Audienţa generală de miercuri, 23 martie 2011. Despre Laurenţiu de Brindisi

Iubiţi fraţi şi surori,

Încă îmi amintesc cu bucurie primirea bucuroasă care mi-a fost rezervată în anul 2008 la Brindisi, oraşul care în anul 1559 a dat naştere unui vestit Învăţător al Bisericii, sfântul Laurenţiu de Brindisi, nume pe care Giulio Cesare Rossi l-a luat intrând în Ordinul Capucinilor. Încă din copilărie a fost atras de familia sfântului Francisc de Assisi. De fapt, orfan de tată la vârsta de şapte ani, a fost încredinţat de mamă îngrijirii fraţilor Conventuali din oraşul său. Însă după câţiva ani, s-a transferat împreună cu mama la Veneţia, şi chiar în regiunea Veneto i-a cunoscut pe Capucini, care în perioada aceia era implicaţi cu generozitate în slujba întregii Biserici, pentru a mări marea reformă spirituală promovată de Conciliul din Trento. În anul 1575 Laurenţiu, cu profesiunea călugărească, a devenit frate capucin, iar în 1582 a fost hirotonit preot. Deja în timpul studiilor ecleziastice a arătat calităţile intelectuale eminente cu care era înzestrat. A învăţat cu uşurinţă limbile antice, cum ar fi greaca, ebraica şi siriaca, şi pe cele moderne, cum sunt franceza şi germana, care se adăugau la cunoaşterea limbii italiene şi a celei latine, odinioară vorbită fluent de toţi ecleziasticii şi oamenii de cultură.

Graţie stăpânirii atâtor limbi, Laurenţiu a putut desfăşura un apostolat intens la diferite categorii de persoane. Predicator eficient, cunoştea în mod aşa de profund nu numai Biblia, ci şi literatura rabinică, încât Rabinii înşişi erau uimiţi şi plini de admiraţie, manifestându-i stimă şi respect. Teolog versat în Sfânta Scriptură şi în Părinţii Bisericii, era în măsură să ilustreze în mod exemplar învăţătura catolică şi creştinilor care, mai ales în Germania, aderaseră la Reformă. Cu expunerea sa clară şi liniştită el arăta fundamentul biblic şi patristic al tuturor articolelor de credinţă puse în discuţie de Martin Luter. Între ele, primatul sfântului Petru şi al succesorilor săi, originea divină a Episcopatului, justificarea ca transformare interioară a omului, necesitatea faptelor bune pentru mântuire. Succesul de care s-a bucurat Laurenţiu ne ajută să înţelegem că şi astăzi, ducând înainte cu atâta speranţă dialogul ecumenic, confruntarea cu Sfânta Scriptură, citită în Tradiţia Bisericii, constituie un element la care nu se poate renunţa şi de importanţă fundamentală, aşa cum am voit să amintesc în Exortaţia Apostolică Verbum Domini (nr. 46).

Chiar credincioşilor cei mai simpli, neînzestraţi cu mare cultură, le-a făcut bine cuvântul convingător al lui Laurenţiu, care se adresa oamenilor umili pentru a-i chema pe toţi la coerenţa propriei vieţi cu credinţa mărturisită. Acesta a fost un mare merit al Capucinilor şi al altor Ordine călugăreşti, care, în secolele XVI şi XVII, au contribuit la reînnoirea vieţii creştine pătrunzând în profunzime în societate cu mărturia lor de viaţă şi cu învăţătura lor. Şi astăzi noua evanghelizare are nevoie de apostoli bine pregătiţi, zeloşi şi curajoşi, pentru ca lumina şi frumuseţea Evangheliei să prevaleze asupra orientărilor culturale ale relativismului etic şi ale indiferenţei religioase şi să transforme diferitele moduri de a gândi şi de a acţiona într-un umanism creştin autentic. Este surprinzător că sfântul Laurenţiu de Brindisi a putut desfăşura fără întrerupere această activitate de predicator apreciat şi neobosit în multe oraşe din Italia şi în diferite ţări, cu toate că avea şi alte funcţii dificile şi de mare responsabilitate. De fapt, în cadrul Ordinului Capucinilor a fost profesor de teologie, maestru de novici, de mai multe ori ministru provincial şi definitor general, şi în sfârşit ministru general între anii 1602-1605.

