Paternitatea pământească şi cea spirituală

Exemplul tatălui Luciei, vizionară la Fatima

De pr. Mario Piatti ICMS

În cadrul istoriei şi spiritualităţii de la Fatima o importanţă specială merită părinţii păstoraşilor, implicaţi într-un eveniment care, încă de la începuturile sale, a mers cum mult dincolo de orice imaginaţie raţională.

Familiile lor, simple şi demne, îmbogăţite de darul de copii mulţi şi vii, au fost dintr-o dată străbătute de un har neprevăzut, care a provocat nu puţin răni dureroase şi a trezit, cel puţin la început, reacţii puternice. Cunoaştem perplexitatea şi opoziţia fermă a mamei Luciei: pentru acea femeie sfântă, relatarea micilor vizionari era numai rodul unei minciuni de neconceput şi inacceptabile, o invenţie "de copii", care trebuia demascată şi combătută cu orice mijloc!

Despre tatăl, însăşi Lucia ne-a dăruit un portret de neuitat în A cincea Memorie, redactată de ea la vârstă de acum înaintată, în 1989, cu scopul de a şterge tocmai unele umbre care riscau să întunece şi să deformeze figura sa, de soţ şi de părinte exemplar.

În realitate, Antonio dos Santos era un om bun, asiduu în activităţile sale familiare şi religioase, muncitor şi priceput. Rosa, consoarta sa, conversând cu părintele Faustino, paroh de Olival, avea să spună: "a fost mereu un bun creştin, catolic, practicant şi muncitor, chiar de tânăr. Pentru aceasta mi-a plăcut şi ne-am căsătorit. S-a menţinut mereu un bun împlinitor al obligaţiilor sale religioase şi ale propriei stări, foarte iubitor faţă de mine şi faţă de copii".

Aşadar, a fost ales de ea ca soţ datorită calităţilor sale umane şi datorită evlaviei sale profunde; şi dacă uneori îşi mai acorda mica libertate de a bea, nu se întâmpla niciodată să depăşească pragul decenţei. Din scrierile fiicei aflăm, mai degrabă, imaginea pozitivă a unui tată care, chiar cu slăbiciunile care l-au însoţit în mod inevitabil, le-a lăsat celor dragi ai săi şi întregii Biserici mărturia unei credinţe puternice, a unei încrederi profunde în Providenţă şi a unei "ţinute" neclintite, în faţa încercărilor de care viaţa nu l-a scutit, nici pe el nici familia sa.

În timpul apariţiilor, Antonio a arătat o profundă intuiţie şi o deosebită sensibilitate faţă de Lucia, pe nedrept persecutată chiar între pereţii casei. Rămâne memorabilă, în acest sens, relatarea vizitei pe care a voit să o facă împreună cu fiica sa, numai ei doi, la Cova da Iria, într-o dimineaţă devreme, la primii zori. S-au rugat împreună, recitând Rozariul în genunchi acolo unde Fecioara îşi pusese picioarele şi a manifestat mesajul său de pocăinţă şi de iubire. De acum tot terenul, în jur, fusese călcat în picioare de mulţimea care zilnic mergea în acel loc, care îi aparţinea lui. "Dacă este Sfânta Fecioară care apare acolo - a conchis în ziua aceea bunul om, în faţa inevitabilei distrugeri a recoltelor sale - ea ne va ajuta!".

Cu acea ocazie a crescut în el conştiinţa sincerităţii fiicei sale.

Ultimele două Memorii ale sorei Lucia, referitoare întocmai la figura părinţilor, ne fac să simţim gustul unei credinţe simple şi transparente, imediate, înrădăcinate în existenţa de toate zilele. Şi mărturisesc despre acea comuniune autentică de spirit şi de viaţă care lega inimile în acea lume săracă şi esenţială, formată din muncă şi din sentimente sincere, iluminată şi susţinută mereu de harul şi de speranţa creştină, solidară cu dramele şi evenimentele aproapelui.

Astăzi, dezorientaţi de "contravalorile" care domnesc, am avea nevoie şi mai mult de referinţe sigure, concrete, luminoase, apropiate de inima noastră şi de problemele noastre. Mai ales adolescenţii şi tinerii, în deriva generală a conştiinţelor, cer cu urgenţă cuvinte şi gesturi mature, capabile să orienteze drumul, să indice o ţintă.

"Eclipsa tatălui" este unul din fenomenele cele mai triste şi alarmante din timpul nostru. Biserica, printr-o fericită intuiţie, vorbeşte despre "paternitate responsabilă", înţeleasă ca participare a soţilor la însăşi paternitatea lui Dumnezeu: ea se referă nu numai la actul generativ, în sens strict, ci se extinde la tot parcursul de creştere şi de maturizare personală a copiilor.

Astăzi, mai mult ca oricând, am vrea de aceea să privim iar la voi, taţi preaiubiţi, figuri extraordinare care umpleţi casele noastre de iubire şi de lumină cu prezenţa voastră. Dorim să ascultăm cuvintele voastre măsurate şi reproşurile voastre paterne, sub privirea voastră severă şi foarte tandră, care insuflă probabil un pic de teamă sfântă, dar care ştie mereu să reverse încredere în inimi.

Avem nevoie de credinţa voastră, întrupată în truda muncii şi în dezamăgirile vieţii, dar susţinută de o încredere neclintită în Dumnezeu. Avem nevoie de forţa voastră şi de fragilitatea voastră, de fidelitatea voastră şi de dedicarea pentru binele caselor voastre. Avem nevoie de pacea voastră, de tenacitatea voastră, de buna dispoziţie a voastră şi de înţelepciunea voastră.

Paternitatea nu se improvizează: ca orice autentic bine uman şi creştin, cere educare a inimii şi a minţii, umilinţă, fermitate, privire pozitivă asupra vieţii şi abandonare constantă în mâna purtătoare de grijă a lui Dumnezeu şi evlavie adevărată către sfântul Iosif, tatăl purtător de grijă al lui Isus.

Şi vouă, taţi ai noilor generaţii în epoca "unirilor de fapt", stimulate de cel care se străduieşte cu orice mijloc să distrugă familia şi să elimine definitiv orice valoare, în numele atotputernicului Nimic Absolut, Dumnezeu vă încredinţează încă pe soţiile voastre şi casele voastre.

Şi continuă şi va continua mereu să conteze pe voi şi să aibă încredere în voi.

[Luat din Maria di Fatima, revistă lunară a Familiei Inimii Neprihănite a Mariei]

(După Zenit, 14 martie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.