În avanpremieră câteva texte din cartea papei

Ecce homo

Ce este adevărul? Nu numai Pilat a izolat această întrebare ca irezolvabilă şi, pentru funcţia sa, impracticabilă. Şi astăzi, în disputa politică precum şi în discuţia cu privire la formarea dreptului, cel mult se simte deranjare faţă de el. Însă fără adevăr omul nu percepe sensul vieţii sale, lasă, în cele din urmă, terenul pentru cei mai puternici. "Răscumpărarea" în sensul deplin al cuvântului poate să consiste numai în faptul că adevărul devine ceva care poate fi recunoscut. Şi el devine ceva care poate fi recunoscut în Isus Cristos. În el Dumnezeu a intrat în lume şi cu aceasta a înălţat criteriul adevărului în mijlocul istoriei.

* * *

Împlinirea Paştelui

Cartea papei Isus din Nazaret. De la intrarea în Ierusalim până la înviere va fi prezentată la 10 martie 2011. Libreria Editrice Vaticana, în acord cu Herder care s-a îngrijit de prima ediţie a operei, anticipă câteva texte din ea. Opera va ieşi în acelaşi timp iniţial în şapte limbi: germană, italiană, engleză, spaniolă, franceză, portugheză şi poloneză. Publicăm fragmente din primul punct al capitolului al patrulea intitulat "Ultima Cină".

Ioan este foarte atent să nu prezinte ultima cină ca pe o cină pascală. Dimpotrivă: autorităţile iudaice care îl duc pe Isus în faţa tribunalului lui Pilat evită să intre în pretoriu "pentru a nu se profaneze şi să poată mânca paştele" (18,28). Deci Paştele începe numai seara; în timpul procesului este cina pascală încă în faţă; procesul şi răstignirea au loc în ziua dinainte de Paşte, în "Parasceve", nu în sărbătoarea însăşi. Paştele în acel an se extinde aşa dar din seara de vineri până în seara de sâmbătă şi nu din seara de joi până în seara de vineri.

De altfel, desfăşurarea evenimentelor rămâne aceeaşi. Joi seara ultima cină a lui Isus cu discipolii, care însă nu este o cină pascală; vineri (ajunul sărbătorii şi nu sărbătoarea însăşi): procesul şi execuţia capitală; sâmbătă: odihna din mormânt; duminică: învierea. Cu această cronologie, Isus moare în momentul în care în templu sunt jertfiţi mieii pascali. El moare ca Mielul adevărat care în miei era doar prevestit.

Această coincidenţă importantă din punct de vedere teologic, că Isus moare în acelaşi timp cu jertfirea mieilor pascali, a indus mulţi studioşi să lichideze versiunea ioanee drept cronologie teologică. Ioan ar fi schimbat cronologia pentru a crea această conexiune teologică care, totuşi, în Evanghelie nu este manifestată în mod explicit. Însă astăzi se vede tot mai clar că cronologia ioanee este din punct de vedere istoric mai probabilă decât cea sinoptică. Pentru că - aşa cum s-a spus - procesul şi execuţia capitală în zi de sărbătoare par puţin imaginabile.

Pe de altă parte, ultima cină a lui Isus apare aşa de strâns legată de tradiţia Paştelui încât negarea caracterului ei pascal este problematică.

Pentru aceasta deja din totdeauna au fost făcute tentative de a concilia cele două cronologii între ele. Tentativa cea mai importantă - şi în multe amănunte fascinantă - de a ajunge la o compatibilitate între cele două tradiţii provine de la studioasa franceză Annie Jaubert, care încă din anul 1953 a dezvoltat o teză a ei într-o serie de publicaţii. Nu trebuie să intrăm aici în detaliile acestei propuneri; să ne limităm la esenţial. În felul acesta tradiţia sinoptică şi cea ioanee apar la fel de corecte pe baza diferenţei dintre două calendare diferite.

