Iar această grijă o va avea şi la trecerea lor din această viaţă, căci le-a pregătit deja o împărăţie şi o bucurie veşnică în cer (cf. Lc 22,29).

Isus i-a dus pe apostoli, într-un loc retras de pe malul estic al Iordanului, dincolo de stăpânirea lui Irod, dincolo de influenţa preoţilor, cărturarilor şi farizeilor, şi dincolo de zarva oamenilor cufundaţi cu totul numai în cele pământeşti şi trecătoare.

Isus i-a retras pe apostoli departe de lume, pentru că ei nu erau din lume (cf. In 15,19). Isus, prin sfântul Paul, ne spune şi nouă: "Ieşiţi din mijlocul lor şi depărtaţi-vă de ei" (cf. 2Cor 6,17), şi ne cheamă: "Să ieşim la el, afară din tabără şi să îndurăm ocara lui" (Ev 13,13). Asta trebuie să facem şi noi pentru a desfăşura un apostolat bun.

În această retragere cu apostolii întorşi din misiune, Isus, face un bilanţ al muncii lor apostolice. Iar când apostolii se bucurau că şi duhurile rele li se supuneau, Isus le-a spus că trebuie să se bucure mai mult pentru că numele lor sunt scrise în ceruri (cf. (Lc 10,17-20).

Deci, Isus se îngrijeşte de odihna, hrana, liniştea, dar şi locurile din cer a tuturor care lucrează în câmpul misionar. Să luăm aminte că nici despre o altă categorie de lucrători, Isus nu mai spune la fel.

În prima lectură de astăzi, profetul Ieremia, ne spune că în Vechiul Testament, de la început, Dumnezeu, şi-a luat de ajutor la conducere turmei sale numai pe conducătorii civili şi religioşi. Dar aceştia, în loc să pască oile, s-au păscut pe ei înşişi, lăsând oile să moară şi să fie risipite. De aceea, Dumnezeu rosteşte pentru ei un cutremurător "vai" la adresa lor (cf. Ez 34,2).

Dintre toţi cei chemaţi de Dumnezeu la păstorirea poporului său, David a fost singurul păstor după inima sa (cf. Fap 13,22). De aceea, Dumnezeu a promis că îi va ridica lui David o odraslă dreaptă, care va păstori oile cu dragoste, care va domni ca un adevărat rege şi va face toate cu înţelepciune spre fericirea oilor Domnului. Iar această odraslă dreaptă a lui David va rândui păstori care să adune oile, să le păzească, să le hrănească, să le înmulţească, pentru ca ele să nu mai fie înfricoşate şi neliniştite (cf. Ier 23,3-6).

"Odrasla dreaptă", despre care vorbeşte profetul Ieremia în prima lectură de astăzi, nu este altul decât Isus Cristos, Fiul lui David (cf. Mt 1,1). De aceea orice om care l-a găsit pe Cristos poate spune împreună cu David: "Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic. El mă conduce la păşuni verzi şi mă îndreaptă la ape liniştite, îmi întăreşte sufletul. Mă călăuzeşte pe cărări drepte, de dragul numelui său. Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii, nu mă tem de nici un rău, căci tu eşti cu mine, toiagul şi nuiaua ta mă mângâie" (Ps 23,1-4).

Deci, aşa cum în Vechiul Testament Dumnezeu Tatăl şi-a asociat la păstorirea turmei sale preoţi, profeţi şi regi, la fel şi Isus, după ce a primit turma din mâinile Tatălui (cf. In 10,29), a făcut întocmai ca şi Tatăl (cf. In 5,19), adică şi-a asociat la păstorirea turmei sale, tot preoţi, profeţi şi regi, dar care de astă dată sunt toţi creştinii, care la botez au fost consacraţi preoţi, profeţi şi regi (cf. 1Pt 2,9).

De aceea, în acest sens, sfântul Paul spune că Dumnezeu pe unii i-a făcut apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori, pe alţii învăţători (cf. Ef 4,11); apoi spune că, pe unii i-a înzestrat cu darul minunilor, pe alţii cu darul tămăduirilor, pe alţii cu darul de a ajuta, pe alţii cu darul conducerii, pe alţii cu darul vorbirii, pe alţii cu darul tălmăcirii (cf. 1Cor 12,28).

Deci, în noul popor al lui Dumnezeu fiecare creştin este ales şi trimis să lucreze cu milă şi compasiune (cf. Mc 6, 34), la zidirea şi desăvârşirea trupului lui Cristos, care este Biserica.

