Audienţa generală de miercuri, 2 martie 2011. Despre sfântul Francisc de Sales

Iubiţi fraţi şi surori,

"Dieu est le Dieu du coeur humain" [Dumnezeu este Dumnezeul inimii umane] (Tratat despre iubirea lui Dumnezeu, I, IV): în aceste cuvinte aparent simple vedem amprenta spiritualităţii unui mare învăţător, despre care aş vrea să vă vorbesc astăzi, sfântul Francisc de Sales, Episcop şi Învăţător al Bisericii. Născut în anul 1567 într-o regiune franceză de frontieră, era fiu al Domnului de Boisy, veche şi nobilă familie de Savoia. Trăind la trecerea între dintre două secole, al XVI-lea şi al XVII-lea, a adunat în el ceea ce era mai bun din învăţăturile şi cuceririle culturale ale secolului care se încheia, reconciliind moştenirea umanismului cu stimulentul spre absolut propriu curentelor mistice. Formarea lui a fost foarte îngrijită; la Paris a făcut studiile superioare, dedicându-se şi teologiei, şi la Universitatea din Padova pe cele de jurisprudenţă, aşa cum dorea tatăl, încheiate în mod strălucit, cu o teză în utroque iure, drept canonic şi drept civil. În tinereţea lui armonioasă, reflectând asupra gândirii sfântului Augustin şi a sfântului Toma de Aquino, a avut o criză profundă care l-a indus să se întrebe cu privire la propria mântuire veşnică şi la predestinaţia lui Dumnezeu în ceea ce-l priveşte pe el, suferind ca adevărată dramă spirituală principalele probleme teologice din timpul său. Se ruga intens, însă îndoiala l-a chinuit în mod aşa de puternic încât timp de câteva săptămâni n-a reuşit să mănânce şi să doarmă aproape deloc. Când încercarea a ajuns la apogeu, a mers în biserica dominicanilor din Paris, şi-a deschis inima şi s-a rugat astfel: "Orice s-ar întâmpla, Doamne, tu care ţii totul în mâna ta şi ale cărui căi sunt dreptate şi adevăr; orice ai stabilit tu în privinţa mea...; tu care eşti mereu judecător drept şi Tată milostiv, eu te voi iubi, Doamne [...], te voi iubi aici, o, Dumnezeul meu, şi voi spera mereu în milostivirea ta, şi mereu voi repeta lauda ta... O, Doamne Isuse, tu vei fi mereu speranţa mea şi mântuirea ta pe pământul celor vii" (I Proc. Canon., vol. I, art. 4). Francisc în vârstă de douăzeci de ani a găsit pacea în realitatea radicală şi eliberatoare a iubirii lui Dumnezeu: a-l iubi fără a cere nimic în schimb şi a avea încredere în iubirea divină; a nu mai întreba ce anume va face Dumnezeu cu mine: eu îl iubesc pur şi simplu, independent de ceea ce îmi dă sau nu-mi dă. Astfel a găsit pacea, şi problema predestinaţiei - despre care se discuta în acel timp - era rezolvată, pentru că el nu căuta mai mult decât putea să aibă de la Dumnezeu; îl iubea pur şi simplu, se abandona bunătăţii Sale. Şi acesta va fi secretul vieţii lui, care va transpare în opera sa principală: Tratat despre iubirea lui Dumnezeu.