Studioasa franceză notează că cronologiile transmise (în sinoptici şi în Ioan) trebuie să pună împreună o serie de evenimente în spaţiul strâmt de puţin ore: interogatoriul în faţa sinedriului, transferarea în faţa lui Pilat, visul soţiei lui Pilat, trimiterea la Irod, întoarcerea la Pilat, biciuirea, condamnarea la moarte, via crucis şi răstignirea. A încadra toate acestea în spaţiul de puţine ore pare - după Jaubert - aproape imposibil. Referitor la asta soluţia ei oferă un spaţiu temporal care este cuprins între noaptea de marţi spre miercuri şi dimineaţa zilei de vineri. În acel context studioasa arată că în Marcu pentru zilele "Duminica floriilor", luni şi marţi există o secvenţă precisă a evenimentelor, dar că după aceea el sare direct la cina pascală. Conform datării transmisă ar rămâne deci două zile despre care nu este prezentat nimic. În sfârşit Jaubert aminteşte că în felul acesta proiectul autorităţilor iudaice, de a-l ucide pe Isus exact încă înainte de sărbătoare, ar fi putut funcţiona. Totuşi, Pilat cu şovăiala lui avea să amâne după aceea răstignirea până în ziua de vineri.

Împotriva schimbării datei ultimei cine de la joi la marţi vorbeşte, însă, tradiţia antică a zilei de joi, pe care oricum o întâlnim clar deja în secolul al II-lea. Dar împotriva acestui lucru doamna Jaubert obiectează citând al doilea text pe care se bazează teza ei: e vorba de aşa-numita Didascalia Apostolilor, o scriere de la începutul secolului al III-lea, care fixează data cinei lui Isus în ziua de marţi. Studioasa încearcă să demonstreze că acea carte a primit o veche tradiţie, ale cărei urme ar putea fi întâlnite şi în alte texte. Însă la asta trebuie răspuns că urmele tradiţiei, manifestate în acest mod, sunt prea slabe pentru a putea convinge. Cealaltă dificultate constă în faptul că folosirea din partea lui Isus a unui calendar răspândit îndeosebi în Qumran este puţin verosimilă.

Pentru marile sărbători, Isus mergea la templu. Chiar dacă a prezis sfârşitul şi l-a confirmat cu un act simbolic dramatic, El a urmat calendarul iudaic al festivităţilor, aşa cum demonstrează mai ales Evanghelia lui Ioan. Desigur, se va putea admite cu studioasa franceză faptul că acel Calendar al Jubileelor nu era strict limitat la Qumran şi la esenieni. Dar acest lucru nu este suficient pentru a putea fi valabil pentru Paştele lui Isus. Aşa se explică pentru ce teza lui Annie Jaubert, la prima vedere fascinantă, este refuzată de majoritatea exegeţilor.

Eu am ilustrat-o în mod aşa de amănunţit pentru că ea lasă să ne imaginăm ceva din multiplicitatea şi complexitatea lumii iudaice din timpul lui Isus - o lume pe care noi, în pofida întregii lărgiri a cunoaşterii izvoarelor, putem să o reconstruim numai în mod insuficient. Deci, n-aş refuza acestei teze orice probabilitate, deşi luând în considerare problemele sale nu este posibil s-o primim pur şi simplu. Aşadar ce trebuie să spunem? Evaluarea cea mai îngrijită a tuturor soluţiilor imaginate până acum am găsit-o în cartea despre Isus a lui John P. Meier, care la sfârşitul primului său volum a expus un studiu amplu despre cronologia vieţii lui Isus.

El ajunge la rezultatul că trebuie ales între cronologia sinoptică şi cea ioanee şi demonstrează, pe baza ansamblului de izvoare, că decizia trebuie să fie în favoarea lui Ioan.

Ioan are dreptate: în momentul procesului lui Isus în faţa lui Pilat, autorităţile iudaice încă nu mâncaseră Paştele şi pentru aceasta trebuiau să se menţină încă din punct de vedere cultural curate. El are dreptate: răstignirea nu a avut loc în ziua de sărbătoare, ci în ajunul ei. Asta înseamnă că Isus a murit la ora la care în templu erau jertfiţi mieii pascali. Faptul că creştinii în asta au văzut după aceea mai mult decât o simplă întâmplare, că l-au recunoscut pe Isus ca adevăratul Miel, că tocmai aşa au găsit ritul mieilor dus la adevărata sa semnificaţie - toate acestea sunt după aceea normale. Rămâne întrebarea: Dar atunci pentru ce sinopticii au vorbit despre o cină pascală? Pe ce se bazează această linie a tradiţiei? Un răspuns într-adevăr convingător la această întrebare nu-l poate da nici Meier. Totuşi are o tentativă - ca mulţi alţi exegeţi - prin intermediul criticii redacţionale şi literare. Încearcă să demonstreze că textele din Marcu 14,1a şi 14,12-16 (singurele texte în care la Marcu se vorbeşte despre Paşte) ar fi fost introduse ulterior.

