Dintr-o scriere mai puţin cunoscută a cardinalului Joseph Ratzinger publicată în anul 1998

Pastoraţia căsătoriei trebuie să se întemeieze pe adevăr

Cu privire la câteva obiecţii împotriva învăţăturii Bisericii în privinţa primirii Împărtăşaniei euharistice din partea credincioşilor divorţaţi recăsătoriţi

În anul 1998 cardinalul Joseph Ratzinger, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, a scris introducerea la volumul intitulat Despre pastoraţia divorţaţilor recăsătoriţi, publicat de Libreria Editrice Vaticana într-o coloană a dicasterului ("Documenti e Studi", 17). Datorită actualităţii şi lărgimii de perspective a acestei scrieri mai puţin cunoscute, propunem partea a treia a ei, cu adăugirea a trei note. Textul este disponibil pe situl ziarului nostru (www.osservatoreromano.va), în italiană, precum şi în franceză, engleză, portugheză, spaniolă şi germană.

Scrisoarea Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei cu privire la primirea Împărtăşaniei euharistice din partea credincioşilor divorţaţi recăsătoriţi din 14 septembrie 1994 a avut un viu ecou în diferite părţi ale Bisericii. Alături de multe reacţii pozitive s-au auzit şi nu puţin voci critice. Obiecţiile esenţiale împotriva învăţăturii şi practicii Bisericii sunt prezentate aici în continuare în formă de altfel simplificată. Unele obiecţii mai semnificative - mai ales referinţa la practica considerată mai flexibilă a Părinţilor Bisericii, care ar inspira practica Bisericilor orientale despărţite de Roma, precum şi referinţa la principiile tradiţionale ale epikeia şi aequitas canonica - au fost studiate în mod aprofundat de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. Articolele profesorilor Pelland, Marcuzzi şi Rodríguez Luńol au fost elaborate în cursul acestui studiu. Rezultatele principale ale cercetării, care indică direcţia unui răspuns la obiecţiile prezentate, vor fi la fel rezumate aici pe scurt.

1. Mulţi consideră, invocând câteva texte din Noul Testament, că cuvântul lui Isus despre indisolubilitatea căsătoriei permite o aplicare flexibilă şi nu poate să fie clasificată într-o categorie în mod rigid juridică.

Unii exegeţi prezintă în mod critic că Magisteriul în privinţa indisolubilităţii căsătoriei ar cita aproape exclusiv o singură pericopă - adică Mc 10,11-12 - şi n-ar lua în considerare în mod suficient alte texte din Evanghelia lui Matei şi din Prima Scrisoare către Corinteni. Aceste texte biblice ar menţiona o oarecare "excepţie" la cuvântul Domnului cu privire la indisolubilitatea căsătoriei, adică în cazule de porneia (Mt 5,32; 19,9) şi în cazul de despărţire din cauza credinţei (1Cor 7,12-16). Aceste texte ar fi indicaţii că în situaţii dificile creştinii ar fi cunoscut deja în timpul apostolic o aplicare flexibilă a cuvântului lui Isus.

La această obiecţie trebuie să se răspundă că documentele magisteriale nu intenţionează să prezinte în mod complet şi exhaustiv fundamentele biblice ale învăţăturii despre căsătorie. Ele lasă această misiune importantă experţilor competenţi. Magisteriul subliniază însă că învăţătura Bisericii despre indisolubilitatea căsătoriei derivă din fidelitatea faţă de cuvântul lui Isus. Isus defineşte clar practica veterotestamentară a divorţului ca o consecinţă a împietririi inimii omului. El face trimitere - dincolo de lege - la începutul creaţiei, la voinţa Creatorului şi rezumă învăţătura sa cu cuvintele: "Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă" (Mc 10,9). Cu venirea Răscumpărătorului căsătoria este deci dusă din nou la forma sa originară pornind de la creaţie şi scoasă de sub acţiunea arbitrară umană - mai ales de sub acţiunea arbitrară a soţului, de fapt pentru soţie nu exista în realitate posibilitatea divorţului. Cuvântul lui Isus despre indisolubilitatea căsătoriei este depăşirea vechii ordini a legii în noua ordine a credinţei şi a harului. Numai aşa căsătoria poate să facă dreptate pe deplin vocaţiei lui Dumnezeu la iubirea şi la demnitatea umană şi să devină semn al alianţei de iubire necondiţionată a lui Dumnezeu, adică "Sacrament" (cf. Ef 5,32).

