Mesajul Sfântului Părinte cu ocazia celei de-a XX-a Zi Mondială a Bolnavului
(11 februarie 2012)

"Ridică-te şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit" (Lc 17,19)

Iubiţi fraţi şi surori!

Cu ocazia Zilei Mondiale a Bolnavului, pe care o vom celebra la 11 februarie 2012, comemorarea Sfintei Fecioare Maria de Lourdes, doresc să reînnoiesc apropierea mea spirituală de toţi bolnavii care se află în locurile de îngrijire sau sunt îngrijiţi în familii, exprimând fiecăruia grija şi afecţiunea întregii Biserici. În primirea generoasă şi iubitoare a oricărei vieţi umane, mai ales a celei slabe şi bolnave, creştinul exprimă un aspect important al propriei mărturii evanghelice, după exemplul lui Cristos, care s-a aplecat asupra suferinţelor materiale şi spirituale ale omului pentru a le vindeca.

1. În acest an, care constituie pregătirea mai apropiată pentru solemna Zi Mondială a Bolnavului care se va celebra în Germania la 11 februarie 2013 şi care se va concentra asupra emblematicei figuri evanghelice a samariteanului (cf. Lc 10,29-37), aş vrea să pun accentul pe "sacramentele de vindecare", adică pe sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii şi pe cel al Ungerii bolnavilor, care îşi au împlinirea lor naturală în Împărtăşania euharistică.

Întâlnirea lui Isus cu cei zece leproşi, relatată în Evanghelia după sfântul Luca (cf. Lc 17,11-19), îndeosebi cuvintele pe care Domnul le adresează unuia dintre aceştia: "Ridică-te şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit" (v. 19), ajută să conştientizăm importanţa credinţei pentru cei care, apăsaţi de suferinţă şi de boală, se apropie de Domnul. În întâlnirea cu el pot să experimenteze realmente că cine crede nu este niciodată singur! De fapt, Dumnezeu, în Fiul său, nu ne abandonează neliniştilor şi suferinţelor noastre, ci ne este aproape, ne ajută să le purtăm şi doreşte să ne vindece în adâncul inimii noastre (cf. Mc 2,1-12).

Credinţa acelui unic lepros care, văzându-se vindecat, plin de uimire şi de bucurie, spre deosebire de ceilalţi, se întoarce imediat la Isus pentru a manifesta propria recunoştinţă, lasă să se întrevadă că sănătatea redobândită este semn a ceva mai preţios decât simpla vindecare fizică, este semn al mântuirii pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte prin Cristos; ea îşi are exprimarea în cuvintele lui Isus: Credinţa ta te-a mântuit. Cel care, în propria suferinţă şi boală, îl invocă pe Domnul este sigur că iubirea sa nu-l părăseşte niciodată şi că şi iubirea Bisericii, prelungire în timp a operei sale mântuitoare, nu dispare niciodată. Vindecarea fizică, expresie a mântuirii mai profunde, revelează astfel importanţa pe care omul, în întregimea sa de suflet şi de trup, o are pentru Domnul. Fiecare sacrament, de altfel, exprimă şi realizează apropierea lui Dumnezeu însuşi, cel care, în mod absolut gratuit, "ne atinge prin intermediul realităţilor materiale..., pe care el le asumă în slujba sa, făcând din ele instrumente ale întâlnirii dintre noi şi el însuşi" (Omilie, Sfânta Liturghie a crismei, 1 aprilie 2010). "Unitatea dintre creaţie şi răscumpărare se face vizibilă. Sacramentele sunt expresie a corporeităţii credinţei noastre care cuprinde trupul şi sufletul, pe omul întreg" (Omilie, Sfânta Liturghie a crismei, 21 aprilie 2011).

Misiunea principală a Bisericii este desigur vestirea împărăţiei lui Dumnezeu, "însă chiar această vestire trebuie să fie un proces de vindecare: «... a pansa rănile inimilor frânte» (Is 61,1)" (ibid.), conform misiunii încredinţate de Isus discipolilor săi (cf. Lc 9,1-2; Mt 10,1.5-14; Mc 6,7-13). Binomul dintre sănătatea fizică şi reînnoirea sfâşierilor sufletului ne ajută deci să înţelegem mai bine "sacramentele de vindecare".