Iar această Biserică, aşa cum ne spune lectura a doua de astăzi, a fost alcătuită de Isus din iudei şi păgâni, care au fost apropiaţi unii de alţii, cărora le-a surpat surpând zidul urii care-i despărţea, prin sângele său, pentru ca toţi împreună să se poată apropia de Tatăl, într-un singur Duh (cf. Ef 2,13-18).

Deci, Dumnezeu, cel care pe unii ne-a făcut apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori, pe alţii învăţători, trimite şi astăzi în lume pe fiecare creştin în parte, pentru a aduna cu milă şi compasiune oile risipite ale lui Dumnezeu, în jurul Păstorului lor, Isus.

Să nu uităm ce ne spune Scriptura în acest sens: "Cei care îi vor învăţa pe alţii să umble în neprihănire, vor străluci ca stelele în împărăţia cerurilor" (cf. Dan 12,3) "Cel care va întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui un suflet de la moarte şi îşi va acoperi o mulţime de păcate" (cf. Iac 5,20)

Julian Hartridge Green (1900-1998), scriitor francez de origine americană, spunea despre prietenul său, filozoful Jacques Maritain (1882-1973): "Ceea îmi place la Maritain, este că el aduce mereu vorba despre Dumnezeu".

Asta trebuie să facem şi noi: în casele noastre, între prietenii, între colegii şi între cunoscuţii noştri, să aducem mereu vorba de Dumnezeu şi despre dragostea lui pentru oameni, despre Dumnezeu şi despre împărăţia lui care a pus-o la dispoziţia noastră.

Sfânta Bernadeta Soubirous (1884-1879), cea căreia i-a apărut Preasfânta Fecioară Maria la Lourdes, în anul 1854, întrebată într-o zi: "De cine vă temeţi cel mai mult?" Ea a răspuns: "Cel mai mult mă tem de creştinii cu numele, de creştinii falşi, de creştinii care spun că sunt oiţe ale Domnului, dar trăiesc ca nişte lupi răpitori".

Se povesteşte despre un copil că odată călătorea cu maşina alături de tatăl său. La un moment dat, tatăl opreşte brusc maşina. Atunci copilul l-a întrebat: "De ce ai oprit maşina?" "Pentru că e roşu la semafor", a răspuns tatăl. "Dar dacă mergeam înainte, ce se putea întâmpla?" "O mare nenorocire", răspunse tatăl. Tatăl acelui copil suferea de patima beţiei, iar când sosea acasă beat, făcea scandal, era violent, vorbea urât şi spărgea lucruri de prin casă. Odată când tatăl a venit beat acasă, a găsit pe masă o lanternă roşie aprinsă, exact ca aceea de la semafor. Atunci tatăl a înţeles lecţia, a înţeles că trebuie să se oprească, căci dacă mai continuă aşa, i se poate întâmpla o mare nenorocire. Şi s-a convertit. Iar asta datorită acţiunii copilului său.

Oare câte din acestea n-am putea face şi noi? Deci, şi noi suntem chemaţi să aprindem semaforul roşu pentru oricine trăieşte în neorânduială.

Apoi, fiecare dintre creştin poate face un apostolat zilnic şi fără cuvinte, ci doar prin trăirea autentică a vieţii creştine. Şi iată cum: trăind spre mai marea slava a lui Dumnezeu, ca sfântul Ignaţiu de Loyola (1491-1556); împletind munca cu rugăciunea pe tot parcursul unei zile, ca sfântul Benedict de Nursia (480-543); trăind cinstit şi fără afaceri dubioase, ca sfântul Laurenţiu Iustiniani (1381-1455); trăind în iubire şi jertfire din credinţă şi iubire faţă de Dumnezeu şi aproapele, ca sfântul Maximilian Kolbe (1894-1941); cinstind pe fiecare bărbat, ca pe Isus Cristos şi pe fiecare femeie, ca pe sfânta Fecioară Maria, ca sfântul Henric Suzo (1300-1366); mergând frumos şi respectuos pe stradă, ca sfântul Francisc din Assisi (1182-1226); trăind practic unitatea realizată de Cristos în Biserica sa, ca sfântul Iozafat (1580-1623) etc.

Făcând aşa, vom fi şi noi odihniţi, hrăniţi şi fericiţi veşnic de Isus, în împărăţia sa, alături de toţi apostolii săi.

Amin.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 31.