Posibilitatea de despărţire, pe care Paul o prospectează în 1Cor 7 se referă la căsătorii între un soţ creştin şi unul nebotezat. Reflecţia teologică succesivă a clarificat că numai căsătoriile între botezaţi sunt "sacrament" în sensul strict al cuvântului şi că indisolubilitatea absolută este valabilă numai pentru aceste căsătorii care se situează în domeniul credinţei în Cristos. Aşa-numita "căsătorie naturală" îşi are demnitatea sa pornind de la ordinea creaţiei şi de aceea este orientată spre indisolubilitate, dar poate să fie desfăcută în anumite circumstanţe din cauza unui bine mai înalt - în acest caz credinţa. Aşa a clasificat sistematizarea teologică din punct de vedere juridic indicaţia sfântului Paul ca privilegium paulinum, adică posibilitatea de a desface pentru binele credinţei o căsătorie nesacramentală. Indisolubilitatea căsătoriei într-adevăr sacramentale este salvgardată; deci nu este vorba de o excepţie la cuvântul Domnului. Asupra acestui lucru ne vom întoarce mai încolo.

În privinţa înţelegerii corecte a clauzelor despre porneia există o vastă literatură cu multe ipoteze diferite, chiar şi contrastante. Printre exegeţi nu este deloc unanimitate despre această problemă. Mulţi consideră că e vorba aici de uniri matrimoniale invalide şi nu de excepţii la indisolubilitatea căsătoriei. În orice caz, Biserica nu poate să-şi edifice învăţătura sa şi practica sa pe ipoteze exegetice nesigure. Ea trebuie să respecte învăţătura clară a lui Cristos.

2. Alţii obiectează că tradiţia patristică ar lăsa spaţiu pentru o practică mai diferenţiată, care ar face mai bine dreptate situaţiilor dificile; Biserica catolică în această privinţă ar putea să înveţe de la principiul de "economie" al Bisericilor orientale despărţite de Roma.

Se afirmă că Magisteriul actual s-ar baza numai pe un filon al tradiţiei patristice, dar nu pe toată moştenirea Bisericii antice. Deşi Părinţii Bisericii ar respecta clar principiul doctrinal al indisolubilităţii căsătoriei, unii dintre ei au tolerat pe planul pastoral o anumită flexibilitate în raport cu fiecare situaţie dificilă. Pe acest fundament Bisericile orientale despărţite de Roma ar fi dezvoltat mai târziu alături de principiul akribia, al fidelităţii faţă de adevărul revelat, pe cel al oikonimia, al condescendenţei binevoitoare în fiecare situaţie dificilă. Fără a renunţa la învăţătura despre indisolubilitatea căsătoriei, ei ar permite în cazuri determinate o a doua şi chiar o a treia căsătorie, care pe de altă parte este diferită de prima căsătorie sacramentală şi este marcată de caracterul pocăinţei. Această practică n-ar fi fost condamnată niciodată în mod explicit de Biserica catolică. Sinodul Episcopilor din anul 1980 ar fi sugerat să se studieze profund această tradiţie pentru a face să strălucească mai bine milostivirea lui Dumnezeu.

Studiul părintelui Pelland arată direcţia în care trebuie să se caute răspuns la aceste întrebări. Pentru interpretarea fiecărui text patristic rămâne competent desigur istoricul. Din cauza situaţiei textuale dificile controversele chiar şi în viitor nu se vor potoli. Din punct de vedere teologic trebuie să se afirme:

a. Există un consens clar al Părinţilor Bisericii în privinţa indisolubilităţii căsătoriei. Pentru că aceasta derivă din voinţa Domnului, Biserica nu are nici o putere în această privinţă. Tocmai pentru aceasta căsătoria creştină a fost încă de la început diferită de căsătoria din civilizaţia romană, chiar dacă în primele secole încă nu exista nici o orânduire canonică proprie. Biserica din timpul Părinţilor exclude clar divorţul şi recăsătorirea şi asta din ascultare fidelă faţă de Noul Testament.