Învingând rezistenţele tatălui, Francisc a urmat chemarea Domnului şi, la 18 decembrie 1593, a fost hirotonit preot. În anul 1602 a devenit Episcop de Geneva, într-o perioadă în care oraşul era fortăreaţa calvinismului, aşa încât sediul episcopal era "în exil" la Annecy. Păstor al unei dieceze sărace şi chinuite, într-un peisaj de munte a cărui duritate cât şi frumuseţe o cunoştea bine, el scrie: "[Dumnezeu] l-am întâlnit plin de dulceaţă şi suavitate printre munţii noştri cei mai înalţi şi aspri, unde multe suflete simple îl iubeau şi îl adorau în tot adevărul şi sinceritatea; şi căprioarele şi caprele negre alergau ici şi colo printre gheţarii înspăimântători pentru a vesti laudele lui" (Scrisoare către Maica de Chantal, octombrie 1606, în Oeuvres, éd. Mackey, t. XIII, pag. 223). Şi totuşi influenţa vieţii sale şi a învăţăturii sale asupra Europei din acea vreme şi din secolele următoare apare imensă. Este apostol, predicator, scriitor, om de acţiune şi de rugăciune; angajat să realizeze idealurile Conciliului din Trento; implicat în controversa şi în dialogul cu protestanţii, experimentând tot mai mult, dincolo de necesara confruntare teologică, eficacitatea relaţiei personale şi a carităţii; a primit misiuni diplomatice la nivel european, şi funcţii sociale de mediere şi de reconciliere. Dar mai ales sfântul Francisc de Sales este călăuză a sufletelor: din întâlnirea cu o tânără femeie, doamna de Charmoisy, va scoate ideea de bază pentru a scrie una din cele mai citite cărţi din perioada modernă, Introducerea la viaţa evlavioasă; din comuniunea sa spirituală profundă cu o personalitate de excepţie, sfânt Ioana Francisca de Chantal, se va naşte o nouă familie călugărească, Ordinul Vizitaţiunii, caracterizat - aşa cum a voit sfântul - de o consacrare totală lui Dumnezeu trăită în simplitate şi umilinţă, în a face extraordinar de bine lucrurile obişnuite: "... vreau ca Fiicele mele - scrie el - să nu aibă alt ideal decât acela de a-l glorifica [pe Domnul Nostru] cu umilinţa lor" (Scrisoare către mons. De Marquemond, iunie 1615). Moare în anul 1622, la cincizeci şi cinci de ani, după o existenţă marcată de duritatea timpurilor şi de truda apostolică.

Viaţa sfântului Francisc de Sales a fost una relativ scurtă, dar trăită cu mare intensitate. Din figura acestui Sfânt emană o impresie de plinătate rară, demonstrată în seninătatea căutării sale intelectuale, dar şi în bogăţia afectelor sale, în "dulceaţa" învăţăturilor sale care au avut o mare influenţă asupra conştiinţei creştine. El a întrupat diferite accepţiuni ale cuvântului "umanitate" pe care le poate asuma acest termen, astăzi ca şi ieri: cultură şi amabilitate, libertate şi tandreţe, nobleţe şi solidaritate. În aspect avea cea din maiestatea peisajului în care a trăit, păstrându-i şi simplitatea şi naturaleţea. Cuvintele antice şi imaginile în care se exprima sună în mod neaşteptat, chiar şi pentru urechea omului de astăzi, ca o limbă nativă şi familiară.

Lui Filotea, destinatara ideală a operei sale Introducere la viaţa evlavioasă (1607), Francisc de Sales îi adresează o invitaţie care a putut să apară, în acea vreme, revoluţionară. Este invitaţia de a fi complet a lui Dumnezeu, trăind în plenitudine prezenţa în lume şi îndatoririle propriei stări. "Intenţia mea este de a-i instrui pe cei care trăiesc în oraşe, în starea conjugală, la curte [...]" (Prefaţă la Introducere la viaţa evlavioasă). Documentul cu care Papa Leon al XIII-lea, după mai bine de două secole, îl va proclama Învăţător al Bisericii va insista asupra acestei lărgiri a chemării la perfecţiune, la sfinţenie. Este scris în acest document: "[adevărata evlavie] a pătruns până la tronul regilor, în cortul conducătorilor de armate, în pretoriul judecătorilor, în birouri, în ateliere şi chiar în corturile ciobanilor [...]" (Scrisoare Dives in misericordia, 16 noiembrie 1877). Astfel se năştea acel apel adresat laicilor, acea grijă faţă de consacrarea lucrurilor vremelnice şi faţă de sfinţirea vieţii de zi cu zi asupra cărora vor insista Conciliul al II-lea din Vatican şi spiritualitatea din timpul nostru. Se manifesta idealul unei umanităţi reconciliate, în sintonia dintre acţiunea în lume şi rugăciune, dintre condiţia seculară şi căutarea perfecţiunii, cu ajutorul Harului lui Dumnezeu care pătrunde umanul şi, fără a-l distruge, îl purifică, ridicându-l la înălţimile divine. Lui Teotim, creştinul adult, matur din punct de vedere spiritual, căruia îi adresează după câţiva ani Tratatul despre iubirea lui Dumnezeu (1616), sfântul Francisc de Sales oferă o lecţie mai complexă. Ea presupune, la începu, o viziune precisă despre fiinţa umană, o antropologie: "raţiunea" omului, ba chiar "sufletul raţional" este văzut în tratat ca o arhitectură armonioasă, un templu, împărţit în mai multe spaţii, în jurul unui centru, pe care el îl numeşte, împreună cu marii mistici, "pisc", "vârf" al spiritului, sau "fund" al sufletului. Este punctul în care raţiunea, după ce a parcurs toate gradele sale, "închide ochii" şi cunoaşterea devina una cu iubirea (cf. cartea I, cap. XII). Faptul că iubirea, în dimensiunea sa teologală, divină, este motivaţia de a fi a tuturor lucrurilor, într-o scară ascendentă care nu pare să aibă fracturi şi abisuri, sfântul Francisc de Sales a rezumat asta într-o frază celebră: "Omul este perfecţiunea universului; spiritul este perfecţiunea omului; iubirea este cea a spiritului şi caritatea cea a iubirii" (ibid., cartea X, cap. I).