În relatarea adevărată şi proprie a ultimei cine nu s-ar menţiona Paştele. Această operaţiune - oricât ar susţine-o multe nume importante - este artificială. Însă rămâne corectă indicaţia lui Meier şi anume că, în relatarea cinei însăşi la sinoptici, ritualul pascal apare tot atât de puţin cât la Ioan.

Tot aşa, deşi cu oarecare rezervă, se va putea adera la afirmaţia: "Întreaga tradiţiei ioanee (...) concordă pe deplin cu aceea originară a sinopticilor în ceea ce priveşte caracterul cinei ca neaparţinând la Paşti" (A Marginal Jew, I, pag. 398).

Dar atunci, ce anume a fost cu adevărat ultima cină a lui Isus? Şi cum s-a ajuns la concepţia cu siguranţă foarte veche a caracterului său pascal? Răspunsul lui Meier este surprinzător de simplu şi sub multe aspecte convingător. Isus era conştient de moartea sa iminentă. El ştia că nu va mai putea mânca Paştele. În această conştiinţă clară i-a invitat pe ai săi la o ultimă cină cu caracter foarte special, o cină care nu aparţinea nici unui rit iudaic determinat, ci era acel rămas-bun al său, în care El dădea ceva nou, se dăruia pe sine însuşi ca adevăratul Miel, instituind astfel Paştele său.

În toate Evangheliile sinoptice fac parte din această cină profeţia lui Isus despre moartea sa şi aceea despre învierea sa. În Luca ea are o formă deosebit de solemnă şi misterioasă: "Atât de mult am dorit să mănânc Paştele acesta cu voi înainte de pătimirea mea. Căci vă spun că nu-l voi mai mânca până când nu se va împlini în împărăţia lui Dumnezeu" (22,15 şi urm.).

Cuvântul rămâne echivoc: poate să însemne că Isus, pentru ultima dată, mănâncă Paştele obişnuit cu ai săi. Dar poate să însemne şi că nu-l mai mănâncă, ci se îndreaptă spre noul Paşte.

Un lucru este evident în întreaga tradiţie: esenţialul acestei cine de rămas bun nu a fost vechiul Paşte, ci noutatea pe care Isus a realizat-o în acest context. Chiar dacă acest ospăţ al lui Isus cu cei doisprezece nu a fost o cină pascală conform prescripţiilor rituale ale iudaismului, în retrospectivă a devenit evidentă conexiunea interioară a ansamblului cu moartea şi învierea lui Isus: era Paştele lui Isus. Şi în acest sens El a celebrat Paştele şi nu l-a celebrat: riturile vechi nu puteau să fie practicate; când a venit momentul lor, Isus era deja mort. Însă El se dăruise pe sine însuşi şi astfel a celebrat cu ei într-adevăr Paştele. În felul acesta vechiul nu a fost negat, ci numai aşa dus la sensul său deplin.

Prima mărturie a acestei viziuni unificatoare a noului şi a vechiului, care realizează noua interpretare a cinei lui Isus în raport cu Paştele în contextul morţii şi învierii sale, se găseşte în Paul în 1Cor 5,7: "Curăţaţi aluatul cel vechi ca să fiţi o frământătură nouă, aşa cum sunteţi, fără aluat, pentru că Paştele nostru, Cristos, a fost jertfit" (cf. Meier, A Marginal Jew, pag. 429 şi urm.). Ca în Mc 14,1 se succed aici prima zi a Azimelor şi Paştele, dar sensul ritual de atunci este transformat într-o semnificaţie cristologică şi existenţială. "Azimele" trebuie acum să fie constituite din creştinii înşişi, eliberaţi de aluatul păcatului. Însă Mielul jertfit este Cristos.

