Reflecţie: Copilul care vroia să se facă tătic

...Stătea aşa, cuminte şi se aşeza întotdeauna într-un colţ al încăperii. Sau oricum, îşi trăgea scăuieşul cu trei picioare acolo, la perete. Scria, desena, răspundea când era întrebat, serios şi cuminte. Credeţi cumva că la joacă era altfel?! De ce să alerge, după cine sau pentru ce?! Mai bine se uita cum trec nourii pe cer sau cum razele soarelui cad, închipuind fel şi fel de figuri, printre frunzele copacului înalt până la cer. Ale copacului lângă care stătea. Sigur, când se simţea observat, intra de voie-de nevoie şi el în joc. Râdea cu noi, vorbea cu noi - şi ce glas argintiu mai avea, ca un clopoţel - apoi iarăşi se retrăgea acolo, în colţul lui şi desena sau citea - chiar şi în recreaţie. Sau se uita la cer.

Era un copil cuminte.

De la un timp am început chiar şi noi să-l credem aşa cum spunea învăţătoarea: un om mare şi învăţat. Dar cum putea să fie "un om mare şi învăţat" - doar era colegul nostru şi eram cu toţii în clasa I?! Prea mult nu ne băteam noi capul - doar aşa, din când în când, ni se făcea un fel de ciudă pe el: auzi colo, ce tot găsea de citit, de scris sau de desenat şi de ce se tot uita la cer - parcă noi nici n-am fi existat deloc pe-acolo?! Am încercat să-i arătăm ce lucruri nemaipomenite ştim să facem: avioane din hârtie, pe care le arunci şi care se întorc la tine, baloane de săpun mari de tot şi care ţineau până dincolo de gardul şcolii şi aveau chiar curcubeul în ele, ba chiar puteam spune toate cuvintele lungi din lume de la sfârşit la început - dar el tăcea mai departe: se uita o clipă atent şi pe urmă, iar îşi vedea de treabă acolo, la locul lui. Ba o dată ne-am luat la întrecere cine ştie toate capitalele din lume - doar atunci a tresărit, n-a scos un cuvânt şi a ieşit afară. Ne-am zis că de data asta l-am dovedit: sigur că nu ştia aşa de multe ca noi! Când pauza s-a terminat, s-a întors în clasă trist, cu ochii roşii şi în ziua aceea nici n-a mai ridicat mâna să răspundă la lecţii. L-a scos la tablă învăţătoarea - credea că nu învăţase - dar a răspuns ca întotdeauna, perfect, fără şovăire - doar glasul lui, de clopoţel argintiu, suna acum stins, mâhnit, ca venind de tare departe.

De atunci nu ne-am mai pus mintea cu el. Aşa l-o fi făcut pe el Doamne-Doamne: cuminte, serios şi învăţat.

...Sigur că da! La ce vă aşteptaţi?! După prima şedinţă cu părinţii, am primit fiecare ce-am meritat: o chelfăneală bună de la tata, observaţii lungi şi plicticoase de la mama - că doar la şedinţă nu fuseseră chemaţi pentru felicitări. Ne gândeam cu invidie la mama lui: ce fericită trebuie să fi fost! Nu venise la şedinţă - nu fusese chemată - păi nici n-avea de ce!

N-am văzut-o decât la serbarea de sfârşit de an. Mi se părea că e cea mai frumoasă mamă din lume - sigur, după mama mea! Dar şi ea, cu aceiaşi ochi mari şi trişti care, chiar şi surâzători, tot plini de lacrimi erau. Şi se aşezase acolo, în colţ, de parcă luase locul băiatului ei. M-am strecurat cum am putut să mă uit mai de aproape la ea. Plutea în jur un parfum fin, delicat - şi mi-am zis: ia te uită, mirosul are şi culoare! Şi încă violet! Ce minune! ...Venise şi învăţătoarea. Sigur, o felicita pentru băiat. Şi cum tocmai apăruse şi el, schimbă iute vorba şi-l întrebă într-o doară, ciufulindu-i părul în creştet: -

- Ia spune, ce vrei tu să te faci când ai să fii mare? -

- Eu?! Eu vreau să mă fac tătic!

A trecut mult timp până să înţeleg. Ăsta era tot secretul. Când tăticul lui aflase că o să fie tătic, plecase. Plecase de tot. Nu şi-a văzut niciodată fiul. N-a vrut. Când începuse să meargă, nu era om pe care să-l vadă şi să nu-l întrebe: "Tu eşti tăticu'?" În cele din urmă, mama i-a spus că tăticu' se află într-unul din oraşele acelea mari, cu nume imposibil de ţinut minte, acolo, peste mări şi ţări - şi că de asta nu poate veni acasă niciodată şi nici ei nu pot merge să-l vadă.

Şi l-a învăţat să-l roage pe Doamne-Doamne să-i ţină El loc de tata, că doar Doamne-Doamne e Tata tuturor.

Aşa am învăţat şi eu, să mă uit la Doamne-Doamne şi să-i şoptesc încetişor: "Ştii, Te iubesc şi mi-e tare dor de Tine!".

Iar când se face întuneric, să aprind candela. Nu ca să mă vadă El, ci să-l văd eu pe El. Mai bine. Şi mereu.

Dr. Ecaterina Hanganu

lecturi: 32.