Nici un culoar preferenţial pentru Ioan Paul al II-lea

Vorbeşte Mons. Slawomir Oder, postulatorul cauzei papei polonez (I)

De Anita S. Bourdin şi Sergio Mora

Cauza de beatificare a lui Karol Wojtyla a urmat itinerarul normal cerut de un proces canonic de acest tip. Singura abatere de la regulă a fost dispensa acordată de Benedict al XVI-lea de la aşteptarea de cinci ani pentru demararea cauzei.

Asta pentru că minunea care a deschis larg porţile pentru beatificarea papei polonez, care va fi la 1 mai, a avut loc la puţine luni de la moartea lui.

Acest lucru îl explică, în acest interviu acordat agenţiei Zenit, Monseniorul Slawomir Oder, postulatorul cauzei de beatificare a lui Ioan Paul al II-lea, care a descris itinerarul procesual ca o "frumoasă aventură" personală.

În ce mod aţi trăit dumneavoastră, ca preot acest proces? A fost o cruce, o bucurie, v-a transformat, ce s-a întâmplat?

Mons. Oder: În perspectiva Paştelui, crucea este mereu preludiul bucuriei. Şi pe de altă parte nu există bucurie adevărată, aşa cum ne învaţă schimbarea la faţă a lui Isus, fără trecerea prin cruce. Sarcina care mi-a fost încredinţată avea aspectele sale pascale, măcar pentru că s-a suprapus peste o muncă pe care o desfăşor în mod obişnuit ca vicar judecătoresc şi peste activitatea pastorală pe care o duc înainte ca rector al unei biserici romane. De aceea, s-au adăugat atâtea lucruri care în aceşti cinci ani au umplut ziua mea de lucru. Şi apoi, desigur, şi procesul însuşi prezenta câteva elemente care impuneau un mare efort, o mare implicare, şi la nivel emotiv. De aceea momentele de dificultate nu au lipsit.

Toţi consideră sigur că Ioan Paul al II-lea este un sfânt, deci pare totul un pic sigur... "sfânt imediat" etc., deci procesul de canonizare părea aproape o plimbare. Însă Papa a invitat să se urmeze itinerarul normal al procesului canonic. Însă a fost spus şi că a fost un fel de culoar preferenţial şi că s-a apăsat un pic pedala de acceleraţie. Deci, a fost vorba de un proces normal sau nu?

Mons. Oder: În mod absolut da. Singura dispensă care a fost obţinută în acest proces este dispensa de cei cinci ani de aşteptare pentru deschiderea procesului. Însă procesul însuşi s-a desfăşurat, în mod absolut, respectându-se pe deplin normele canonice. Cu toate criteriile care au existat în celelalte procese canonice. De aceea, nu a existat o adevărată dispensă, o cale preferenţială, în acest sens. În schimb, ceea ce putem spune este că practica de la Congregaţie este aceea care duce înainte cauzele care în afară de trăirea eroică a virtuţilor au deja o minune, care sunt două procese diferite. În mod normal Congregaţie, procesul are loc în acest mod: se desfăşoară investigaţia diecezană, documentaţia este transmisă la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, unde este pregătită positio, pentru a fi supusă apoi discuţiei teologilor şi cardinalilor. Şi positio aşteaptă pentru că tocmai este nevoie de minune.

Positio a fost dusă înainte şi imediat supusă discuţiei teologilor şi cardinalilor pentru că minunea care trebuia să acrediteze cauza a avut loc foarte repede, şi procesul cu privire la minune a fost depozitat la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor în ziua dinaintea procesului cu privire la virtuţi şi acest lucru într-un fel a netezit imediat posibilitatea de a merge înainte.

Cât timp a trecut de la moartea lui Ioan Paul al II-lea până la prezentarea minunii?

Mons. Oder: Minunea, recunoscută ca atare, a avut loc în luna iulie din acelaşi an.

Şi după cât timp a fost recunoscută?

Mons. Oder: Noi am încheiat procesul în anul 2007, iar cel cu privire la minune a fost prezentat cu o zi înainte de încheierea investigaţiei diecezane cu privire la virtuţi. De aceea suntem în luna iunie 2007.

Au fost prezentate alte minuni?