În mijlocul atâtor lucrări, Laurenţiu a cultivat o viaţă spirituală de fervoare excepţională, dedicând mult timp rugăciunii şi în mod special celebrării Sfintei Liturghii, pe care adesea o prelungea timp de mai multe ore, cuprins şi mişcat în memorialul Pătimirii, Morţii şi Învierii Domnului. La şcoala sfinţilor, orice preot, aşa cum a fost subliniat des în timpul recentului An al Sfintei Preoţii, poate evita pericolul activismului, adică să acţioneze uitând motivaţiile profunde ale slujirii, numai dacă se îngrijeşte de propria viaţă interioară. Vorbind preoţilor şi seminariştilor în catedrala din Brindisi, oraşul natal al sfântului Laurenţiu, am amintit că "momentul rugăciunii este cel mai important în viaţa preotului, acela în care acţionează cu mai mare eficacitate harul divin, dând rodnicie slujirii sale. Rugăciunea este prima slujire care trebuie adusă comunităţii. Şi de aceea momentele de rugăciune trebuie să aibă în viaţa noastră o adevărată prioritate... Dacă nu suntem în interior în comuniune cu Dumnezeu, nu putem da nimic nici altora. De aceea Dumnezeu este prima prioritate. Trebuie să rezervăm mereu timpul necesar pentru a fi în comuniune de rugăciune cu Domnul nostru". De altfel, cu ardoarea inconfundabilă a stilului său, Laurenţiu îi îndeamnă pe toţi, şi nu numai pe preoţi, să cultive viaţa de rugăciune pentru că prin intermediul ei noi îi vorbim lui Dumnezeu şi Dumnezeu ne vorbeşte nouă: "O, dacă am lua în considerare această realitate! - exclamă el - Adică faptul că Dumnezeu este cu adevărat prezent la noi atunci când îi vorbim rugându-ne; că ascultă într-adevăr rugăciunea noastră, chiar dacă noi ne rugăm numai cu inima şi mintea. Şi că nu numai că este prezent şi ne ascultă, ba chiar poate şi doreşte să îndeplinească de bunăvoie şi cu maximă plăcere cererile noastre".

O altă trăsătură care caracterizează opera acestui fiu al sfântului Francisc este acţiunea lui pentru pace. Fie Suveranii Pontifi fie principii catolici i-au încredinţat în mod repetat importante misiuni diplomatice pentru a rezolva controverse şi a favoriza înţelegerea dintre statele europene, ameninţate în acel timp de Imperiul otoman. Autoritatea morală de care se bucura îl făcea un consilier căutat şi ascultat. Astăzi, ca în timpurile sfântului Laurenţiu, lumea are atâta nevoie de pace, are nevoie de bărbaţi şi femei paşnici şi făcători de pace. Toţi cei care cred în Dumnezeu trebuie să fie mereu izvoare şi făcători de pace. Tocmai cu ocazia uneia din aceste misiuni diplomatice Laurenţia a încheiat viaţa sa pământească, în anul 1619 la Lisabona, unde mersese la regele Spaniei, Filip al III-lea, pentru a susţine cauza supuşilor napolitani chinuiţi de autorităţile locale.

A fost canonizat în anul 1881 şi, din cauza activităţii sale viguroase şi intense, a ştiinţei sale vaste şi armonioase, a meritat titlul de Doctor apostolicus, "Învăţător apostolic", din partea Fericitului Papă Ioan al XXIII-lea în anul 1959, cu ocazia celui de-al patrulea centenar al naşterii sale. Această recunoaştere a fost acordată lui Laurenţiu de Brindisi şi pentru că el a fost autor a numeroase opere de exegeză biblică, de teologie şi de scrieri destinate predicării. În ele el oferă o prezentare organică a istoriei mântuirii, centrată pe misterul Întrupării, cea mai mare manifestare a iubirii divine faţă de oameni. În afară de asta, fiind un mariolog de mare valoare, autor al unei culegeri de predici despre Sfânta Fecioară intitulată "Mariale", el scoate în evidenţă rolul unic al Fecioarei Maria, a cărei Neprihănită Zămislire şi cooperare la opera răscumpărării realizată de Cristos le afirmă cu claritate.

Cu fină sensibilitate teologică, Laurenţiu de Brindisi a evidenţiat şi acţiunea Duhului Sfânt în existenţa credinciosului. El ne aminteşte că prin darurile sale A Treia Persoană a Preasfintei Treimi luminează şi ajută angajarea noastră de a trăi cu bucurie mesajul Evangheliei. "Duhul Sfânt - scrie sfântul Laurenţiu - face plăcut jugul legii divine şi uşoară povara ei, pentru ca să respectăm poruncile lui Dumnezeu cu uşurinţă foarte mare, ba chiar cu plăcere".

Aş vrea să completez această scurtă prezentare a vieţii şi a învăţăturii sfântului Laurenţiu de Brindisi subliniind că toată activitatea lui a fost inspirată dintr-o mare iubire faţă de Sfânta Scriptură, pe care o ştia pe larg pe de rost, şi din convingerea că ascultarea şi primirea Cuvântului lui Dumnezeu produce o transformare interioară care ne conduce la sfinţenie. "Cuvântul Domnului - afirmă el - este lumină pentru intelect şi foc pentru voinţă, pentru ca omul să-l poată cunoaşte şi iubi pe Dumnezeu. Pentru omul interior, care prin intermediul harului trăieşte din Duhul lui Dumnezeu, este pâine şi apă, dar pâine mai dulce decât mierea şi apă mai bună decât vinul şi decât laptele... Este ciocan împotriva unei inimi îndârjite dur în vicii. Este o sabie împotriva cărnii, a lumii şi a diavolului, pentru a distruge orice păcat". Sfântul Laurenţiu de Brindisi ne învaţă să iubim Sfânta Scriptură, să creştem în familiaritatea cu ea, să cultivăm zilnic raportul de prietenie cu Domnul în rugăciune, pentru ca fiecare acţiunea a noastră, fiecare activitate a noastră să aibă în El începutul ei şi împlinirea ei. Acesta este izvorul din care trebuie să luăm pentru ca mărturia noastră creştină să fie luminoasă şi să fie capabilă să-i conducă pe oamenii din timpul nostru la Dumnezeu.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.