Reflecţie: Dar tu, cine eşti? (Despre parabola samariteanului milostiv)

"Dacă Isus nu ne-a adus nici salvarea de suferinţă, nici pacea generală, nici binele universal şi nici nu ne scapă de moarte, atunci ce ne-a adus?!" Este întrebarea pe care o pune papa Benedict al XVI-lea, în numele întregii omeniri dintr-un mileniu hărţuit de previziuni apocaliptice şi împliniri dezastruoase - omenire prizonieră între zidurile propriei suferinţe, decepţii şi morţi fără speranţă. Ca să dăm un răspuns, trebuie să avem curaj să întrebăm, să ne întrebăm, dar mai ales, să-l întrebăm pe Dumnezeu. Iar răspunsul e simplu - numai că, la chestiunile cruciale ale existenţei, răspunsul nu trebuie să vină din minte şi nici să fie rostit ca o poezie, ca un text din Sfânta Scriptură sau ca o rugăciune pe care de atâtea ori le recităm mecanic, fără să ne mai gândim ce spunem, ci el răsare, pur şi simplu, din suflet - ca o lumină, cu certitudinea luminii. Fiindcă acea lumină este viaţa noastră, a oamenilor, iar lumina "luminează în întuneric şi întunericul nu o poate cuprinde". Şi fiindcă întreaga existenţă a noastră şi a universului este creată şi de fapt este creată continuu, în fiecare cuantă de timp, de Milostivirea Divină (al cărei apostol este fericitul Ioan Paul al II-lea), papa Benedict al XVI-lea urmăreşte să ne trezească în inimă răspunsul, referindu-se în cartea sa Isus din Nazareth la trei dintre parabolele milostivirii: parabola bunului samaritean; parabola fiului risipitor; parabola bogatului şi a sărmanului Lazăr.

Dar numai un şoc puternic poate trezi inima şi o poate face să răspundă. Iar Isus s-a folosit de cea mai şocantă imagine în faţa învăţaţilor poporului său: parabola samariteanului milostiv.

Cine erau samaritenii în vremea lui Isus?

Numele de Samaria apare în sec. IX îdC., când regele Omri (886-875 îdC.) a dat acest nume capitalei regatului de nord. În anul 721 îdC. oraşul a fost cucerit de asirieni, iar în perioada Noului Testament a fost mărit şi fortificat de Irod cel Mare. Iudeii nu aveau legături cu samaritenii şi considerau că, din cauza amestecului cu asirienii, sunt eretici şi ca atare proscrişi. Religia lor era un sincretism între tradiţia mozaică şi zeii cultul asirian. De fapt, pentru contemporanii lui Isus, termenul de "samaritean" era sinonim cu cea mai de jos ocară; iudeii evitau să intre în Samaria, preferând în drumurile lor să treacă Iordanul; dacă se încumetau să treacă prin Samaria, nu primeau pâine şi nici adăpost; pe de altă parte, literatura rabinică întăreşte refuzul, subliniind în termeni duri dispreţul pe care-l aveau faţă de acea populaţie. În Noul Testament există trei referiri la samariteni: 1. refuzul samaritenilor (Lc 9,51-55), când Isus, mergând la Ierusalim spre pătimirea sa, i-a trimis înaintea lui pe Iacob şi Ioan să ceară găzduire, dar samaritenii, aflând unde merge, nu i-au acordat-o. "Fii ai tunetului", cei doi au procedat exact cum am fi făcut şi noi, cerându-i lui Isus să le dea voie să-i pedepsească - dar Isus îi mustră; 2. femeia samariteană, episod în care se relevă convertirea samaritenilor din acel sat ("Îi spuneau femeii: «Nu mai credem pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii»" - In 4,42); 3. parabola samariteanului milostiv.

Parabola Samariteanului Milostiv este parabola transmutării unui personaj şi a unei întregi religii: de la judecata implacabilă, la iubirea biruitoare - de la Vechiul, la Noul Testament.

Parabola este şocantă.

Iar şocul este cu atât mai mare asupra ascultătorilor, cu cât cel care încerca să-l prindă cu vorba pe Isus era un "învăţător al Legii", iar acesta este pus în inferioritate de către Isus tocmai în raport cu unul pe care el, ca învăţător al Legii, în calitate de iudeu, nici măcar nu-l socotea om - faţă de un samaritean. Iar surpriza noastră ar trebui să fie şi mai mare, fiindcă parabola este relatată la scurt interval după refuzul samaritenilor (Lc 10,29-37).