2. Sacramentul Pocăinţei a fost adesea în centrul reflecţiei păstorilor, tocmai din cauza importanţei mari în drumul vieţii creştine, din moment ce "toată valoarea Pocăinţei constă în a ne restitui harului lui Dumnezeu legându-ne cu el în prietenie intimă şi mare" (Catehismul Bisericii Catolice, 1468). Biserica, mereu continuând vestirea de iertare şi de reconciliere făcută să răsune de către Isus, nu încetează să invite întreaga omenire să se convertească şi să creadă în evanghelie. Ea îşi însuşeşte apelul apostolului Paul: "Noi suntem împuterniciţi ai lui Cristos ca şi ai lui Dumnezeu care vă îndeamnă prin noi. Vă rugăm pentru Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu" (2Cor 5,20). Isus, în viaţa sa, vesteşte şi face prezentă milostivirea Tatălui. El nu a venit pentru a condamna, ci pentru a ierta şi a mântui, pentru a da speranţă chiar şi în întunericul cel mai profund al suferinţei şi al păcatului, pentru a dărui viaţa veşnică; astfel în sacramentul Pocăinţei, în "medicamentul spovezii", experienţa păcatului nu degenerează în disperare, ci întâlneşte iubirea care iartă şi transformă (cf. Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică postsinodală Reconciliatio et paenitentia, 31).

Dumnezeu, "bogat în îndurare" (Ef 2,4), ca tatăl din parabola evanghelică (cf. Lc 15,11-32), nu-şi închide inima faţă de nici unul dintre fiii săi, ci îi aşteaptă, îi caută, ajunge la ei acolo unde refuzul comuniunii închide în izolare şi în dezbinare, îi cheamă să se adune în jurul mesei sale, în bucuria sărbătorii iertării şi a reconcilierii. Momentul suferinţei, în care ar putea să apară ispita de a se abandona descurajării şi disperării, se poate transforma astfel în timp de har pentru a intra din nou în ei înşişi şi, asemenea fiului risipitor din parabolă, să se regândească la propria viaţă, recunoscând greşelile şi eşecurile, să simtă nostalgia îmbrăţişării Tatălui şi să reparcurgă drumul spre casa sa. El, în marea sa iubire, mereu şi oricum veghează asupra existenţei noastre şi ne aşteaptă pentru a oferi fiecărui fiu care se întoarce la el darul reconcilierii depline şi al bucuriei.

3. Din citirea Evangheliilor reiese clar că Isus a arătat mereu o atenţie deosebită faţă de cei bolnavi. El nu numai că i-a trimis pe discipolii săi să le vindece rănile (cf. Mt 10,8; Lc 9,2; 10,9), ci a şi instituit pentru ei un sacrament specific: Ungerea bolnavilor. Scrisoarea lui Iacob atestă prezenţa acestui gest sacramental deja în prima comunitate creştină (cf. 5,14-16): cu Ungerea bolnavilor, însoţită de rugăciunea prezbiterilor, toată Biserica îi recomandă pe cei bolnavi Domnului suferind şi glorificat, ca să aline chinurile lor şi să-i mântuiască, ba chiar îi îndeamnă să se unească spiritual cu pătimirea şi cu moartea lui Cristos, pentru a contribui astfel la binele poporului lui Dumnezeu.

Acest sacrament ne face să contemplăm misterul dublu de pe Muntele Măslinilor, unde Isus s-a aflat în mod dramatic în faţa căii indicate lui de către Tatăl, aceea a pătimirii, a actului suprem de iubire, şi a primit-o. În acea oră de încercare, el este mediatorul, "transportând în sine, asumând în sine suferinţa şi pătimirea lumii, transformând-o în strigăt către Dumnezeu, ducând-o în faţa ochilor şi în mâinile lui Dumnezeu şi astfel ducând-o realmente la momentul răscumpărării" (Lectio divina, Întâlnire cu clerul din Roma, 18 februarie 2010). Însă "Grădina Măslinilor este... şi locul din care el s-a înălţat la Tatăl, deci este locul Răscumpărării... Acest mister dublu al Muntelui Măslinilor este şi mereu «activ» în uleiul sacramental al Bisericii... semn al bunătăţii lui Dumnezeu care ne atinge" (Omilie, Sfânta Liturghie a crismei, 1 aprilie 2010). În Ungerea bolnavilor, materia sacramentală a uleiului ne este oferită, ca să spunem aşa, "ca medicament al lui Dumnezeu... care acum ne face siguri de bunătatea sa, trebuie să ne întărească şi să ne consoleze, dar care, în acelaşi timp, dincolo de momentul bolii, face trimitere la vindecarea definitivă, la înviere (cf. Iac 5,14)" (ibid.).

Acest sacrament merită astăzi o mai mare consideraţie, fie în reflecţia teologică, fie în acţiunea pastorală la bolnavi. Valorizând conţinuturile rugăciunii liturgice care se adaptează la diferitele situaţii umane legate de boală şi nu numai atunci când cineva este la sfârşitul vieţii (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1514), Ungerea bolnavilor nu trebuie să fie considerată aproape "un sacrament mai mic" faţă de celelalte. Atenţia şi grija pastorală faţă de cei bolnavi, dacă pe de o parte este semn al duioşiei lui Dumnezeu pentru cel care este în suferinţă, pe de altă parte aduce avantaj spiritual şi preoţilor şi întregii comunităţi creştine, având conştiinţa că tot ceea ce se face celui mai mic, se face lui Isus însuşi (cf. Mt 25,40).