b. În Biserica din timpul Părinţilor credincioşii divorţaţi recăsătoriţi nu au fost niciodată admişi în mod oficial la sfânta împărtăşanie după un timp de pocăinţă. În schimb este adevărat că Biserica nu a revocat mereu în mod riguros în fiecare ţară concesii date în această privinţă, chiar dacă ele era calificate ca necompatibile cu învăţătura şi disciplina. Pare adevărat şi că fiecare Părinte, de exemplu Leon cel Mare, au căutat soluţii "pastorale" pentru rare cazuri limită.

c. După aceea s-a ajuns la două dezvoltări contrapuse:

- În Biserica imperială după Constantin s-a căutat, ca urmare a împletirii tot mai puternice dintre stat şi Biserică, o mai mare flexibilitate şi disponibilitate la compromis în situaţii matrimoniale dificile. Până la reforma gregoriană o asemenea tendinţă s-a manifestat şi în ambientul galic şi germanic. În Bisericile orientale despărţite de Roma această dezvoltare a continuat ulterior în al doilea mileniu şi a condus la o practică tot mai liberală. Astăzi în multe Biserici orientale există o serie de motive de divorţ, ba chiar există deja o "teologie a divorţului", care nu este în nici un mod conciliabilă cu cuvintele lui Isus despre indisolubilitatea căsătoriei. În dialogul ecumenic această problemă trebuie să fie tratată în mod absolut.

- În Occident a fost recuperată graţie reformei gregoriene concepţia originară a Părinţilor Bisericii. Această dezvoltare a avut într-un fel o pronunţare la Conciliul din Trento şi a fost repropusă ca învăţătură a Bisericii la Conciliul al II-lea din Vatican.

Practica Bisericilor orientale despărţite de Roma, care este consecinţă a unui proces istoric complex, a unei interpretări tot mai liberale - şi care se îndepărta tot mai mult de cuvântul Domnului - a unor texte patristice obscure precum şi a unei influenţe neneglijabile a legislaţiei civile, nu poate din motive doctrinale să fie asumată de Biserica catolică. În această privinţă nu este exactă afirmaţia că Biserica catolică pur şi simplu ar fi tolerat practica orientală. Desigur Trento nu a pronunţat nici o condamnare formală. Cu toate acestea canoniştii medievali vorbeau încontinuu despre ea ca despre o practică abuzivă. În afară de asta, există mărturii conform cărora grupuri de credincioşi ortodocşi, care deveneau catolici, trebuiau să semneze o mărturisire de credinţă cu o indicaţie expresă a imposibilităţii unei a doua căsătorii.

3. Mulţi propun să se permită excepţii de la norma eclezială, pe baza principiilor tradiţionale ale lui epikeia şi aequitas canonica.

Unele cazuri matrimoniale, aşa se spune, nu pot fi reglementate în forul extern. Biserica ra putea nu numai să facă trimitere la norme juridice, ci ar trebui să respecte şi să tolereze şi conştiinţa fiecăruia. Învăţăturile tradiţionale despre epikeia şi despre aequitas canonica ar putea să justifice din punctul de vedere al teologiei morale adică din punct de vedere juridic o decizie a conştiinţei care să se îndepărteze de norma generală. Mai ales în problema primirii sacramentelor, Biserica ar trebui să facă aici nişte paşi înainte şi nu numai să le opună credincioşilor interdicţii.

Cele două contribuţii a părintelui Marcuzzi şi a profesorului Rodríguez Luńol ilustrează această complexă problematică. În această privinţă trebuie să se deosebească în mod clar trei domenii de probleme:

a. Epikeia ed aequitas canonica sunt de mare importanţă în domeniul normelor umane şi pur ecleziale, dar nu pot să fie aplicate în domeniul normelor asupra cărora Biserica nu are nici o putere discreţionară. Indisolubilitatea căsătoriei este una din aceste norme care provin de la însuşi Domnul şi de aceea sunt desemnate ca norme de "drept divin". Biserica nu poate nici măcar să aprobe practici pastorale - de exemplu în pastoraţia Sacramentelor - care ar contrazice porunca clară a Domnului. Cu alte cuvinte: dacă precedenta căsătorie a credincioşilor divorţaţi recăsătoriţi era validă, noua lor unire nu poate să fie considerată în nici o circumstanţă ca fiind conformă cu dreptul şi de aceea din motive intrinsece nu este posibilă o primire a sacramentelor. Conştiinţa individului este obligată fără excepţii de această normă .