În asta Paul concordă perfect cu descrierea ioanee a evenimentelor. Pentru el, moartea şi învierea lui Cristos au devenit astfel Paştele care durează. Pe baza acestora se poate înţelege că ultima cină a lui Isus, care nu era numai o prevestire, ci în Darurile euharistice cuprindea şi o anticipare a crucii şi învierii, foarte repede a fost considerată ca Paşte - ca Paştele său. Şi era cu adevărat.

* * *

Şi Iuda a intrat în noapte

Din punctul al patrulea al capitolului al treilea intitulat "Spălarea picioarelor"

Pericopa spălării picioarelor ne pune în faţa a două forme diferite de reacţie a omului la acest dar: Iuda şi Petru. Imediat după ce a făcut aluzie la exemplu, Isus începe să vorbească despre cazul lui Iuda. Ioan ne prezintă, în această privinţă, că Isus a fost profund tulburat şi a declarat: "Adevăr, adevăr vă spun: unul dintre voi mă va trăda" (13,21).

De trei ori vorbeşte Ioan despre "tulburarea" sau despre "înduioşarea" lui Isus: la mormântul lui Lazăr (cf. 11,33.38); în "Duminica Floriilor" după cuvântul despre bobul de grâu mort, într-o scenă care aminteşte îndeaproape ora de pe Muntele măslinilor (cf. 12,24-27); şi în sfârşit aici. Sunt momente în care Isus întâlneşte maiestatea morţii şi este atins de puterea întunericului - o putere pe care este misiunea lui să o combată şi să o învingă.

Vom reveni la această "tulburare" a sufletului lui Isus, când vom reflecta asupra nopţii de pe Muntele măslinilor. Să ne întoarcem la textul nostru. Anunţarea trădării trezeşte în mod comprehensibil agitaţie şi, în acelaşi timp, curiozitate printre discipoli. "Unul dintre discipolii lui, pe care îl iubea Isus, stătea la masă la pieptul lui Isus şi i-a zis: "Doamne, cine este?". Isus a răspuns: "Este acela pentru care voi întinge îmbucătura şi i-o voi da"" (13,23 şi urm.). Pentru înţelegerea acestui text trebuie înainte de toate să ţinem cont de faptul că pentru cina pascală era prescris să se stea la masă aşezaţi comod.

Charles K. Barrett explică astfel versetul tocmai citat: "Participanţii la o cină erau întinşi pe partea lor stângă; braţul stâng folosea pentru a susţine corpul; cel drept era liber pentru a fi folosit. Discipolul de la dreapta lui Isus avea deci capul său imediat în faţa lui Isus şi se putea spune prin urmare că era aşezat comod la pieptul lui. Desigur era în măsură să vorbească în confidenţă cu Isus, dar locul lui nu era locul de onoare cel mai înalt; acesta era situat la stânga gazdei. Locul ocupat de discipolul iubit era cel mult locul unui prieten intim"; Barrett notează în acest context că există o descriere paralelă în Plinius (pag. 437).

Aşa cum este prezentat aici, răspunsul lui Isus este complet clar. Însă evanghelistul ne informează totuşi că discipolii nu au înţeles la cine se referea.

Deci putem presupune că Ioan, regândindu-se la eveniment, a dat răspunsului o claritate pe care ea, în acel moment, nu o avea pentru cei prezenţi. Versetul 18 ne pune pe urma corectă. Aici Isus spune: "Trebuie să se împlinească Scriptura: Cel care mănâncă pâinea mea şi-a ridicat călcâiul împotriva mea" (cf. Ps 41,10; 55,14).

Acesta este stilul caracteristic de a vorbi al lui Isus: cu cuvinte din Scriptură el face aluzie la destinul său, inserându-l în acelaşi timp în logica lui Dumnezeu, în logica istoriei mântuirii. Ulterior aceste cuvinte devin total transparente; devine clar că Scriptura descrie cu adevărat drumul său - însă pe moment rămâne enigma. Iniţial se argumentează numai că acela care îl va trăda pe Isus este unul dintre comeseni; devine clar că Domnul trebuie să îndure până la sfârşit şi în amănunţime destinul de suferinţă al celui drept, un destin care apare în multiple moduri mai ales în Psalmi. Isus trebuie să experimenteze neînţelegerea, infidelitatea până în interiorul cercului cel mai intim al prietenilor şi astfel "să împlinească Scriptura". El se revelează ca adevăratul subiect din Psalmi, ca "David", de la care ei provin şi prin care capătă sens.