Mons. Oder: Au fost multe haruri şi chiar presupuse minuni. Dintre acestea unele au fost aprofundate, pentru că aşa este practica. Pentru că înainte de a face un studiu asupra minunii, se face un studiu prealabil care într-un fel dă garanţie asupra procesului însuşi. În unele cazuri am făcut aprofundări şi oricum premisele erau bune. Nu am demarat numai pentru că era deja în desfăşurare procesul cu privire la minunea care a fost aleasă.

Ne puteţi spune în ce ţări au avut loc aceste haruri?

Mons. Oder: Au fost în Franţa, în Statele Unite, în Germania şi în Italia.

Apoi a fost o întreagă discuţie mediatică în această privinţă...

Mons. Oder: Despre acest lucru este greu de discutat, pentru că a fost o întreagă entuziasmare mediatică.

A fost necesară o ulterioară aprofundare medicală?

Mons. Oder: Este un fapt normal ca în procesele cu privire la minune să fie făcută o investigaţie şi ca materialul să fie supus apoi studiului medicilor şi este clar că un medic poate să ceară vreo nouă elucidare, vreun document, vreo analiză în plus. Este foarte normal. Au fost făcute toate investigaţiile considerate oportune de medicii implicaţi în proces.

Deci chiar nu a fost umbră de îndoială?

Mons. Oder: Dumneavoastră îmi puneţi întrebări la care nu pot să răspund, pentru că sunt ţinut la secretul procesual şi pentru că nu cunosc. Aceste amănunte sunt de competenţa medicilor.

Aţi descoperit lucruri pe care nu le cunoşteaţi despre Ioan Paul al II-lea? Un aspect privat care îl face diferit de imaginea sa publică?

Mons. Oder: Deja am avut oportunitatea să spun acest lucru. Este clar că procesul a fost o aventură foarte frumoasă, pentru că nu se cunoaşte niciodată o persoană până în profunzime. Şi de aceea este clar că multe aspecte se refereau la amănunte din viaţa lui, activităţile şi contactele pe care le avea cu persoanele. Însă aş spune că este o aventură care ar putea să se refere la fiecare persoană, care este o lume în sine. În schimb cât priveşte ceea ce a reieşit în contextul procesului de beatificare, nu există lucruri răsunătoare. În sensul că efectiv Wojtyla era aşa cum l-am cunoscut în public. De aceea nu era o dedublare, ci o perfectă transparenţă a personajului. Cu siguranţă procesul a scos în evidenţă multe aspecte.

Vreun aspect pe care nu-l cunoşteaţi şi care v-a uimit?

Mons. Oder: Lucrul care m-a uimit, în afară de aspectul cel mai important, este descoperirea că izvorul, originea acestei activităţi extraordinare, a acestei generozităţi în acţiune, a profunzimii gândirii sale este raportul cu Cristos. A rezultat cu siguranţă un om mistic. Un mistic în sensul că era un om care trăia prezenţa lui Dumnezeu, care se lăsa condus de Duhul Sfânt, care era în dialog constant cu Domnul şi care şi-a orientat viaţa sa în jurul întrebării: "Mă iubeşti tu?". Aşa încât viaţa lui a fost răspunsul la această întrebare esenţială a Domnului. De aceea, cred că acest aspect este comoara cea mai mare a procesului.

(După Zenit, 6 aprilie 2011)

* * *

Omul şi papa care a fost Ioan Paul al II-lea

Vorbeşte Mons. Slawomir Oder, postulatorul cauzei papei polonez (II)

De Anita S. Bourdin şi Sergio Mora

Karol Wojtyla a fost un mare intelectual, un papă tânăr şi curajos, obişnuit cu dificultăţile îndurate sub un regim totalitar şi care nu căuta să fie "corect din punct de vedere politic", deşi întotdeauna om de dialog.

A fost şi un papă care a făcut din acceptarea bolii o cateheză vie, un om care trăia mortificarea voluntară în maniera carmelită, care s-a bătut împotriva războiului şi împotriva avortului.

