Cum să celebrăm?/2: Cântul şi muzica (CBC 1156-1158)

Rubrica de teologie liturgică îngrijită de pr. Mauro Gagliardi

De Paul Gunter*

Din timpuri imemoriale, cântul şi muzica frumoasă au furnizat o interfaţă pentru înălţimile şi adâncimile emoţiilor umane. Totuşi, acolo unde ele sunt formative în liturgie, scopul lor cel mai înalt este acela de a da glorie lui Dumnezeu în cult, lucru care, în mod inevitabil, ajunge să eclipseze destinul lor nobil dar limitat de a voi să satisfacă dorinţa unei prezentări optime. Mai ales din moment ce este îndreptată către Dumnezeu, "tradiţia muzicală a Bisericii universale constituie o comoară de o valoare inestimabilă şi ea are întâietate asupra altor expresii ale artei mai ales pentru faptul că, unit cu cuvintele, cântul sacru constituie o parte necesară şi integrantă a liturgiei solemne" (Catehismul Bisericii Catolice [CBC], nr. 1156 şi Sacrosanctum Concilium [SC], 112). Conform tradiţiei din Vechea Alianţă, nu numai psalmii şi imnurile sunt centrale în liturgia ebraică şi creştină, ci şi diversitatea muzicală şi a registrelor simbolice ale diferitelor instrumente muzicale (CBC, nr. 1156). Din punct de vedere modern, este greu de stabilit care au fost toate instrumentele, chiar dacă un sens al simfoniei lor poate să fie captat graţie aprecierii noastre faţă de capacitate multiplă a orgii cu tuburi care anunţă, aşa de abil, atmosferele distinctive ale anului liturgic. N-ar trebui să se piardă niciodată din vedere apelul din SC 120 în sprijinul stimei deosebite care ar trebui să fie garantată orgii cu tuburi, chiar şi atunci când alte instrumente sunt permise în liturgie, pe baza faptului că sunt adaptate uzului sacru.

Varietatea stărilor sufleteşti exprimate de diferitele genuri de instrumente muzicale în liturgia din Vechiul Testament sunt indicate cu gama lor. Printre instrumentele cu coarde, lira, cetera sau kinnor era auzită în templu în timpul sărbătorilor şi la ospeţe, aşa cum este indicat în 1Cr 15,16 şi în Is 5,12. Între altele, este acelaşi instrument folosit de David pentru a-l face pe Saul să se odihnească, aşa cum este indicat în 1Sam 16,23. Nebel sau harpa era adesea folosită împreună cu cetera aşa cum este sugerat în Ps 108 (107). În timp ce nebel-ul cu zece coarde, după cum se vede în Ps 144 (143), poate să fie comparabil cu o ceteră şi nu este asemănător cu o lăută. Între instrumentele de suflat erau trâmbiţa în Num 10, folosită pentru sărbători şi alte ceremonii importante; flautul, menţionat în grupul de instrumente de Dan 2,5, şi halil sau flaut cu tub, care a fost folosit pentru a simboliza durerea în Ier 48,36 şi pentru a proclama bucuria în 1Re 1,40. De asemenea erau prezente instrumente de percuţie cum ar fi timpanele din Ps 150 şi clopoţeii de pe hainele lui Aron în Ex 28,33-35.

Comorile liturgiei palpită viaţă atunci când sunt celebrate şi înnobilează cântul şi muzica de cult. Însuşi actul de schimb între noi şi Dumnezeu face prezent un loc unde locuieşte Dumnezeu şi în care fiinţele umane sunt atinse de viaţa unică a lui Dumnezeu. Această locuinţă a lui Dumnezeu se află în liturgie. Liturgia nu este un simplu simbol al misterului divin sau un simplu simbol al adevărului revelaţiei catolice. Ne face prezenţi pe noi înşine în şi prin celebrarea liturgică. Aceste componente esenţiale ale liturgiei ne arată că celebrările noastre nu pot să fie limitate la cum ne simţim sau de un imperativ emotiv prin care trebuie să ne simţim bine când şi cum celebrăm; şi acest lucru trebuie spus, în pofida valorii obiective a acestor aspecte pentru modul în care îi adresăm un mesaj lui Dumnezeu. Liturgia trebuie să comunice semnificaţia Bisericii şi, în acelaşi timp, semnificaţia sa între participanţii care, la rândul lor, sunt hrăniţi în Duh şi în Adevăr. Fidelitate faţă de ceea ce pare un raport de lungă durată, dar care în liturgie devine o senzaţie temporară treptat ce persoanele se adaptează limbajului sacru al Liturghiei. Fără a uita că persoanele vor recunoaşte, cu timpul, că va creşte iubirea faţă de textele pe care le vor cunoaşte tot mai bine. Trebuie să se ţină cont de trei criterii pentru cânt şi muzică pentru a realiza potenţialul lor: "frumuseţea expresivă a rugăciunii, participarea unanimă a adunării la momentele stabilite şi caracterul solemn al celebrării" (CBC, nr. 1157).

Liturgia descrie şi formează relaţii. Relaţiile au nevoie de perseverenţă şi în cadrul lor se pot naşte echivocuri. Liturgia este locul de întâlnire unde Dumnezeu arată profunzimea legământului iubirii sale, în aşa fel încât "oamenii căzuţi pot să se ridice din nou pe aripile rugăciunii" (Stanbrook Abbey Hymnal, "Doamne Dumnezeule, lumina ta care întunecă stelele" (Lord God, your light wich dims the stars), versetul 2, publicat în 1974). În liturgie, Dumnezeu îl întâlneşte pe anthropos (pe om) pe un pământ sfânt. Deci "cântul religios popular va fi promovat în mod inteligent aşa încât în devoţiuni, ca şi în acţiunile liturgice înseşi", după normele Bisericii, "să poată răsuna glasurile credincioşilor" (SC 118; CBC, nr. 1158). De aceea, slujirea noastră adusă liturgiei în celebrarea liturgică nu prevede să punem gusturile noastre personale şi alegerile noastre deosebite înaintea a ceea ce Biserica a transmis până la noi. Participarea liturgică autentică va celebra adevăruri care transcend timpul şi spaţiul, deoarece "Duhul Sfânt îi conduce pe credincioşi la tot adevărul şi face să locuiască în ei din belşug cuvântul lui Cristos, iar Biserica perpetuează şi transmite tot ceea ce ea este şi tot ceea ce ea crede, şi atunci când oferă lui Dumnezeu rugăciunile tuturor credincioşilor, prin intermediul lui Cristos şi în puterea Duhului Sfânt" (SC 33; Liturgiam authenticam 19).

* Părintele Paul Gunter, O.S.B., este profesor la Institutul Pontifical Liturgic din Roma, consultant al Oficiului Celebrărilor Liturgice ale Sfântului Părinte şi secretar al Departamentului pentru Viaţa Creştină şi Cult al Conferinţei Episcopilor Catolici din Anglia şi Ţara Galilor.

(După Zenit, 18 aprilie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 20.