b. În schimb Biserica are puterea de a preciza care condiţii trebuie să fie îndeplinite pentru ca o căsătorie să poată fi considerată ca indisolubilă conform învăţăturii lui Isus. În linia afirmaţiilor pauline din 1Cor 7, ea a stabilit că numai doi creştini pot să încheie o căsătorie sacramentală. Ea a dezvoltat figurile juridice a lui privilegium paulinum şi a lui privilegium petrinum. Cu referinţă la clauzele despre porneia din Matei şi din Fap 15,20 au fost formulate impedimente matrimoniale. În afară de asta, au fost precizate tot mai clar motive de nulitate matrimonială şi au fost dezvoltate pe larg procedurile procesuale. Toate acestea au contribuit la delimitarea şi precizarea conceptului de căsătorie indisolubilă. S-ar putea spune că în felul acesta şi în Biserica occidentală a fost dat spaţiu principiului oikonomia, totuşi fără a atinge indisolubilitatea căsătoriei ca atare.

În această linie se situează şi ulterioara dezvoltare juridică în Codul de Drept Canonic din 1983, conform căruia chiar şi declaraţiile părţilor au forţă doveditoare. În sine, conform evaluării persoanelor competente, par astfel practic excluse cazurile în care o căsătorie invalidă să nu fie demonstrabilă ca atare pe cale procesuală. Deoarece căsătoria are în mod esenţial un caracter public-eclezial şi este valabil principiul fundamental nemo iudex in propria causa ("Nimeni nu este judecător în propria cauză"), problemele matrimoniale trebuie să fie rezolvate în forul extern. Atunci când credincioşi divorţaţi recăsătoriţi consideră că precedenta lor căsătorie nu a fost niciodată validă, ei sunt de aceea obligaţi să se adreseze tribunalului ecleziastic competent, care va trebui să examineze problema în mod obiectiv şi cu aplicarea tuturor posibilităţilor disponibile din punct de vedere juridic.

c. Desigur că nu este exclus ca în procesele matrimoniale să intervină erori. În unele părţi ale Bisericii încă nu există tribunale ecleziastice care să funcţioneze bine. Uneori procesele durează în mod excesiv de lung. În unele cazuri se termină cu sentinţe problematice. În linie de principiu nu pare exclusă aici aplicarea lui epikeia în "forul intern". În Scrisoarea Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei din anul 1994 se face aluzie la asta atunci când este spus că prin noile căi canonice ar trebui să fie exclusă "pe cât posibil" orice prăpastie între adevărul verificabil în proces şi adevărul obiectiv (cf. Scrisoare, 9). Mulţi teologi sunt de părerea că credincioşii trebuie să respecte în mod absolut şi în "forul intern" evaluările tribunalului care după părerea lor sunt false. Alţii consideră că aici în "forul intern" sunt imaginabile excepţii, pentru că în dreptul procesual nu e vorba de norme de drept divin, ci de norme de drept ecleziastic. Însă această problemă cere ulterioare studii şi clarificări. De fapt, ar trebui să fie clarificate în mod foarte precis condiţiile în care poate să existe o "excepţie", cu scopul de a evita acţiuni arbitrare şi de a ocroti caracterul public - care este scos de sub judecata subiectivă - al căsătoriei.

4. Mulţi acuză Magisteriul actual de involuţie faţă de Magisteriul Conciliului şi că propune o viziune preconciliară despre căsătorie.

Unii teologi afirmă că la baza noilor documente magisteriale despre problemele căsătoriei ar fi o concepţie naturalistă, legalistă despre căsătorie. Accentul ar fi pus pe contractul dintre soţi şi pe ius in corpus. Conciliul ar fi depăşit această înţelegere statică şi ar fi descris căsătoria într-un mod mai personalist ca legământ de iubire şi de viaţă. Astfel ar fi deschis posibilitatea pentru a rezolva în mod mai uman situaţii dificile. Dezvoltând această linie de gândire unii studioşi îşi pun întrebarea dacă nu se poate vorbi despre "moartea căsătoriei", atunci când legătura personală a iubirii dintre doi soţi nu mai există. Alţii ridică vechea problemă dacă Papa nu are în aceste cazuri posibilitatea de a desface căsătoria.