În partea a doua a acestui interviu acordat agenţiei Zenit, Mons. Slawomir Oder, postulatorul cauzei de beatificare a lui Ioan Paul al II-lea, nu se dă înapoi de la nici o întrebare despre papa polonez, chiar şi cele referitoare la problema abuzurilor sexuale din partea clerului sau cazul Maciel.

Din cauza condiţiei sale mistice era un pic singur faţă de alţii, pentru că era un comunicator...

Mons. Oder: Întâlnirea cu Domnul este întotdeauna un drum solitar. Este clar că suntem susţinuţi de Biserică, de fraţii în credinţă, însă apoi fiecare dintre noi trebuie să parcurgă acea cărare singur. Raportul său era personal şi individual, foarte profund. Persoanele care l-au asistat spun des că aveau percepţia clară că se află în faţa unui moment, ca să spunem aşa, de răpire mistică, în care el se afla într-un dialog aşa de profund cu Domnul încât singurul lucru care se putea face era să te dai înapoi şi să-l laşi să trăiască acel moment.

În acest dialog era ceva care să poată face să ne gândim la o cruce pentru Ioan Paul al II-lea? Vorbea mult despre suferinţă şi despre solidaritate. Existau lucruri care îl tulburau din acest punct de vedere?

Mons. Oder: Un om cu o sensibilitate mare ca a lui nu putea să rămână indiferent în faţa suferinţelor din lume. Şi noi am constatat asta; era foarte vigilent, atent la orice lucru se întâmpla în lume. Nu se temea să-şi ridice glasul şi să spună şi lucrurile care nu corespundeau modului obişnuit de a vorbi. E suficient să citez apelul său din inimă pentru pace în ajunul conflictului din Golf, când spunea: "Eu aparţin generaţiei care cunoaşte războiul". Au fost cuvinte foarte puternice. Cu siguranţă un gând care nu se conforma cu acel "corect din punct de vedere politic"...

Cu siguranţă lucrul pe care l-a avut mereu în inimă ca un mare gând era acel genocid silenţios care are loc cu avortul. Întrebarea cu privire la bogăţia vieţii umane încă de la zămislire, asta da că a fost cu siguranţă o cruce şi o durere constantă în viaţa lui...

Figura lui Ioan Paul al II-lea într-un fel a "scăpat" autorităţilor poloneze, întregului aparat? Oare nu l-au înţeles? Pentru că dacă ar fi înţeles cine era l-ar fi scos din joc, nu-i aşa?

Mons. Oder: Se temeau de el. De fapt, au existat urme în documentaţia Serviciilor secrete care vorbesc despre periculozitatea lui Karol Wojtyla. Era periculos pentru că era un intelectual sublim, un om de dialog, din punct de vedere moral era inatacabil. Tocmai pentru aceasta era periculos. Pentru că era un om dintr-o bucată: o bucată de om al lui Dumnezeu, un om de dialog, de deschidere, absolut pregătit la nivel intelectual, superior, şi se temeau de el, da. Însă cred că Domnul, ca întotdeauna, este mai mare decât ei. Cel rău îşi făcea calculele sale şi Dumnezeu îşi făcea calculele sale. Karol Wojtyla nu a scăpat de atenţia comuniştilor.

Desigur, probabil se temeau mai mult de Cardinalul Wyszynski, pentru că era un om diferit, chiar şi în modul în care stătea în faţa autorităţilor. Şi totuşi Providenţa a dus înainte istoria lui Wojtyla în acest mod.

Îmi amintesc, când a fost ales, de şovăirea jurnaliştilor, care nu ştiau cum să transmită această ştire, care însă era vitală pentru Polonia. Era una din multele informaţii pe care le-au dat în timpul telejurnalului. Dar trebuiau s-o dea.

Îmi amintesc şi de prima călătorie pe care a făcut-o. Era un lucru tulburător: nu ştiau cum să-l invite, cine trebuia să invite. Era invitat de Biserică, dar era şi oaspetele Guvernului. Au găsit un escamotaj diplomatic pentru a-l face să meargă, pentru că oricum, ca polonez, se putea întoarce. A voit să se întoarcă şi s-a întors aducând într-adevăr plămada revoluţiei spiritului. În acea primă călătorie se vedea că mass-media poloneze era instrumentalizate. Dacă se privesc reportajele transmisiunilor, se vede numai primul plan al Papei sau vreun bătrân, fără nici o urmă a milioanelor de persoane care îl înconjurau pe Pontif. Nici un chip tânăr, nici o familie.

