În "Isus din Nazaret"

Privirea nouă a lui Benedict

De Alain Besançon

Primul sentiment pe care l-am avut citind Isus din Nazaret a fost de admiraţie. Am multe motive pentru a admira această carte, drept creştin, drept catolic şi în sfârşit drept profesor. Ştiu destul de bine ce este o carte bună. Aceasta, în mod formal, este excelentă, vrednică nu numai de un cardinal şi de un Papă (autorul semnează cu aceste două titluri), ci, şi o spun cu ironie, şi de un mare profesor. Un arhiepiscop de Paris, Monseniorul Hyacinthe-Louis de Quélen, în timpul Restaurării, pe la anul 1820, a spus că Isus Cristos nu era numai fiul lui Dumnezeu, ci şi, din partea mamei sale, de familie optimă.

Un bun profesor cunoaşte materia sa profund, un mare profesor este capabil să o expună cu simplitate şi claritate. Materia este pur şi simplu credinţa creştină şi Papa, care este păzitorul ei, nu are deloc intenţia să propună o interpretare personală. Nu se va găsi în această carte o "teologie de autor". Nu există noutate. Însă există ceva nou. Acest Papă nu încetează să citească şi să studieze. Consideră de asemenea necesar să indice o scurtă bibliografie de cărţi contemporane. E vorba îndeosebi de cărţi în limba germană, pentru că este limba sa şi pentru că germanii au scris mult, dar citează şi cărţi în alte limbi. În franceză nu-l uită pe Lubac, unul din maeştrii lui, Feuillet, Louis Bouyer.

Benedict al XVI-lea posedă arta de a rezolva problemele complexe. Un exemplu: data Ultimei Cine. Papa susţine că este mai bine de urmat cronologia lui Ioan decât aceea sugerată de Sinoptici. Trage din asta o concluzie teologică foarte importantă: Isus nu a celebrat chiar paştele ebraic, a celebrat un alt paşte, al său, care are un sens în acelaşi timp egal şi diferit.

Explicaţia este aşa de luminoasă încât face mintea cititorului să simtă plăcerea demonstraţiei reuşite a unei teoreme de vastă însemnătate. Această plăcere am regăsit-o în toată cartea. Voltaire a scris că toate genurile sunt bune cu excepţia celui plictisitor. Această carte este dintre acelea care, odată deschise, nu se mai pot închide. Este pasionantă.

Interpretarea istorico-critică a fost deschisă gândirii catolice de enciclica lui Pius al XII-lea, Divino afflante spiritu (1943), de la care pornind exegeţii catolici au recuperat rapid terenul faţă de exegeza protestantă, până la ipotezele cele mai aventuroase. Papa consideră că această interpretare, acum decantată, "a dat de acum ceea ce avea esenţial de dat". Ei bine, "această exegeză trebuie să recunoască faptul că o hermeneutică a credinţei, dezvoltată în mod just, este conformă cu textul şi se poate uni cu o hermeneutică istorică conştientă de propriile limite, pentru a forma o întregime metodologică".

O întregime metodologică? Obiectivul este foarte ambiţios. E vorba în definitiv de a armoniza exigenţele credinţei, care nu se schimbă, cu evidenţele raţiunii, care se schimbă încontinuu, care sunt mereu de criticat şi de reconstruit dar în ordinea lor legitimă.

Provocarea nu este nouă. Provine de la începuturile religiei creştine. Pornind de la Richard Simon, de la Spinoza, de la Iluminism, de la erudiţia germană, nu a făcut altceva decât să se radicalizeze. Este urgentă primirea ei. Este ceea ce face această carte, în mod calm, irenic şi generos. Este stilul constant al lui Benedict al XVI-lea.

Evenimentele se desfăşoară într-o săptămână, de la Duminica Floriilor la Duminica Învierii. Săptămâna Sfântă are pentru creştini o semnificaţie inepuizabilă. Este mai puţin o succesiune de evenimente decât o succesiune de mistere. Dar asta nu-l împiedică pe istoric să cerceteze despre ceea ce s-a întâmplat realmente. Metoda lui Ratzinger este de a urma pas cu pas textul şi, făcând asta, de a risipi interpretările improprii. Nu semnalez decât două.