Însă cel care citeşte cu atenţie recentele pronunţări ecleziastice va recunoaşte că ele în afirmaţiile centrale se întemeiază pe Gaudium et spes şi cu trăsături complet personaliste dezvoltă ulterior pe urma indicată de Conciliu învăţătura conţinută acolo. Totuşi este nepotrivit să se introducă o contrapoziţie între viziunea personalistă şi cea juridică despre căsătorie. Conciliul nu a renunţat la concepţia tradiţională despre căsătorie, ci a dezvoltat-o ulterior. De exemplu, atunci când se repetă încontinuu că Conciliul a înlocuit conceptul strict juridic de "contract" cu conceptul mai amplu şi din punct de vedere teologic mai profund de "legământ", nu se poate uita în această privinţă că şi în "legământ" este conţinut elementul "contractului" deşi este situat într-o perspectivă mai amplă. Faptul că o căsătorie merge cu mult dincolo de aspectul pur juridic afundându-se în profunzimea umanului şi în misterul divinului, în realitate deja a fost mereu afirmat prin cuvânt "sacrament", dar cu siguranţă adesea nu a fost scos în evidenţă cu claritatea pe care Conciliul a dat-o acestor aspecte. Dreptul nu este totul, ci este o parte la care nu se poate renunţa, o dimensiune a întregului. Nu există o căsătorie fără normativă juridică ce o inserează într-un ansamblu global de societate şi Biserică. Dacă reordonarea dreptului după Conciliu atinge şi domeniul căsătoriei, atunci asta nu este trădare a Conciliului, ci executare a misiunii sale. Dacă Biserica ar accepta teoria că o căsătorie a murit atunci când cei doi soţi nu se mai iubesc, atunci ar aproba cu asta divorţul şi ar susţine indisolubilitatea căsătoriei numai în mod verbal şi nu ca o pe o realitate de fapt. De aceea opinia conform căreia Papa ar putea eventual să desfacă o căsătorie sacramentală consumată, eşuată în mod iremediabil, trebuie să fie considerată eronată. O astfel de căsătorie nu poate să fie desfăcută de nimeni. Soţii la celebrarea căsătoriei îşi promit fidelitatea până la moarte.

În schimb cere ulterioare studii aprofundate problema dacă creştinii care nu cred - botezaţi, care nu au crezut niciodată sau nu mai cred în Dumnezeu - într-adevăr pot să încheie o căsătorie sacramentală. Cu alte cuvinte: ar trebui să se clarifice dacă într-adevăr orice căsătorie între doi botezaţi este ipso facto o căsătorie sacramentală. De fapt, şi Codul arată că numai contractul matrimonial "valid" între botezaţi este în acelaşi timp sacrament (cf. Codex iuris canonici, can. 1055 § 2). De esenţa sacramentului aparţine credinţa; rămâne de clarificat problema juridică referitoare la care claritate de "non credinţă" are drept consecinţă că un sacrament nu se realizează .

5. Mulţi afirmă că atitudinea Bisericii în problema credincioşilor divorţaţi recăsătoriţi este în mod unilateral normativă şi nu pastorală.

O serie de obiecţii critice împotriva învăţăturii şi practicii Bisericii se referă la probleme cu caracter pastoral. De exemplu se spune că limbajul documentelor ecleziale ar fi prea legalist, că duritatea legii ar prevala asupra înţelegerii faţă de situaţii umane dramatice. Omul de astăzi n-ar mai putea să înţeleagă acest limbaj. Isus ar fi avut o ureche disponibilă faţă de necesităţile tuturor oamenilor, mai ales faţă de cei de la marginea societăţii. Biserica, dimpotrivă, s-ar arăta mai degrabă ca un judecător care exclude de la sacramente şi de la anumite funcţii publice persoane rănite. Desigur că se poate admite că formele de exprimare a Magisteriului eclezial uneori nu apar chiar comprehensibile cu uşurinţă. Acestea trebuie să fie traduse de predicatori şi de cateheţi într-un limbaj care să corespundă diferitelor persoane şi respectivului lor ambient cultural. Însă conţinutul esenţial al Magisteriului eclezial în această privinţă trebuie să fie menţinut. Nu poate să fie diluat din presupuse motive pastorale, pentru că el transmite adevărul revelat. Desigur că este greu de a face comprehensibile exigenţele Evangheliei omului secularizat. Însă această dificultate pastorală nu poate să conducă la compromisuri cu adevărul. Ioan Paul al II-lea în Scrisoarea Enciclică Veritatis splendor a respins în mod clar soluţiile aşa-numite "pastorale" care sunt în contrast cu declaraţiile Magisteriului (cf. nr. 56).