Ioan, alegând în locul expresiei folosită în Biblia greacă pentru "a mânca" termenul trogein cu care Isus în marele său discurs despre pâine indică faptul de "a mânca" trupul şi sângele său, adică faptul de a primi Sacramentul euharistic (cf. In 6,54-58), a adăugat o nouă dimensiune cuvântului din Psalm preluat de Isus ca profeţie despre propriul drum.

Astfel cuvântul din Psalm aruncă în mod anticipat umbra sa asupra Bisericii care celebrează Euharistia, în timpul evanghelistului precum şi în toate timpurile: cu trădarea lui Iuda suferinţa datorită nesincerităţii nu s-a terminat. "Chiar şi prietenul apropiat, în care mă încredeam şi care mânca pâinea mea, a ridicat împotriva mea călcâiul" (Ps 41,10). Ruperea prieteniei ajunge până în comunitatea sacramentală a Bisericii, unde mereu din nou există persoane care iau "pâinea lui" şi îl trădează. Suferinţa lui Isus, agonia sa, durează până la sfârşitul lumii, a scris Pascal pe baza acestor consideraţii (cf. Pensées, VII, 553). Putem exprima asta şi din punct de vedere opus: Isus în acea oră a luat asupra sa trădarea din toate timpurile, suferinţa care vine în orice timp din faptul de a fi trădaţi, suportând astfel până la fund mizeriile din istorie.

Ioan nu ne dă nici o interpretare psihologică a acţiunii lui Iuda; singurul punct de referinţă pe care ni-l oferă este aluzia la faptul că Iuda, drept casier al grupului de discipoli, le-ar fi luat bani (cf. 12,6).

Cât priveşte contextul care ne interesează, evanghelistul spune doar în mod laconic: "După acea îmbucătură, a intrat Satana în el" (13,27). Ceea ce i s-a întâmplat lui Iuda, pentru Ioan nu mai este explicabil din punct de vedere psihologic. A ajuns sub dominaţia altuia: cine rupe prietenia cu Isus, cine leapădă de pe el "jugul său dulce", nu ajunge la libertate, nu devine liber, ci devine în schimb sclav al altor puteri - sau mai degrabă: faptul că el trădează această prietenie derivă de acum de la intervenţia unei alte puteri, căreia el s-a deschis.

Totuşi, lumina care, provenind de la Isus, a căzut în sufletul lui Iuda, nu s-a stins totatl. Există un prim pas spre convertire: "Am păcătuit", le spune el celor care l-au plătit. Încearcă să-l salveze pe Isus şi le dă banii înapoi (cf. Mt 27,3 şi urm.). Toate cele curate şi mari pe care le primise de la Isus rămâneau înscrise în sufletului lui - nu putea uita asta.

A doua lui tragedie - după trădare - este că nu mai reuşeşte să creadă într-o iertare. Căinţa lui devine disperare. El se vede de acum numai pe sine însuşi şi întunericul său, nu mai vede lumina lui Isus - acea lumină care poate să lumineze şi să depăşească şi întunericul. Astfel ne arată modul greşit al căinţei: o căinţă care nu mai reuşeşte să spere, ci vede de acum numai propriul întuneric, este distructivă şi nu este o adevărată căinţă.

Face parte din căinţa corectă certitudinea speranţei - o certitudine care se naşte din credinţa în puterea mai mare a Luminii care s-a făcut trup în Isus. Ioan încheie textul despre Iuda în mod dramatic prin cuvintele: "După ce a luat îmbucătura, el a ieşit repede. Şi era noapte" (13,30).

Iuda iese afară - într-un sens mai profund. Intră în noapte, pleacă de la lumină spre întuneric; "puterea întunericului" l-a înhăţat (cf. In 3,19; Lc 22,53).

(După L'Osservatore romano, 3 martie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 17.