Vatican: Prezentarea felicitărilor de Crăciun

Joi, 22 decembrie 2011, la ora 11.00, în Sala Clementina din Palatul Apostolic, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a primit în audienţă pe cardinali împreună cu membrii Curiei Romane şi ai Guvernatoratului pentru prezentarea felicitărilor de Crăciun.

În cursul întâlnirii, după salutul de omagiu făcut Sfântului Părinte de către cardinalul Angelo Sodano, decan al Colegiului Cardinalilor, papa a adresat celor prezenţi următorul discurs:

* * *

Domnilor cardinali,
Veneraţi fraţi întru episcopat şi prezbiterat,
Iubiţi fraţi şi surori!

Este mereu un moment deosebit de intens ceea ce trăim astăzi. Sfântul Crăciun este de acum aproape şi stimulează şi marea familie a Curiei Romane să se adune împreună pentru a face frumosul gest al schimburilor de urări, care conţin dorinţa reciprocă de a trăi cu bucurie şi adevărat rod spiritual sărbătoarea lui Dumnezeu care s-a făcut trup şi şi-a stabilit locuinţa în mijlocul nostru (cf. In 1,14). Pentru mine este nu numai ocazia de a vă adresa urarea mea personală, ci şi pentru a exprima fiecăruia dintre voi mulţumirea mea şi a Bisericii pentru slujirea voastră generoasă; vă rog să o transmiteţi şi tuturor colaboratorilor din marea noastră familie. O mulţumire deosebită adresez Cardinalului Decan Angelo Sodano, care s-a făcut interpret al sentimentelor celor prezenţi şi ale celor care lucrează în diferitele Oficii ale Curiei, ale Guvernatoratului, inclusiv cei care desfăşoară slujirea lor în Reprezentanţele Pontificale răspândite în toată lumea. Cu toţii suntem angajaţi pentru ca vestea pe care îngerii au proclamat-o în noaptea din Betleem, "Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu, şi pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubeşte" (Lc 2,14), să răsune pe tot pământul pentru a aduce bucurie şi speranţă.

La sfârşitul anului Europa se află într-o criză economică şi financiară care, în ultimă analiză, se întemeiază pe criza etică ce ameninţă Bătrânul Continent. Chiar dacă valori ca solidaritatea, angajarea pentru alţii, responsabilitatea faţă de cei săraci şi suferinzi sunt în mare parte indiscutabile, lipseşte adesea forţa motivatoare, capabilă să-l inducă pe individ şi grupurile sociale la renunţări şi sacrificii. Cunoaşterea şi voinţa nu merg în mod necesar în acelaşi pas. Voinţa care apără interesul personal întunecă cunoaşterea şi cunoaşterea slăbită nu este în măsură să îmbărbăteze voinţa. De aceea, din această criză reies întrebări foarte fundamentale: unde este lumina care poate să lumineze cunoaşterea noastră nu numai cu idei generale, ci cu imperative concrete? Unde este forţa care ridică în înălţime voinţa noastră? Sunt întrebări la care vestirea Evangheliei, noua evanghelizare, trebuie să răspundă pentru ca mesajul să devină eveniment, vestea să devină viaţă.

Marea tematică din acest an precum şi din anii viitori este de fapt: cum să vestim astăzi Evanghelia? În ce mod credinţa, ca forţă vie şi vitală, poate astăzi să devină realitate? Evenimentele ecleziale din anul care se apropie de sfârşit au fost, în definitiv, toate referite la această temă. Au fost călătorii în Croaţia, în Spania pentru Ziua Mondială a Tineretului, în patria mea, Germania, şi în sfârşit în Africa - Benin - pentru încredinţarea Documentului post-sinodal despre dreptate, pace şi reconciliere - un document din care trebuie să se nască o realitate concretă în diferitele Biserici particulare. Sunt de neuitat şi călătoriile la Veneţia, la San Marino, la Ancona pentru Congresul euharistic şi în Calabria. Şi în sfârşit a fost importanta zi a întâlnirii dintre religii şi dintre persoane aflate în căutarea adevărului şi a păcii la Assisi - zi concepută ca un nou elan în pelerinajul spre adevăr şi pace. Instituirea Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări este, în acelaşi timp, o trimitere cu anticipare la Sinodul despre aceeaşi temă care va avea loc anul viitor. Face parte din acest context şi Anul Credinţei în amintirea începutului Conciliului în urmă cu cincizeci de ani. Fiecare dintre aceste evenimente a avut propriile accentuări. În Germania, ţara de origine a Reformei, desigur, problema ecumenică cu toate trudele şi speranţele sale a avut o importanţă deosebită. Indisolubil legată de ea este mereu din nou în centrul disputelor întrebarea: ce este o reformă a Bisericii? Cum are loc? Care sunt căile sale şi obiectivele sale? Cu preocupare, nu numai credincioşii care cred, ci şi străinii observă că persoanele care merg în mod obişnuit la biserică devin tot mai în vârstă şi numărul lor scade încontinuu; că există o stagnare în vocaţiile la preoţie; că scepticismul şi necredinţa cresc. Aşadar, ce trebuie să facem? Există discuţii infinite cu privire la ce trebuie făcut pentru ca să existe o inversare a tendinţei. Şi desigur trebuie făcute atâtea lucruri. Dar numai faptul de a face nu rezolvă problema. Miezul crizei Bisericii din Europa este criza credinţei. Dacă la ea nu găsim un răspuns, dacă credinţa nu reia vitalitate, devenind o profundă convingere şi o forţă reală graţie întâlnirii cu Isus Cristos, toate celelalte reforme vor rămâne ineficiente.

