Fr. Dan Vătămanelu, OFMConv - Dinspre nominalism înspre limbaj la William Ockham

Limbajul în gândirea lui Ockham vine dinspre nominalism. Pentru el, semnele sunt necesare pentru a putea descrie şi comunica, având astfel funcţia de simbol. Semnul este ceea ce face cunoscut ceva şi este destinat prin natură să stea pentru acel lucru, fiind totodată şi un lucru singular ce reprezintă o pluritate de alte lucruri, fie prin natură, fie prin convenţie.

Ockham acordă prioritate termenului mintal. Cuvântul mintal este depozitarul privilegiat al semnificatului şi al altor proprietăţi semantice. Gândul este un fel de limbaj ideal, aceasta fiind ideea centrală a filosofiei lui Ockham. El evidenţiază primatul mentalului, al cuvântului mintal care ia naştere de la lucruri şi poate subzista în intelectul nostru. Formulând schema subordonării, el nu omite cuvântul scris sau oral, dar le pune în subordinea mentalului, singurul în măsură să semnifice lucrurile singulare.

Ionuţ Totu - Cunoaşterea în gândirea lui William Ockham

Problema obiectului cunoaşterii umane cuprinde două întrebări distincte, dar strâns legate între ele: prima se referă la obiectul natural al cunoaşterii şi constă în căutarea clasei de fiinţe ce intră sub dominaţia sa, iar a doua priveşte întrebarea dacă ceea ce este în mod natural cognoscibil ar fi de ajuns să completeze capacitatea intelectului nostru. Pentru Ockham singura demonstraţie posibilă este evidenţa, care este un atribut al cunoaşterii, distingându-se astfel două tipuri de cunoaştere: intuitivă şi abstractivă.

Cunoaşterea este o experienţă semnificativă ce se referă la real, iar evidenţa sa derivă din intuiţie. Inducţia este un proces de derivare ce pleacă de la intuiţiile singulare. Este suficientă o singură intuiţie pentru a verifica o proprietate esenţială a tuturor lucrurilor singulare ce corespund unui număr de note esenţiale. Inducţia ockhamistă nu înseamnă generalizare de condiţii parţiale, ci se fondează pe esenţe.

Fr. Andrei Bejan, OFMConv - Cunoaşterea în gândirea lui Bonaventura

Conform lui Bonaventura, cunoaşterea trebuie interpretată ca act dinamic şi ca proces ascendent şi global, care integrează cele trei sfere: senzorială, intelectivă şi intuitivă. Doctorul Serafic indică trei grade ale cunoaşterii naturale: cunoaşterea sensibilă, care se referă la lucrurile materiale, agenţii acestei cunoaşteri fiind simţurile; cunoaşterea raţională sau intelectivă, care se referă şi ea la lucrurile materiale, agentul acesteia rezultând a fi inteligenţa care se foloseşte de abstracţie; cunoaşterea iluminată sau cunoaşterea prin intermediul iluminării, care face referinţă la idei şi la lumea spirituală.

Ceea ce se poate observa la Bonaventura este existenţa unui nou tip de cunoaştere: cunoaşterea creată, care este aceea pe care o dobândim atunci când, în mod raţional, reflectăm la experienţa noastră în raport cu realitatea care ne înconjoară. Cunoaşterea umană poate să ofere accesul la lume aşa cum se prezintă ea în realitate. Cunoaşterea extatică este cunoaşterea pe care o avem despre Dumnezeu. În această cunoaştere care vine prin extaz, suntem extraşi din noi înşine de către obiectul dorinţei noastre, care este Dumnezeu.

Fr. Rafael Sumănaru, OFMConv - Importanţa Sfintei Scripturi în viaţa Sfântului Francisc de Assisi

Când ne gândim la viaţa Sfântului Francisc, există tendinţa de a-l privi ca pe un poet, om al păcii, al ecologiei etc., aspecte care îi conferă simpatie, dar în el este mult mai mult, ceva care constituie atracţie: El este omul Evangheliei în care a crezut şi pe care a trăit-o. Modul prin excelenţă prin care Sfântului Francisc s-a apropiat de Dumnezeu a fost ascultarea, citirea, meditarea şi trăirea Cuvântului său. El a dovedit originalitate şi profunzime în a trăi şi a citi Sfânta Scriptură.

Sfânta Scriptură i-a revelat planul mântuirii, l-a făcut să privească şi să înţeleagă iubirea lui Dumnezeu şi mai presus de toate i-a arătat viaţa veşnică, în cunoaşterea iubitoare a lui Dumnezeu. Francisc meditează Scriptura, o asimilează, cu ea se roagă, despre ea predică şi o pune în practică.

Fr. Ferencz-Eugen Mateeş, OFMCap, şi fr. Ioan Iojă, OFMConv - Titlurile Cristologice în Sfântul Francisc

Analizând viaţa, scrierile şi biografiile Sfântului Francisc, ajungem la concluzia că credinţa lui a fost în mod profund una teocentrico-cristocentrică. Experienţa sa religioasă apare complet cufundată în preaînaltul şi inefabilul mister al lui Dumnezeu, Unul şi Întreit, în care îşi găseşte în mod natural, hrana, viaţa şi bucuria. Pe de altă parte, este evident faptul că Isus Cristos, întrucât este darul Tatălui şi iubirea Sa, nu este numai centrul în care Francisc îşi fixează inima, dar este totodată şi lumina care iluminează, forţa emotivă cu care el trăieşte misterul lui Dumnezeu, misterul creaturilor şi misterul evenimentelor.

Câteva exemple de imagini şi titluri cristologice folosite de el sunt următoarele: Cristos Cuvântul divin, Cuvântul Tatălui, Fiul Tatălui, Dumnezeu adevărat, Creator, Domn, Fiul preaiubit al Tatălui, Întâiul-născut, Răscumpărător şi Mântuitor, Om adevărat în slăbiciunea trupului nostru, Calea, Adevărul, Viaţa omului, Învăţător, Înţelepciune, Lumină, Sărac, umil, pelerin, străin, Slujitor, Fiul preaiubit care se roagă pentru oameni, fraţii săi, Păstor şi episcop, Răstignit, Miel înjunghiat şi glorificat, Judecător, Mediatorul dintre Dumnezeu Tatăl şi oameni, adică totdeauna în relaţie, pe de o parte, cu Tatăl şi, pe de altă parte, cu toţi oamenii. Este insuficient să spunem că spiritualitatea sfântului Francisc este cristocentrică, trebuind să adăugăm imediat că aceasta îşi ia punctul de plecare de la Duhul Sfânt şi se orientează spre Tatăl.

Prin intermediul temelor expuse, precum şi prin dezbaterile ce au urmat pe marginea celor prezentate în cadrul acestei întâlniri, s-a dorit o mai bună cunoaştere şi aprofundare a spiritualităţii, teologiei şi filozofiei franciscane.

Fr. Andrei Bejan, OFMConv

* * *

Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 1 martie: Roman: Masa rotundă "Aspecte filosofico-teologice în gândirea franciscană"

lecturi: 13.