Atunci când Ioan Paul al II-lea a urcat la scaunul pontifical, în Biserică exista o serie de probleme care păreau aproape fără ieşire: pe de o parte teologia eliberării, pe de altă parte schisma lefebriană. Şi la sfârşitul pontificatului au fost făcuţi foarte mulţi paşi pentru a uni Biserica şi a rezolva aceste probleme...

Mons. Oder: Da, cu siguranţă a fost un Papă care în mod providenţial a adus în ministeriul său petrin energie, era un Papă tânăr. Era şi un Papă obişnuit să se confrunte cu ostilitatea: Biserica din Polonia în faţa comunismului. Un Papă cu mare pregătire intelectuală şi culturală, ştiinţifică, un Pontif cu mare sensibilitate chiar estetică, atent la atâtea valori.

A ştiut să redea prospeţime Bisericii, făcând mereu referinţă la prospeţimea pe care a dat-o Conciliul al II-lea din Vatican. Este Papa care a actualizat, care a dus înainte gândirea Conciliului. Şi în acest sens a făcut foarte mulţi paşi, a întreprins atâtea activităţi care au putut să întărească un pic barca Bisericii.

De la începutul până la sfârşitul pontificatului se vede că a existat un enorm pas înainte în acest sens.

Mons. Oder: Cu siguranţă o reînnoire a credinţei, a entuziasmului evanghelic.

"Sunt Papă pentru că sunt Episcop de Roma". Cum a trăit acest aspect?

Mons. Oder: Se simţea mult Episcop de Roma şi repeta des asta, "Eu sunt Papă pentru că sunt Episcop de Roma". Şi asta înseamnă o alegere a lui ca orientare a pontificatului. A menţinut mereu un interes deosebit faţă de Dieceza sa. Semn al acestui interes sunt frecventele vizite pastorale.

Există două momente în care l-am văzut pe Sfântul Părinte mâniindu-se: la o intervenţie în apărarea familiei şi împotriva mafiei din Sicilia. În ambele cazuri pentru că era în joc viaţa?

Mons. Oder: Cu siguranţă, pentru viaţă dar şi pentru că în joc era adevărul despre om. Era un Papă care a orientat pontificatul său în cheie foarte umanistă, în sensul evanghelic. Prima lui enciclică, Redemptor hominis, dă o perspectivă justă a modului de a înţelege întocmai centralitatea omului, care are însă în centrul existenţei sale pe Cristos însuşi; deci un umanism creştin. Această preocupare a sa pentru viaţa umană în orice dimensiune a ei pornea de la conceptul creştin pe care îl avea despre viaţă, pentru care Mântuitorul şi-a dat propria viaţă.

Există o sfinţenie şi o paternitate. El a vorbit despre această paternitate. M-am întrebat mereu dacă într-o zi va fi beatificarea tatălui lui Wojtyla, pentru că este o figură paternă extraordinară care într-adevăr l-a marcat pe fiul său.

Mons. Oder: În mod absolut da. Privind această familie se vede în ce mod a lucrat Domnul. Ioan Paul al II-lea spunea mereu că a fost primul său maestru de spiritualitate, prima călăuză în viaţa spirituală, primul seminar pe care l-a frecventat. Cu siguranţă avea imaginea acestui tată, a acestui militar, soldat, care îngenunchea şi se ruga noaptea în faţa icoanei Sfintei Fecioare Maria. Sunt lucruri care rămân în inima unui copil. Un om care l-a însoţit pe copilul său de mână în pelerinaj la Czestochowa. L-a iniţiat la rugăciune. Dar era şi figura fratelui, pe nume Edmund, şi el o persoană ieşită din comun, care s-a dedicat în totalitate carităţii, plătind apoi personal.

El e cel care a voit beatificarea părinţilor Terezei de Lisieux. Avea în familia sa acest simţ că soţii pot să fie beatificaţi...

