Vatican: Audienţa generală de miercuri, 28 decembrie 2011. Despre Sfânta Familie

Iubiţi fraţi şi surori,

Întâlnirea de astăzi se desfăşoară în atmosfera de Crăciun, pătrunsă de bucurie intimă pentru naşterea Mântuitorului. Tocmai am celebrat acest mister, al cărui ecou se extinde în liturgia din toate aceste zile. Este un mister de lumină pe care oamenii din orice epocă îl pot retrăi în credinţă şi în rugăciune. Tocmai prin rugăciune noi devenim capabili să ne apropiem de Dumnezeu cu intimitate şi profunzime. De aceea, ţinând cont de tema rugăciunii pe care o dezvolt în această perioadă în cateheze, astăzi aş vrea să vă invit să reflectăm asupra modul în care rugăciunea face parte din viaţa Sfintei Familii din Nazaret. De fapt, casa din Nazaret este o şcoală de rugăciune, unde se învaţă să se asculte, să se mediteze, să se pătrundă semnificaţia profundă a manifestării Fiului lui Dumnezeu, luând exemplu de la Maria, Iosif şi Isus.

Rămâne memorabil discursul Slujitorului lui Dumnezeu Paul al VI-lea în vizita sa la Nazaret. Papa a spus că la şcoala Sfintei Familii noi "înţelegem de ce este necesară o disciplină spirituală pentru cel care vrea să urmeze învăţătura Evangheliei şi doreşte să devină ucenicul lui Cristos". Şi a adăugat: "În primul rând, ea ne învaţă tăcerea. O, dacă ar renaşte în noi stima faţă de tăcere, această condiţie admirabilă şi indispensabilă a spiritului, în noi care suntem asurziţi de atâta gălăgie, strigăte şi zgomote în viaţa atât de agitată şi tumultuoasă a timpului nostru! O, tăcere din Nazaret, învaţă-ne să fim fermi în gândurile bune, înclinaţi spre viaţa interioară, pregătiţi să auzim inspiraţiile secrete ale lui Dumnezeu şi îndemnurile adevăraţilor maeştri" (Discurs la Nazaret, 5 ianuarie 1964).

Putem scoate câteva idei despre rugăciunea, despre raportul cu Dumnezeu al Sfintei Familii din relatările evanghelice ale copilăriei lui Isus. Putem porni de la episodul prezentării lui Isus la templu. Sfântul Luca relatează că Maria şi Iosif, "după ce s-au împlinit zilele purificării lor, după Legea lui Moise, l-au dus la Ierusalim ca să-l ofere Domnului" (2,22). Ca orice familie care respecta Legea, părinţii lui Isus merg la templu pentru a-l consacra lui Dumnezeu pe întâiul născut şi pentru a oferi jertfa. Mişcaţi de fidelitatea faţă de a prescripţii, pleacă de la Betleem şi merg la Ierusalim cu Isus care are doar patruzeci de zile; în locul unui miel de un an prezintă oferta familiilor simple, adică doi porumbei. Pelerinajul Sfintei Familii este pelerinajul credinţei, al oferirii darurilor, simbol al rugăciunii, şi al întâlnirii cu Domnul, pe care Maria şi Iosif deja îl văd în fiul Isus.