În acest sens, întâlnirea cu pasiunea bucuroasă pentru credinţă în Africa a fost o mare încurajare. Acolo nu se percepea nici un semn al acelei oboseli a credinţei, printre noi aşa de răspândită, nimic din acea plictiseală de a fi creştini care este mereu perceptibilă la noi. Cu toate problemele, toate suferinţele şi necazurile care desigur există chiar în Africa, se experimenta totuşi mereu bucuria de a fi creştini, faptul de a fi susţinuţi de fericirea interioară de a-l cunoaşte pe Cristos şi de a aparţine Bisericii sale. Din această bucurie se nasc şi energiile pentru a-l sluji pe Cristos în situaţiile apăsătoare de suferinţă umană, pentru a fi la dispoziţia lui, fără a se concentra asupra propriei bunăstări. Întâlnirea aceste credinţe gata pentru sacrificiu, şi chiar în asta bucuroasă, este un mare medicament împotriva oboselii de a fi creştini pe care o experimentăm în Europa.

Un medicament împotriva oboselii de a crede a fost şi experienţa magnifică a Zilei Mondiale a Tineretului de la Madrid. A fost o nouă evanghelizare trăită. Tot mai clar se schiţează în Zilele Mondiale ale Tineretului un mod nou, întinerit, al faptului de a fi creştini pe care aş vrea să încerc să-l caracterizez în cinci puncte.

1. Există ca prim lucru o nouă experienţă a catolicităţii, a universalităţii Bisericii. Acesta lucru a uimit în mod foarte nemijlocit pe tineri şi pe toţi cei prezenţi: provenim din toate continentele şi, deşi nu ne-am mai văzut înainte niciodată, ne cunoaştem. Vorbim limbi diferite şi avem obişnuinţe de viaţă diferite, forme culturale diferite, şi totuşi imediat suntem uniţi împreună ca o mare familie. Separarea şi diversităţile exterioare sunt relativizate. Cu toţii suntem atinşi de unicul Domn Isus Cristos, în care ni s-a manifestat nouă adevărata fiinţă a omului şi, în acelaşi timp, însăşi Faţa lui Dumnezeu. Rugăciunile noastre sunt aceleaşi. Chiar în virtutea întâlnirii interioare cu Isus Cristos am primit în adâncul nostru aceeaşi formare a raţiunii, a voinţei şi a inimii. Şi, în sfârşit, liturgia comună constituie un soi de patrie a inimii şi ne uneşte într-o mare familie. Faptul că toate fiinţele umane sunt fraţi şi surori aici nu este numai o idee, ci devine o reală experienţă comună care creează bucurie. Şi astfel am înţeles şi în mod foarte concret că, în pofida tuturor trudelor şi întunecimilor, este frumos a aparţine Bisericii universale, Bisericii catolice, pe care Domnul ne-a dăruit-o.