4. Cu privire la "sacramentele de vindecare", sfântul Augustin afirmă: "Dumnezeu vindecă toate infirmităţile tale. Aşadar, nu te teme: toate infirmităţile tale vor fi vindecate... Tu trebuie doar să permiţi ca el să te vindece şi nu trebuie să respingi mâinile sale" (Expunere despre Psalmul 102, 5: PL 36, 1319-1320). Este vorba de mijloace preţioase ale harului lui Dumnezeu, care îl ajută pe bolnav să se conformeze tot mai deplin cu misterul morţii şi învierii lui Cristos. Alături de aceste două sacramente, aş vrea să subliniez şi importanţa Euharistiei. Primită în momentul bolii, contribuie în manieră singulară la realizarea acestei transformări, asociindu-l pe cel care se hrăneşte cu trupul şi sângele lui Cristos la oferirea de sine însuşi pe care el o face Tatălui pentru mântuirea tuturor. Întreaga comunitate eclezială, şi comunităţile parohiale în special, să acorde atenţie la asigurarea posibilităţii de a se apropia cu frecvenţă de Împărtăşania sacramentală celor care, din motive de sănătate sau de vârstă, nu pot să meargă în locurile de cult. În felul acesta, acestor fraţi şi surori le este oferită posibilitatea de a întări raportul cu Cristos răstignit şi înviat, participând, cu viaţa lor oferită din iubire faţă de Cristos, la misiunea însăşi a Bisericii. În această perspectivă, este important ca preoţii care prestează lucrarea lor delicată în spitale, în casele de îngrijire şi la locuinţele bolnavilor să se simtă adevăraţi "«slujitori ai bolnavilor», semn şi instrument al compasiunii lui Cristos, care trebuie să ajungă la fiecare om marcat de suferinţă" (Mesajul pentru a XVIII-a Zi Mondială a Bolnavului, 22 noiembrie 2009).

Conformarea cu misterul pascal al lui Cristos, realizată şi prin practica Împărtăşaniei spirituale, asumă o semnificaţie cu totul deosebită atunci când Euharistia este administrată şi primită ca viatic. În acel moment al existenţei răsună în mod şi mai incisiv cuvintele Domnului: "Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi" (In 6,54). De fapt, Euharistia, mai ales ca viatic, este - conform definiţiei sfântului Ignaţiu din Antiohia - "medicamentul nemuririi, antidotul împotriva morţii" (Scrisoarea către Efeseni, 20: PG 5, 661), sacrament al trecerii de la moarte la viaţă, din această lume la Tatăl, care pe toţi îi aşteaptă în Ierusalimul ceresc.

5. Tema acestui Mesaj pentru a XX-a Zi Mondială a Bolnavului, "Ridică-te şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit" priveşte şi spre apropiatul "An al Credinţei", care va începe la 11 octombrie 2012, ocazie propice şi preţioasă pentru a redescoperi forţa şi frumuseţea credinţei, pentru a-i aprofunda conţinuturile şi pentru a o mărturisi în viaţa de fiecare zi (cf. Scrisoarea apostolică Porta fidei, 11 octombrie 2011). Doresc să-i încurajez pe bolnavi şi pe cei suferinzi să găsească mereu o ancoră sigură în credinţă, alimentată de ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, de rugăciunea personală şi de sacramente, în timp ce îi invit pe păstori să fie tot mai disponibili pentru celebrarea lor pentru cei bolnavi. După exemplul bunului păstor şi ca nişte călăuze ale turmei încredinţate lor, preoţii să fie plini de bucurie, grijulii faţă de cei mai slabi, faţă de cei simpli, faţă de păcătoşi, manifestând milostivirea infinită a lui Dumnezeu cu cuvintele încurajatoare ale speranţei (cf. Sfântul Augustin, Scrisoare 95, 1: PL 33, 351-352).

Celor care lucrează în domeniul sănătăţii, precum şi familiilor care în cei dragi ai lor văd faţa suferindă a Domnului Isus, reînnoiesc mulţumirea mea şi a Bisericii pentru că, în competenţa profesională şi în tăcere, adesea şi fără a numi numele lui Cristos, îl manifestă în mod concret (cf. Omilie, Sfânta Liturghie a crismei, 21 aprilie 2011).

Către Maria, Maica milostivirii şi tămăduitoarea bolnavilor, înălţăm privirea noastră încrezătoare şi rugăciunea noastră; compasiunea ei maternă, trăită alături de Fiul muribund pe cruce, să însoţească şi să susţină credinţa şi speranţa fiecărei persoane bolnave şi suferinde în drumul de vindecare de rănile trupului şi ale spiritului.

Pe toţi îi asigur că îi amintesc în rugăciunea mea, în timp ce împart fiecăruia o specială binecuvântare apostolică.

Vatican, 20 noiembrie 2011, solemnitatea Domnului nostru Isus Cristos, Regele Universului.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 7.