Contemplarea lui Cristos are în Maria modelul său de nedepăşit. Chipul Fiului îi aparţine cu titlu special, pentru că s-a format în sânul ei, luând de la ea şi o asemănare umană. Nimeni nu s-a dedicat contemplării lui Isus cu tot atâta asiduitate ca Maria. Privirea inimii sale se concentrează asupra Lui deja în momentul Bunei Vestiri, când Îl zămisleşte prin lucrarea Duhului Sfânt; în lunile care au urmat îi simte prezenţa puţin câte puţin, până în ziua naşterii, când ochii ei pot să vadă cu duioşie maternă chipul fiului, în timp ce-l leagă în scutece şi îl pune în iesle. Amintirile lui Isus, fixate în mintea sa şi în inima sa, au marcat fiecare clipă a existenţei Mariei. Ea trăieşte cu ochii asupra lui Cristos şi preţuieşte fiecare cuvânt al lui. Sfântul Luca spune: "Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei" (Lc 2,19), şi astfel descrie atitudinea Mariei în faţa Misterului Întrupării, atitudine care se va prelungi în toată existenţa ei: păstrarea lucrurilor meditându-le în inimă. Luca este evanghelistul care ne face cunoscută inima Mariei, credinţa ei (cf. 1,45), speranţa şi ascultarea ei (cf. 1,38), mai ales interioritatea şi rugăciunea ei (cf. 1,46-56), adeziunea ei liberă la Cristos (cf. 1,55). Şi toate acestea provin din darul Duhului Sfânt care coboară asupra ei (cf. 1,35), aşa cum va coborî asupra Apostolilor conform promisiunii lui Cristos (cf. Fap 1,8). Această imagine a Mariei pe care ne-o dăruieşte sfântul Luca o prezintă pe Sfânta Fecioară ca model al oricărui credincios care păstrează şi confruntă cuvintele şi acţiunile lui Isus. Pe urma fericitului Papă Ioan Paul al II-lea (cf. Scrisoarea apostolică Rosarium Virginis Mariae) putem spune că rugăciunea Rozariului îşi are modelul său chiar de la Maria, deoarece constă în contemplarea misterelor lui Cristos în unire spirituală cu Maica Domnului. Capacitatea Mariei de a trăi din privirea lui Dumnezeu este, ca să spunem aşa, contagioasă. Primul care a experimentat asta a fost sfântul Iosif. Iubirea lui umilă şi sinceră faţă de logodnica sa şi decizia de a-şi uni viaţa cu aceea a Mariei l-a atras şi l-a introdus şi pe el, care era deja un "om drept" (Mt 1,19), într-o singulară intimitate cu Dumnezeu. De fapt, cu Maria şi după aceea mai ales cu Isus el începe un nou mod de a se relaţiona cu Dumnezeu, de a-l primi în viaţa sa, de a intra în proiectul său de mântuire, împlinind voinţa sa. După ce a urmat cu încredere indicaţia îngerului - "nu te teme să o iei cu tine pe Maria, logodnica ta" (Mt 1,20) - el a luat-o cu sine pe Maria şi a împărtăşit viaţa sa cu ea; cu adevărat s-a dăruit în întregime pe sine însuşi Mariei şi lui Isus, şi acest lucru l-a condus spre perfecţiunea răspunsului la vocaţia primită. Evanghelia, aşa cum ştim, nu a păstrat nici un cuvânt al lui Iosif: prezenţa sa este una tăcută, dar fidelă, constantă, activă. Putem să ne imaginăm că şi el, asemenea soţiei sale şi în consonanţă intimă cu ea, a trăit anii copilăriei şi adolescenţei lui Isus gustând, ca să spunem aşa, prezenţa sa în familia lor. Iosif a împlinit pe deplin rolul său patern, sub orice aspect. Cu siguranţă l-a educat pe Isus la rugăciune, împreună cu Maria. El, îndeosebi, l-a dus cu sine la sinagogă, în riturile din zi de sâmbătă, precum şi la Ierusalim, pentru marile sărbători ale poporului lui Israel. Iosif, conform tradiţiei ebraice, a condus rugăciunea familială fie în cotidianitatea sa - dimineaţa, seara, la mese - fie în principalele sărbători religioase. Astfel, în ritmul zilelor petrecute la Nazaret, între simpla casă şi atelierul lui Iosif, Isus a învăţat să alterneze rugăciunea şi munca şi să-i ofere lui Dumnezeu şi truda pentru a câştiga pâinea necesară pentru familie.

Şi, în sfârşit, un alt episod care are Sfânta Familie de la Nazaret adunată împreună într-un eveniment de rugăciune. Isus, am auzit, la vârsta de doisprezece ani, merge cu ai săi la templul din Ierusalim. Acest episod se situează în contextul pelerinajului, aşa cum subliniază sfântul Luca: "Părinţii lui mergeau în fiecare an la Ierusalim de sărbătoarea Paştelui. Când avea el doisprezece ani, au urcat acolo după obiceiul sărbătorii" (2,41-42). Pelerinajul este o exprimare religioasă care se hrăneşte cu rugăciune şi, în acelaşi timp, o alimentează. Aici e vorba de cel pascal şi Evanghelistul ne aminteşte că familia lui Isus îl trăieşte în fiecare an, pentru a participa la rituri în Cetatea sfântă. Familia evreică, asemenea celei creştine, se roagă în intimitatea familială, dar se roagă şi împreună cu comunitatea, recunoscându-se parte a Poporului lui Dumnezeu în drum şi pelerinajul exprimă tocmai această realitate a Poporului lui Dumnezeu de a fi în drum. Paştele este centrul şi culmea pentru toate acestea şi implică dimensiunea familiară şi pe cea a cultului liturgic şi public.