2. Apoi din aceasta se naşte un nou mod de a trăi faptul de a fi oameni, faptul de a fi creştini. Una din experienţele cele mai importante din acele zile a fost pentru mine întâlnirea cu voluntarii de la Ziua Mondială a Tineretului: erau circa 20.000 de tineri care, fără excepţie, au pus la dispoziţie săptămâni sau luni din viaţa lor pentru a colabora la pregătirile tehnice, de organizare şi de conţinut ale Zilei Mondiale a Tineretului şi tocmai aşa au făcut posibilă desfăşurarea ordonată a tuturor lucrurilor. Cu propriul timp omul dăruieşte mereu o parte din viaţa sa. La sfârşit, aceşti tineri erau în mod vizibil şi "tangibil" plini de o mare senzaţie de fericire: timpul lor dăruit avea un sens; tocmai în dăruirea timpului lor şi a forţei lor de muncă au găsit timpul, viaţa. Şi atunci pentru mine a devenit clar un lucru fundamental: aceşti tineri au oferit în credinţă o bucată din viaţă, nu pentru că acest lucru a fost poruncit şi nu pentru că prin asta se câştigă cerul; şi nici pentru că astfel se scapă de pericolul iadului. Nu au făcut asta pentru că voiau să fie perfecţi. Nu priveau înapoi, la ei înşişi. Mi-a venit în minte imaginea soţiei lui Lot care, privind înapoi, a devenit o statuie de sare. De câte ori viaţa creştinilor este caracterizată de faptul că privind mai ales la ei înşişi, fac binele, ca să spunem aşa, pentru ei înşişi! Şi cât de mare este ispita pentru toţi oamenii să fie preocupaţi înainte de toate de ei înşişi, să privească înapoi la ei înşişi, devenind astfel în interior goi, "statui de sare"! În schimb aici nu era vorba de se perfecţiona pe ei înşişi sau de a voi să aibă propria viaţă pentru ei înşişi. Aceşti tineri au făcut bine - chiar dacă acel lucru a fost greu, chiar dacă a cerut sacrificii - pur şi simplu pentru că a face binele este frumos, a fi pentru alţii este frumos. Este nevoie numai de a îndrăzni saltul. Toate acestea sunt precedate de întâlnirea cu Isus Cristos, o întâlnire care aprinde în noi iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de alţii şi ne eliberează de căutarea propriului nostru "eu". O rugăciune atribuită sfântului Francisc Xaveriu spune: Fac binele nu pentru că în schimb voi intra în cer şi nici pentru că altminteri m-aş putea trimite în iad. Fac binele pentru că Tu eşti Tu, Regele meu şi Domnul meu. Tot această atitudine am întâlnit-o şi în Africa, de exemplu în surorile Maicii Tereza care se dedică pentru copiii abandonaţi, bolnavi, săraci şi suferinzi, fără a-şi pune întrebări despre ele însele, şi tocmai aşa devin în interior bogate şi libere. Aceasta este atitudinea propriu-zis creştină. De neuitat rămâne pentru mine şi întâlnirea cu tinerii purtători de handicap în fundaţia San José în Madrid, unde din nou am întâlnit aceeaşi generozitate de a fi la dispoziţia altora - o generozitate a dăruirii, care, în definitiv, se naşte din întâlnirea cu Cristos care s-a dat pe sine însuşi pentru noi.

3. Un al treilea element, care în mod tot mai natural şi central face parte din Zilele Mondiale ale Tineretului şi din spiritualitatea care provine din ele, este adoraţia. Rămâne de neuitat pentru mine momentul în timpul călătoriei mele în Regatul Unit, când, în Hydepark, zeci de mii de persoane, în majoritate tineri, au răspuns cu o intensă tăcere în prezenţa Domnului în Preasfântul Sacrament, adorându-l. Acelaşi lucru a avut loc, în măsură mai redusă, la Zagreb şi, din nou, la Madrid după furtuna care ameninţa să strice ansamblul întâlnirii nocturne, din cauza nefuncţionării microfoanelor. Dumnezeu este omniprezent, da. Însă prezenţa corporală a lui Cristos înviat este încă ceva diferit, este ceva nou. Cel Înviat intră în mijlocul nostru. Şi atunci nu putem decât să spunem cu apostolul Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Adoraţia este înainte de toate un act de credinţă - actul de credinţă ca atare. Dumnezeu nu este o oarecare posibilă sau imposibilă ipoteză cu privire la originea universului. El este acolo. Şi dacă El este prezent, eu mă închin în faţa Lui. Atunci, raţiunea, voinţa şi inima se deschid spre El, pornind de la El. În Cristos înviat este prezent Dumnezeu care s-a făcut om, care a suferit pentru noi pentru că ne iubeşte. Intrăm în această certitudine a iubirii corporale a lui Dumnezeu faţă de noi şi facem asta iubind împreună cu El. Asta este adoraţie şi asta dă apoi o amprentă vieţii mele. Numai aşa pot să şi celebrez Euharistia în mod corect şi să primesc în mod corect Trupul Domnului.