Mons. Oder: Îmi este greu să spun asta, dar cu siguranţă avea un exemplu extraordinar în viaţă. În orice caz, a dat semne clare că este cu adevărat convins de adevărul reafirmat de Conciliul al II-lea din Vatican, adică de chemarea universală la sfinţenie a tuturor creştinilor, şi cu beatificările şi canonizările sale, care îmbracă întregul ţesut al Bisericii, a dat un semn tangibil că este posibil pentru toţi.

Cum a trăit pe la sfârşitul pontificatului? Pentru că la început nu se ştia mult despre problema preoţilor pedofili, despre abuzuri... Dacă pentru un creştin este foarte grav, cine ştie cum trebuie să fie pentru un Papă...

Mons. Oder: E suficient să ne gândim la reacţia sa când s-a aflat problema, convocarea Episcopilor americani aici la Roma pentru a trata problema. Când afla direct despre aceste situaţii dureroase era implicat şi determinat să dea un răspuns adecvat.

El a promulgat noile reguli care se refereau la acest tip de delicte, ca instrument juridic pentru a rezolva aceste situaţii.

Pentru un Papă trebuie să fie teribil. Era ceva care se întâmpla în propria "casă". Nu este comunismul, duşmanul extern...

Mons. Oder: Chiar dumneavoastră aţi dat răspunsul. Oricum, trebuie să amintim că anumite situaţii, cu gravitatea şi extinderea lor, s-au cunoscut numai cu timpul. Despre anumite situaţii nici măcar nu avea cunoştinţe, sau cel puţin despre profunzimea şi gravitatea lor.

În faţa situaţiilor de o anumită gravitate care îl vedeau implicat personal pentru necesitatea de a lua decizii şi măsuri, acţiona într-adevăr ca unul care crede: ca preot postea, se ruga şi se mortifica. Acestea sunt instrumentele pe care le avem în faţa situaţiilor care nu depind de noi, dar la care putem răspunde numai mărind binele care se opune realităţii răului.

Odată ajuns bătrân au devenit vizibile sacrificiile din viaţa lui, în timp ce sunt mai puţin cunoscute acelea de când era mai tânăr. Ne puteţi spune ceva mai mult despre posturile şi sacrificiile despre care vorbiţi?

Mons. Oder: Suferinţa cauzată de boală a fost un aspect care la sfârşitul zilelor sale a devenit aproape o icoană a pontificatului său, dar nu era unica dimensiune a mortificaţiei în viaţa lui.

Încă de tânăr a fost iniţiat la spiritualitatea carmelită. Era fascinat de Carmel, aşa încât atunci când era încă tânăr se gândea că are o vocaţie carmelită. Rămăsese fascinat de sfântul Ioan al Crucii, de sfânta Tereza, de sfânta Tereza cea Mică, şi atunci şi practicile de pocăinţă personală erau prezente în viaţa lui. Acesta era un aspect pe care nimeni nu-l cunoştea, pe care l-am aflat numai în contextul procesului, şi îmi amintesc că a tulburat pe mulţi atunci când s-a aflat. Şi totuşi da. A fost un semn al credinţei sale profunde, al vieţii sale spirituale.

Ce fapte s-au aflat în acest sens?

Mons. Oder: Persoanele apropiate lui, care au avut o frecventare cotidiană cu Papa, şi-au dat seama de anumite situaţii.

În privinţa suferinţei, am aflat recent că deja ca Episcop de Cracovia a scris o scrisoare bolnavilor pentru a le încredinţa lor, mijlocirii lor, episcopatul său. Este cu adevărat o cheie a rodniciei acestui pontificat. Papa cel bolnav care nu numai că participă la cruce, dar se sprijină de această comuniune în Biserică.

Mons. Oder: În mod absolut da, dar acesta este şi sensul creştin al suferinţei. Nu numai că a încredinţat bolnavilor slujirea sa ca Episcop de Cracovia. În timpul lucrărilor Conciliului al II-lea din Vatican, cerea bolnavilor un sprijin tocmai pentru buna reuşită a Conciliului. Îi făcea părtaşi de acest eveniment extraordinar. Cred că scrisoarea Salvifici doloris dă o perspectivă despre aceea care este viziunea lui Ioan Paul al II-lea despre sensul creştin al suferinţei, când vorbeşte despre participarea personală la suferinţele lui Cristos, dar şi atunci când vorbeşte despre Evanghelia samariteanului milostiv, care este scrisă practic în jurul acestei realităţi a suferinţei.