De fapt, aşa precum toată Sfânta Scriptură, această parabolă poate fi citită în patru sensuri: în sens literal (faptele ca atare); în sens alegoric; în sens moral; în sens anagogic (de "călăuzire" = gr.: anagogé). Personajele sunt: omul care coboară de la Ierusalim la Ierihon; tâlharii - şi acţiunile lor; preotul; levitul; samariteanul - şi acţiunile lor.

- În sens literal: sunt faptele ca atare - bine cunoscute.

- În sens alegoric: omul căzut în mâna tâlharilor este "dezbrăcat" şi "strivit în bătaie" - dar termenii latini sunt mult mai sugestivi: "spoliatus et vulneratus"(cum menţionează Sfântul Părinte), iar parabola este actuală: omul contemporan este "spoliatus supernaturalibus et vulneratus in naturalibus", dezbrăcat de natura sa divină şi strivit în reţeaua consumismului; el este "pe jumătate mort", fiindcă fără recunoaşterea naturii sale divine omul decade din viaţă, reducându-se la natura sa corporală, care nu se poate susţine singură. Viaţa este Dumnezeu, nu corpul şi acumulările materiale. Răul odată făcut, omul nu poate ieşi singur din acea situaţie (tâlharii plecaseră, "lăsându-l..." etc.). Structurile sociale nu-l ajută - se spune că "sfârşitul lumii începe cu indiferenţa". Poate că preotul şi levitul aveau motive care ţineau de legea omenească (nu trebuiau să se impurifice, de ex.), dar Legea iubirii, dată tot de Moise, le impunea altceva. Numai că omul ascultă mai curând de legea altor oameni şi de propria-i comoditate decât de comandamentul divin. Ajutorul pentru acest om dispreţuit din motivul impurităţii fizico-psihice (se afla pe moarte) avea să vină tot de la un om dispreţuit, de data aceasta pe motive socio-religioase şi etnice - un samaritean.

Lectura în sens moral relevă modul corect de acţiune. Or acesta e expresia calităţii spirituale care nu are nimic de a face cu etnia, funcţia socială sau religia pe care o afirmăm, dar nu o practicăm. "Să nu trecem pe lângă" - asta ne învaţă parabola în sens moral: să nu trecem pe lângă suferinţă, pe lângă păcatul pe care-l putem îndrepta, pe lângă iminenţa morţii fără speranţă a aproapelui. Să nu trecem pe lângă cel care-şi pierde viaţa din cauza lipsurilor materiale şi spirituale. "Oprirea samariteanului - spune fericitul Ioan Paul al II-lea în scrisoarea apostolică Salvifici Doloris - nu a fost curiozitate, ci disponibilitatea de a ajuta"... "Suferinţa există pentru a aduce dragostea în persoana umană şi ca un dar regăsit al propriului său eu pentru ceilalţi oameni, mai ales pentru cei care suferă...fiindcă legea Dăruirii este înscrisă în inima omului". Să nu trecem pe lângă şi mai ales, "să nu ne fie frică" - expresie folosită de 365 de ori în Noul Testament, o dată pentru fiecare zi din an - să nu ne fie frică (acestea sunt cuvintele fericitului Ioan Paul al II-lea rostite de la Loja centrală a bazilicii "Sfântul Petru" în seara de 16 octombrie 1978, când Duhul Sfânt l-a desemnat papă).