4. Un alt element important al Zilelor Mondiale ale Tineretului este prezenţa Sacramentului Pocăinţei care aparţine cu naturaleţe tot mai mare ansamblului din aceste zile. Cu asta recunoaştem că avem nevoie încontinuu de iertare şi că iertare înseamnă responsabilitate. Provenind de la Creator, există în om disponibilitatea de a iubi şi capacitatea de a-i răspunde lui Dumnezeu în credinţă. Dar provenind din istoria de păcat a omului (învăţătura Bisericii vorbeşte despre păcatul strămoşesc) există şi tendinţa contrară iubirii: tendinţa spre egoism, spre închiderea în noi înşine, ba chiar tendinţa spre rău. Mereu din nou sufletul meu este murdărit această forţă de gravitaţie în mine, care mă atrage în jos. De aceea avem nevoie de umilinţa care mereu din nou îi cere iertare lui Dumnezeu; care se lasă purificată şi care trezeşte în noi forţa contrară, forţa pozitivă a Creatorului, care ne atrage în sus.

5. În sfârşit, ca ultimă caracteristică ce nu trebuie neglijată în spiritualitatea Zilelor Mondiale ale Tineretului aş vrea să menţionez bucuria. De unde vine? Cum se explică? Desigur sunt mulţi factorii care acţionează împreună. Însă cel decisiv este, după părerea mea, certitudinea care provine din credinţă: eu sunt voit. Am o misiune în istorie. Sunt acceptat, sunt iubit. Josef Pieper, în cartea sa despre iubire, a arătat că omul se poate accepta pe sine însuşi numai dacă este acceptat de altcineva. Are nevoie de faptul să existe altul care îi spune, nu numai în cuvinte: este bine că tu exişti. Numai pornind de la un "tu", "eu"-l se poate găsi pe sine însuşi. Numai dacă este acceptat, "eu"-l se poate accepta pe sine însuşi. Cine nu este iubit nu poate să se iubească nici pe sine însuşi. Acest fapt de a fi primit vine înainte de toate de la cealaltă persoană. Dar orice primire umană este fragilă. Până la urmă avem nevoie de o primire necondiţionată. Numai dacă Dumnezeu mă primeşte şi eu devin sigur de asta, ştiu definitiv: este bine că eu exist. Este bine a fi o persoană umană. Unde dispare percepţia omului că este primit din partea lui Dumnezeu, că este iubit de El, întrebarea dacă este într-adevăr bine a exista ca persoană umană nu mai găseşte nici un răspuns. Îndoiala cu privire la existenţa umană devine tot mai de nedepăşit. Acolo unde devine dominantă îndoiala cu privire la Dumnezeu urmează în mod inevitabil îndoiala cu privire la însuşi faptul de a fi oameni. Vedem astăzi cum această îndoială se răspândeşte. Vedem asta în lipsa de bucurie, în tristeţea interioară care se poate citi pe atâtea feţe umane. Numai credinţa îmi dă certitudinea: este bine că eu exist. Este bine a exista ca persoană umană, chiar şi în timpuri dificile. Credinţa face fericiţi pornind dinăuntru. Aceasta este una din experienţele minunate ale Zilelor Mondiale ale Tineretului.

Ar duce prea departe să vorbim acum în mod detaliat şi despre întâlnirea de la Assisi, aşa cum ar merita importanţa evenimentului. Pur şi simplu îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că noi - reprezentanţi ai religiilor din lume şi chiar reprezentanţi ai gândirii care este în căutarea adevărului - am putut să ne întâlnim în ziua aceea într-un climat de prietenie şi de respect reciproc, în iubirea faţă de adevăr şi în responsabilitatea comună pentru pace. Deci putem spera că din această întâlnire s-a născut o nouă disponibilitate de a sluji pacea, reconcilierea şi dreptatea.

În sfârşit, aş vrea să vă mulţumesc din inimă vouă tuturor pentru sprijinul în ducerea înainte a misiunii pe care Domnul ne-a încredinţat-o ca martori ai adevărului său şi vă urez vouă tuturor bucuria pe care Dumnezeu, în întruparea Fiului său, a voit să ne-o dăruiască. Crăciun fericit vouă tuturor! Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 21.