Şi a voit, întocmai, această fundaţie a "Samariteanului milostiv" pentru bolnavii de SIDA...

Mons. Oder: Trebuie amintit că, în ceea ce priveşte lumea suferinţei, el a creat Consiliul Pontifical pentru Pastoraţia Sanitară.

A existat o altă problemă dureroasă... s-a aflat întregul caz al părintelui Maciel de la Legionarii lui Cristos. El a aflat. Practic s-a aflat la sfârşitul pontificatului său...

Mons. Oder: Am făcut toate investigaţiile care, desigur, aveau ca scop aprofundarea acestui caz foarte dureros pentru Biserică, un caz care efectiv a explodat, practic, după moartea lui Ioan Paul al II-lea. Însă trebuie amintit că investigaţiile au început în timpul pontificatului său. Şi oricum, din aceste investigaţii pe care le-am desfăşurat pe baza documentaţiei se poate exclude orice implicare personală a Sfântului Părinte în acest eveniment, în sensul că, efectiv, cunoaşterea cazului în momentul morţii sale nu mergea practic dincolo de aceea care era cunoaşterea comună.

A fost un pic un "scandal", în sensul că într-o lume în care tuturor le este frică să îmbătrânească, să nu fie eficienţi, a dus până la sfârşit boala sa, fără a o ascunde. Şi să vezi apoi miile de persoane care s-au aşezat la rând pe Via della Conciliazione pentru a-l vedea... Care a fost aspectul care v-a uimit mai mult la Ioan Paul al II-lea?

Mons. Oder: Incapacitatea lui de a vorbi, atunci când a rămas mut, când nu mai putea să spună nimic, ci pur şi simplu persevera, rămânea, exprima apropierea sa, iubirea sa, acel "iată-mă" al său în faţa Domnului, fără a ascunde acest aspect. Acolo probabil, cu adevărat ne-a oferit exerciţiile spirituale cele mai mari, fără a spune nimic, pur şi simplu ca martor. A fost un mod foarte senin de a duce înainte această realitate care face parte din experienţa umană. Putem s-o considerăm o perspectivă a vieţii creştine; şi suferinţa şi moartea fac parte din viaţă, desigur, ca o trecere. Cu această mărturie, cu acest "a nu se ruşina" al său, a redat speranţa atâtor persoane, aproape ca o ruşine pentru că sunt purtători de boli, de bătrâneţe. Trăim într-o civilizaţie care vrea, într-un fel, să exorcizeze moartea, ca în Statele Unite, unde există o întreagă industrie pentru a înfrumuseţa moartea, care aproape că nu apare ca moarte. El a mers înainte în pofida semnelor suferinţei, a morţii care se apropia, făcând să se înţeleagă că este o perioadă a vieţii.

(După Zenit, 7 aprilie 2011)

* * *

Papa Ioan Paul al II-lea, "un polonez care a fost universal"

Vorbeşte Mons. Slawomir Oder, postulatorul cauzei papei polonez (III)

De Anita S. Bourdin şi Sergio Mora

Beatificarea lui Ioan Paul al II-lea va fi un mare eveniment pentru Polonia, dar şi pentru restul lumii, pentru că acest pontif a ştiut să conjuge o mare iubire faţă de patria sa şi o deschidere universală.

Asta afirmă, în această a treia şi ultima parte a interviului acordat agenţiei Zenit, Mons. Slawomir Oder, postulatorul cauzei de beatificare a papei Karol Wojtyla.

Celebrarea de la 1 mai nu pune capăt muncii părintelui Oder, pentru că aşa cum a explicat agenţiei Zenit, are mandatul cardinalului vicar, Agostino Vallini, şi pentru a pregăti canonizarea.

Acum vă simţiţi "şomer" sau continuaţi cauza de canonizare cu o minune deja recunoscută?