Prima face din Isus Cristos un actor politic, mai exact un revoluţionar. În timpul secolului al XIX-lea l-am întâlnit pe Cristos sanculot (revoluţionar) în 1792 şi pe Cristos socialist în 1848. În secolul al XX-lea pe Cristos al "teologiilor eliberării". Era vorba de o injectare de marxism leninism în Evanghelie. Acest lucru a tulburat întregi continente şi sărmanii credincioşi au preferat adesea ori să treacă direct la partidele leniniste ori să se refugieze în secte unde, măcar, se credea serios în Dumnezeu şi în mântuirea prin intermediul lui Isus Cristos. Nu rămâne nimic din aceste teologii dacă se urmează în bună-credinţă dezvoltarea acestei cărţi. A doua interpretare este protestantismul liberal. Ratzinger a găsit aliaţi în protestantismul autentic, îndeosebi în Joachim Ringleben pe care îl salută ca un "frate ecumenic". ?inta principală este Rudolf Bultmann, şi în general interpretările simbolice ale evenimentelor. Spun ţintă chiar dacă în acest expuneri paşnice nu este nici o agresivitate. Când Bultmann are dreptate, Ratzinger îl elogiază.

Din aceste analize se deduce că Isus Cristos se menţine cel mai aproape posibil de Lege şi de Profeţi, pe care nu încetează niciodată să-i citeze şi la care face referinţă încontinuu. Urmează pas cu pas tradiţia. Făcând astfel, respectând Torah fără a schimba o virgulă, o transformă.

Sunt foarte mândru că am subliniat, cu privire la filmul lui Mel Gibson, Pătimirea lui Cristos, un punct pe care aici îl regăsesc dezvoltat profund. Se referă la Caiafa şi Pilat. Nu este nevoie să se atribuie lor o răutate deosebită. Unul voia salvarea poporului său, celălalt voia să salveze pax Romana. Cristos a fost dat la moarte de toţi oamenii, de cei răi, desigur, dar şi de cei buni, care nu sunt aşa până la acel punct şi care nu ştiu că au nevoie să fie mântuiţi. Acest lucru este valabil pentru noi toţi. Lumea ebraică a reacţionat favorabil la această afirmaţie, uitând că deja fusese făcută la Conciliul din Trento şi la Vatican II. Nu este inutil a repeta acest lucru.

Noul raport cu poporul ebraic, care încă subzistă, este una din cuceririle cele mai importante ale Conciliului al II-lea din Vatican. Totuşi trebuie păstrat echilibrul. Se vede pe ici şi colo în unii catolici, mereu înclinaţi spre idolatrie, o anumită idealizare a poporului ebraic, pe care acesta din urmă nu o cere. Există continuitate între cele două Testamente. Dar există şi o ruptură. Cristos nu este un rabin. Nu este un alt Hillel.

Poate că munca istorico-criticului asupra Noului Testament s-a epuizat, dar continuă asupra Vechiului Testament. De un secol se sapă cu pasiune în pământul din Israel în căutarea de dovezi. Ei bine, nu numai că nu au fost găsite, dar arheologia crede că a găsit câteva dovezi care demonstrează că lucrurile nu s-au întâmplat aşa cu sugerează naraţiunea biblică. Se pare că s-a creat un vast consens între arheologii şi exegeţii evrei, protestanţi şi catolici. Eu am citit, ca multe persoane, cărţile lui Finkelstein şi Silberman, şi pe cea a lui Liverani. Există reacţii foarte critice din partea ebraică.

Ei bine, noi creştinii suntem în aceeaşi barcă. Religia noastră este o istorie. Nu se pot trece prea multe evenimente de partea legendei. Două puncte apar cruciale. Primul se referă la rămânerea poporului ales în Egipt şi la eliberarea lui din partea lui Moise. Este originea atât a ebraismului cât şi a creştinismului. Cristos, ne explică Ratzinger, se prezintă ca noul Moise. Ar fi dificil de admis că exodul este o relatare legendară.

Al doilea se referă la datarea şi statului lui David, Solomon şi Ierusalimului.

Las evaluarea mea suspendată aşteptând ca aceste noi teorii să se decanteze. În cartea sa Papa mi se pare că trimite la aceste probleme pentru mai târziu. Probleme care în mod inevitabil se vor pune.

Aştept cu nerăbdare a treia parte a cercetării pe care Papa ne-a promis-o. Se va referi la Evangheliile copilăriei. Aş vrea să fiu informat cu privire la problema "fraţilor lui Isus", devenită fierbinte în timpul nostru. Pentru mine este vorba de un Shiboleth. Când văd o carte care îndrăzneşte să afirme că Fecioara Maria ar fi avut mai mulţi copii, o refuz cu aceeaşi indignare pe care o simţeau Luter şi Calvin când o asemenea teză era susţinută în faţa lor. Este în joc Întruparea.

(După L'Osservatore romano, 23 martie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 36.