Cât priveşte poziţia Magisteriului cu privire la problema credincioşilor divorţaţi recăsătoriţi trebuie să se mai sublinieze că documentele recente ale Bisericii unesc în mod foarte echilibrat exigenţele adevărului cu acelea ale carităţii. Dacă în trecut în prezentarea adevărului uneori caritatea probabil nu strălucea suficient, astăzi în schimb este mare pericolul de a nu spune sau de a compromite adevărul în numele carităţii. Desigur, cuvântul adevărului poate să facă rău şi să fie incomod. Dar este calea spre vindecare, spre pace, spre libertatea interioară. O pastoraţie care vrea cu adevărat să ajute persoanele trebuie să se întemeieze mereu pe adevăr. Numai ceea ce este adevărat poate în definitiv să fie şi pastoral. "Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera" (In 8,32).

(După L'Osservatore romano, 30 noiembrie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Cf. Ángel Rodríguez Luńo, Epikeia în îngrijirea pastorală a credincioşilor divorţaţi recăsătoriţi, în: Despre pastoraţia divorţaţilor recăsătoriţi, Città del Vaticano, Libreria Editrice Vaticana, 1998, ("Documenti e Studi", 17), pag. 75-87; Piero Giorgio Marcuzzi, S.D.B., Aplicarea lui "aequitas et epikeia" la conţinuturile Scrisorii Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei din 14 septembrie 1994, ibidem, pag. 88-98; Gilles Pelland, S. J., Practica Bisericii antice referitoare la credincioşii divorţaţi recăsătoriţi, ibidem, pag. 99-131.
² În această privinţă este valabilă norma reafirmată de Ioan Paul al II-lea în Scrisoarea apostolică post-sinodală Familiaris consorio, nr. 84: "Reconcilierea spirituală în sacramentul Pocăinţei, care ar deschide calea către sacramentul euharistic, poate fi dată numai acelora care, căindu-se pentru că au rupt semnul legământului şi al fidelităţii faţă de Cristos, sunt sincer dispuşi la o formă de viaţă care să nu fie în contradicţie cu indisolubilitatea Căsătoriei. Aceasta înseamnă, în concret, faptul că atunci când bărbatul şi femeia, pentru motive serioase, cum ar fi, de pildă, educarea copiilor, nu pot satisface obligaţia de separare, «îşi iau angajamentul de a trăi în deplină abstinenţă, adică de a se abţine de la actele specifice vieţii conjugale»". Cf. şi Benedict al XVI-lea, Scrisoarea apostolică post-sinodală Sacramentum caritatis, nr. 29.
³ În timpul unei întâlniri cu clerul din dieceza de Aosta, desfăşurată la 25 iulie 2005, Papa Benedict al XVI-lea a afirmat în privinţa acestei probleme dificile: "Deosebit de dureroasă este situaţia celor care erau căsătoriţi în Biserică, dar nu erau cu adevărat credincioşi şi au făcut asta din tradiţie şi apoi aflându-se într-o nouă căsătorie invalidă se convertesc, găsesc credinţa şi se simt excluşi de la Sacrament. Aceasta este realmente o suferinţă mare şi atunci când am fost prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei am trimis diferitelor Conferinţe Episcopale şi specialiştilor să studieze această problemă: un sacrament celebrat fără credinţă. Dacă realmente se poate găsi aici un moment de invaliditate pentru că sacramentului îi lipsea o dimensiune fundamentală nu îndrăznesc să spun. Eu personal aşa credeam, însă din discuţiile pe care le-am avut am înţeles că problema este foarte dificilă şi trebuie să fie încă aprofundată.

lecturi: 40.