Mons. Oder: Aşa cum am spus, această muncă de postulatură se adaugă la alte lucruri, de aceea în mod absolut nu cred că rămân şomer. Oricum da, acum este în desfăşurare toată pregătirea evenimentului beatificării care, desigur, are implicată şi figura postulatorului pentru unele aspecte. Însă mandatul care mi-a fost acordat de Cardinalul vicar este acela pentru procesul de beatificare şi de canonizare. Asta înseamnă că etapa beatificării a fost obţinută; acest prim moment este făcut, însă procesul continuă până la împlinirea sa cu canonizarea.

Referitor la beatificare, în ce mod se poate pregăti pentru acest eveniment un creştin care vrea să participe?

Mons. Oder: Acest timp care ne-a fost dat, precum şi tot timpul procesului de beatificare, pentru mine personal a fost un timp de exerciţii spirituale care mi-a permis să aprofundez atât motivele credinţei mele cât şi entuziasmul răspunsului meu la chemarea Domnului de a deveni preot, pentru că a fost o întâlnire splendidă cu un exemplu de un preot realizat, deplin, fericit, care şi-a dat viaţa pentru Cristos şi pentru Biserică. Şi cred că acel timp pe care noi îl avem la dispoziţie acum este acela care, din fericire, coincide cu Postul Mare, de aceea să facem drumul nostru spiritual, drumul nostru de convertire, drumul nostru de aprofundare a credinţei şi a iubirii faţă de Cristos, pentru a trăi cu adevărat o experienţă deosebită cu Paştele Domnului care, într-un fel, va fi încă prelungit în acest eveniment de beatificare, pentru că apoi, până la urmă, Paştele Domnului este punctul de referinţă pentru viaţa tuturor creştinilor care trebuie să se realizeze în viaţa fiecăruia dintre noi. Este concluzia vieţii creştine, acel Paşte fericit şi, întocmai, obţinerea sfinţeniei, ajungerea în cer. Putem spune atunci că anul acesta, cu adevărat, avem norocul să trăim Postul Mare privind la Paştele Domnului. Este un splendid martor al acestui Paşte.

S-a vorbit despre această moştenire spirituală a Sfântului Părinte care este milostivirea, dar se defineşte puţin ce anume este milostivirea şi cum o înţelegea el...

Mons. Oder: Sunt multe intervenţiile lui care se referă tocmai la acest aspect al milostivirii, al mărinimiei, al capacităţii de a imita măreţia iubirii lui Dumnezeu care se apleacă asupra omului slab şi fragil. Afirma că iertarea - şi acest lucru l-a spus în scrisoarea pe care se gândea să o publice, scrisoarea deschisă către Ali Agca după atentat, şi care după aceea n-a fost publicată - este fundamentul oricărui progres adevărat al societăţii umane. Milostivirea, în mod esenţial, înseamnă înţelegere faţă de slăbiciune, capacitate de iertare. Înseamnă şi angajarea de a nu irosi harul pe care îl dă Domnul, ci de a produce cu propria viaţă roadele vrednice ale celui care a fost graţiat şi îmbrăcat de milostivirea lui Dumnezeu.

Deci vedea în iertare şi un instrument politic sau motorul istoriei?

Mons. Oder: În mod absolut da, pentru că avea o viziune creştină despre istorie, teologică, în care nu totul poate fi dus numai la un simplu calcul economic sau politic, în care elementul umanităţii, compasiunea, înţelegerea, căinţa, iertarea, primirea, solidaritatea, iubirea devin elementele fundamentale pentru a face o adevărată politică a lui Dumnezeu.

Polonia s-a simţit orfană când ne-a părăsit. Acum când ne este redat ca fericit, va fi vreun impact asupra Bisericii poloneze?