În episodul lui Isus în vârstă de doisprezece ani sunt înregistrate şi primele cuvinte ale lui Isus: "De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?" (2,49). După trei zile de căutări, părinţii săi îl regăsesc în templu aşezat în mijlocul învăţătorilor în timp ce-i asculta şi îi întreba (cf. 2,46). La întrebarea de ce a făcut asta tatălui şi mamei El răspunde că a făcut numai ceea ce trebuie să facă Fiul, adică să fie la Tatăl. Astfel El arată cine este adevăratul Tată, cine este adevărata casă, că El nu a făcut nimic straniu, ceva neascultător. A rămas acolo unde trebuie să fie Fiul, adică la Tatăl, şi a subliniat cine este Tatăl său. Cuvântul "Tată" depăşeşte deci accentul acestui răspuns şi apare întregul mister cristologic. Acest cuvânt deschide deci misterul, este cheia pentru misterul lui Cristos, care este Fiul, şi deschide şi cheia pentru misterul nostru de creştini, că suntem fii în Fiul. În acelaşi timp, Isus ne învaţă cum să fim fii, tocmai în a fi cu Tatăl în rugăciune. Misterul cristologic, misterul existenţei creştine este intim legat, întemeiat pe rugăciune. Isus îi va învăţa într-o zi pe discipolii săi să se roage, spunându-le: atunci când vă rugaţi spuneţi "Tată". Şi, desigur, nu spuneţi asta cu un cuvânt, spuneţi-o cu existenţa voastră, învăţaţi tot mai mult să spuneţi cu existenţa voastră: "Tată"; şi astfel veţi fi adevăraţi fii în Fiul, adevăraţi creştini.

Aici, când Isus este încă pe deplin inserat în viaţa Familiei din Nazaret, este important să observăm rezonanţa pe care a avut-o în inimile lui Maria şi Iosif să audă din gura lui Isus acel cuvânt "Tată" şi să reveleze, să sublinieze cine este Tatăl, şi să audă din gura lui acest cuvânt cu conştiinţa Fiului Unicului Născut, care tocmai pentru aceasta a voit să rămână trei zile în templu, care este "casa Tatălui". De atunci, ne putem imagina, viaţa în Sfânta Familie a fost şi mai plină de rugăciune, pentru că din inima lui Isus copil - şi apoi adolescent şi tânăr - nu va mai înceta să se răspândească şi să se reflecteze în inimile lui Maria şi Iosif acest sens profund al relaţiei cu Dumnezeu Tatăl. Acest episod ne arată adevărata situaţie, atmosfera faptului de a fi cu Tatăl. Astfel Familia din Nazaret este primul model al Bisericii în care, în jurul prezenţei lui Isus şi graţie mijlocirii sale, toţi trăiesc relaţia filială cu Dumnezeu Tatăl, care transformă şi relaţiile interpersonale, umane.

Dragi prieteni, prin aceste diferite aspecte pe care, în lumina Evangheliei, le-am schiţat pe scurt, Sfânta Familie este icoană a Bisericii familiale, chemată să se roage împreună. Familia este Biserică familială şi trebuie să fie prima şcoală de rugăciune. În familie copiii, încă de la cea mai fragedă vârstă, pot să înveţe să perceapă simţul de Dumnezeu, graţie învăţăturii şi exemplului părinţilor: a trăi într-o atmosferă marcată de prezenţa lui Dumnezeu. O educaţie autentic creştină nu poate face abstracţie de experienţa rugăciunii. Dacă nu se învaţă rugăciunea în familie, va fi greu după aceea să se reuşească umplerea acestui gol. Şi, de aceea, aş vrea să vă adresez vouă invitaţia de a redescoperi frumuseţea rugăciunii împreună ca familie la şcoala Sfintei Familii de la Nazaret. Şi astfel să deveniţi realmente o singură inimă şi un singur suflet, o adevărată familie. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 18.