Lectura în sens anagogic dezvăluie următoarele: harta geografică a Israelului în zona menţionată se deschide ca o carte (cu înălţimi de o parte şi de alta, centrate de Marea Moartă), iar drumul călătorului din parabolă trece de la Ierusalim la Ierichon, la o diferenţă de nivel de peste 1.000 m (Ierichonul se află în apropierea Mării Moarte, care e situată la -423 m sub nivelul 0 al Terrei). E de fapt drumul care duce de la strălucirea templului lui Dumnezeu, la moarte. Nu ştim cine e omul. Ar putea fi iudeu sau samaritean sau oricine - hainele nu ajută identificarea, fiindcă au fost furate, iar trupul este cel moştenit de la Adam, odată cu păcatul originar. Poate că acest om e însuşi Adam, iar drumul lui e însuşi drumul istoriei umane prin ţinuturile bântuite de tâlhari, începând cu şarpele biblic şi continuând cu alte şi alte roiuri, mereu altele - de întruchipări ale răului. Dezbrăcat de natura sa divină, strivit în maşinăria istoriei, tâlhărit de cei care ucid sufletul şi trupul, redus la cea mai cumplită neputinţă, omul nu-şi mai continuă drumul spre Ierihonul tuturor împlinirilor şi bucuriei (Ierihonul era un oraş înfloritor, înconjurat de palmieri, cu pământul cel mai fertil din ţinut, pământul roşu din care a fost făurit Adam - "Adam" înseamnă "roşu"), ci rămâne pe drumul de stânca, sticlos şi ars de soare, fierbinte ca păcatul şi atât de neprimitor încât nici nisip nu se aşază pe el - prelingându-se încet dincolo de viaţă, spre Marea Moartă unde nu trăieşte şi nu creşte nimic - adică spre marea morţii definitive. Bunul samaritean este cel care întrupează Milostivirea Divină - Isus. S-a spus că hangiul este Duhul Sfânt, care are grijă de sufletul bolnav până la a doua venire a lui Isus - fiindcă samariteanul urmează să revină. Isus i-a legat rănile ca să nu curgă viaţa - câtă mai rămăsese - prin ele; singurele răni care aveau să rămână deschise ca izvor de milostivire pentru noi toţi urmau să fie propriile sale răni - ale lui Isus. Tot Isus l-a îngrijit cu însemnul regalităţii sale (untdelemnul) şi al propriei vieţi (vinul ), pe care le-a turnat pe rănile omului ca să păstreze viaţa în trup, binecuvântând-o. Era el, Isus, medicul dumnezeiesc, pansând omenirea rănită. Apoi "l-a urcat pe animalul său de povară", iar cel care e însăşi calea a mers pe jos, ducând alături de cel rănit adevărul şi viaţa sa de-a pururi vindecătoare. Isus a rămas peste noapte - peste noaptea omenirii - alături de cel rănit îngrijindu-l el Însuşi, iar mai apoi, în ziua următoare, când a trebuit să plece, l-a încredinţat Duhului Sfânt şi a plătit în continuare pentru vindecarea omului - pentru că sfânta Euharistie continuă să fie plată pentru vindecarea noastră de păcat până la a doua sa venire. Samariteanul a dat hangiului doi dinari - un dinar reprezenta plata pentru o zi de muncă şi era echivalentul a 6 g de aur. Deci doi dinari făceau 12 g de aur - Isus dăduse astfel câte 1 g de aur pentru fiecare din triburile lui Israel care trebuiau vindecate de Duhul Sfânt, pecetluind de data aceasta, cu însemnul regalităţii omeneşti, opera divină.

Rămân aparent misterioase cuvintele adresate de samaritean hangiului: "şi ceea ce vei mai cheltui, îţi voi da când mă voi întoarce" (Lc 10.35). Jertfa lui Isus este odată pentru totdeauna. Dar ea este reînnoită de fiecare dată la sfânta Liturghie şi de fiecare dată Isus se jertfeşte, deci "plăteşte", iar şi iar pentru vindecarea noastră de păcatele care deschid iar şi iar răni pe trupul omenirii - pentru ca astfel, mereu şi pe deplin vindecaţi, să putem merge spre Ierihonul belşugului de împliniri.

În meditaţia sa din cartea Isus din Nazaret, Sfântul Părinte insistă asupra întrebării "cine e aproapele pentru noi" şi ne reaminteşte de cei pe lângă care trecem nepăsători: ţările lumii a treia. Şi am mai adăuga: şomerii, emigranţii, boschetarii, bolnavii - în special bolnavii incurabili - pe care suntem sfătuiţi să-i ucidem (adică să-i euthanasiem) - iar sfatul vine de la tâlharii de bunuri materiale şi de suflete. Rând pe rând suntem rănitul din parabolă, sau bunul samaritean, în speranţa de a-l urma pe Isus. Uneori suntem sfidători şi perverşi, ca învăţătorul Legii, încercând să-l prindem pe Dumnezeu însuşi în plasa minciunilor şi intereselor noastre - iar alteori, suntem invitaţi şi persuadaţi să devenim tâlhari la drumul mare.

Dar suntem urmaşii lui Adam şi am primit ceea ce am cerut: discernământul, podoaba dumnezeiască a omenirii - şi liberul arbitru. Rugăciunea către Divina Milostivire spune: "Isuse, mă încred în Tine!" La fel de adevărată e însă şi reciproca: Isus se încrede în mine!

Şi reluând întrebarea de la început: "Dacă Isus nu ne-a adus nici salvarea de suferinţă, nici pacea generală, nici binele universal şi nici nu ne scapă de moarte, ci doar de spaima morţii, atunci ce ne-a adus?!"

Ni l-a adus pe Dumnezeu în noi - adică pe sine însuşi.

Iar el are încredere în noi!

Dr. Ecaterina Hanganu

lecturi: 35.