Mons. Oder: Cu siguranţă. Pentru Polonia a fost o piatră de hotar şi este un moment foarte puternic, foarte important, însă Ioan Paul al II-lea nu este un fenomen polonez. Lucrul extraordinar, care m-a uimit foarte mult, este că unul din elementele de fascinaţie ale lui Ioan Paul al II-lea era faptul că nu-i era ruşine să vorbească despre patria lui, despre propria istorie, să folosească propria limbă, să se identifice şi cu religiozitatea populară din Polonia, să vorbească despre conaţionalii săi. Ei bine, acel om care aşa de puternic simţea apartenenţa la propria naţiune a ştiut să fie şi un dar pentru alţii, şi Ioan Paul al II-lea este un dar pentru omenire. Şi nu numai Polonia a plâns (s-a bucurat mai întâi şi după aceea a plâns), e suficient să ne gândim la Mexic, şi nu numai... la lumea întreagă! A devenit cu adevărat un dar pentru omenire. Măreţia lui este tocmai aceasta. Deşi a rămas în propria identitate, a ştiut să dea o respiraţie universală. Şi probabil pentru că era aşa de autentic în iubirea sa faţă de patrie a ştiut să dea şi un stimulent puternic pentru ca fiecare să poată recunoaşte propria identitate, propria istorie, propriile rădăcini şi, într-un fel, să poarte înlăuntrul realităţii omenirii, a Bisericii, această bogăţie pentru a crea o calitate nouă, să ne simţim cu toţii fii ai lui Dumnezeu sau să ne simţim cu toţii fraţi.

Al doilea aspect care se referă chiar la Polonia, şi care a fost pentru mine foarte edificator, este că în momentul alegerii lui Benedict al XVI-lea, credincioşii polonezi din Piaţa Sfântul Petru - şi veniseră mulţi la înmormântare şi apoi au rămas pentru că în aceşti ani pentru noi polonezii Roma devenise ca pentru Ioan Paul al II-lea un pic a doua patrie - au strigat "viva il Papa" ("trăiască Papa") în italiană şi în poloneză. Şi acest lucru într-adevăr m-a făcut să înţeleg cum a crescut şi s-a maturizat credinţa acestor oameni, a acestei Biserici, alături de acest mare Papă care a ştiut să trăiască propriul minister cu o personalitate aşa de puternică, aşa de carismatică, şi în acelaşi timp a ştiut să dea valoare justă ministeriului său ca Petru, Vicar al lui Cristos. Iată, el nu mai este, dar este Biserica, este Petru, este noul Papă, un Papă german.

A privit vreodată cineva cu neîncredere decizia lui Ioan Paul al II-lea de a institui Ziua Mondială a Tineretului, datorită situaţiilor de promiscuitate care se puteau crea între tineri?

Mons. Oder: Nu era neîncredere nici din partea Papei nici din partea tinerilor care gândeau încă în mod învechit. El gândea în mod foarte modern. Era un preot care simţea. El însuşi a spus acest lucru, că darul este un mister, că preotul nu trebuie să caute să fie la modă pentru că este mereu la modă, este mereu actualizat, pentru că acela pe care un preot îl reprezintă este Cristos. Şi el a ştiut să convoace aceşti tineri tocmai jucând pe noutatea care este Cristos.

Apoi i-a culcat în coridoarele de la Consiliul Pontifical pentru Laici, nu era loc pentru a-i primii pe tineri la prima ZMT în anul 1985; cu sacii de dormit pe parchet sub fresce...

Mons. Oder: Cine s-ar fi gândit vreodată la o revoluţie de acel gen? Dar acest lucru se vedea din prima zi, de la începutul pontificatului, când a ridicat crucea împotriva oricărui protocol, când s-a apropiat de oameni, împotriva oricărei tradiţii. Deja se vedea această noutate a lui în ziua alegerii, când de la balcon, în afară de binecuvântare, a vorbit după aceea. Să ne imaginăm tulburarea!

Tinerii care nu l-au cunoscut pe Ioan Paul al II-lea ne vor întreba ce să transmitem despre el?

Mons. Oder: Cred că vor fi tinerii din generaţia lui Ioan Paul al II-lea care vor trebui de acum să vorbească fiilor lor despre acel tată, pentru că efectiv figura Papei Wojtyla pentru acea generaţie întrupa paternitatea. Era un tată, l-au iubit, s-au certat cu el. Îmi amintesc, cred că era în Mexic, de o întâlnire în care Papa a ţinut un dialog cu tinerii şi spune: "Renunţaţi la bogăţie?", iar ei: "Da, renunţăm!"; "Renunţaţi la prepotenţă?", iar ei: "Da, renunţăm!"; şi iarăşi: "Renunţaţi la sex?" şi "Nu, asta nu!", au urlat ei.

(După Zenit, 8 aprilie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 42.