Într-o perioadă de intensă înflorire mistică, Tratatul despre iubirea lui Dumnezeu este o adevărată summa, şi în acelaşi timp o operă literară fascinantă. Descrierea itinerarului spre Dumnezeu porneşte de la recunoaşterea "înclinaţiei naturale" (ibid., cartea I, cap. XVI), înscrisă în inima omului chiar păcătos, de a-l iubi pe Dumnezeu mai presus de orice. Conform modelului Sfintei Scripturi, sfântul Francisc de Sales vorbeşte despre unirea dintre Dumnezeu şi om dezvoltând o întreagă serie de imagini de relaţie interpersonală. Dumnezeul lui este tată şi domn, mire şi prieten, are caracteristici materne şi de doică, este soarele pentru care şi noaptea este revelaţie misterioasă. Un astfel de Dumnezeu îl atrage la sine pe om cu legături de iubire, adică de adevărată libertate: "pentru că iubirea nu are forţaţi nici sclavi, ci reduce orice lucru sub propria ascultare cu o forţă aşa de delicioasă încât, dacă nimic nu este mai puternic ca iubirea, nimic nu este mai vrednic de iubire ca forţa ei" (ibid., cartea I, cap. VI). Găsim în tratatul Sfântului nostru o meditaţie profundă despre voinţa umană şi descrierea desfăşurării, trecerii, morţii ei, pentru a trăi (cf. ibid., cartea IX, cap. XIII) în abandonarea completă nu numai voinţei lui Dumnezeu, ci pentru ceea ce îi place Lui, acelui "bon plaisir" al său, bunei sale plăceri (cf. ibid., cartea IX, cap. I). În vârful unirii cu Dumnezeu, în afară de răpirile extazului contemplativ, se situează acea revărsare de caritate concretă, care devine atentă la toate necesităţile altora şi pe care el o numeşte "extaz al vieţii şi al faptelor" (ibid., cartea VII, cap. VI).

Se observă vine, citind cartea despre iubirea lui Dumnezeu şi încă şi mai mult multele scrisori de direcţiune şi de prietenie spirituală, ce cunoscător al inimii umane a fost sfântul Francisc de Sales. Sfintei Ioana de Chantal, căreia îi scrie: "[...] Iată regula ascultării noastre pe care v-o scriu cu litere mari: A face totul din iubire, nimic forţat - a iubi mai mult ascultarea decât a ne teme de neascultare. Vă las spiritul de libertate, nicidecum pe cel care exclude ascultarea, pentru că aceasta este libertatea lumii; ci pe cel care exclude violenţa, neliniştea şi scrupulul" (Scrisoare din 14 octombrie 1604). Nu degeaba, la originea multor căi ale pedagogiei şi spiritualităţii din timpul nostru regăsim tocmai urma acestui învăţător, fără de care n-ar fi exista sfântul Ioan Bosco nici "calea mică" eroică a sfintei Tereza de Lisieux.

Iubiţi fraţi şi surori, într-o perioadă cum este a noastră care caută libertatea, chiar cu violenţă şi nelinişte, nu trebuie să scape actualitatea acestui mare maestru de spiritualitate şi de pace, care încredinţează discipolilor săi "spiritul de libertate", cea adevărată, la apogeul unei învăţături fascinante şi complete despre realitatea iubirii. Sfântul Francisc de Sales este un martor exemplar al umanismului creştin; cu stilul său familiar, cu parabole care au uneori bătaia de aripă a poeziei, aminteşte că omul are înscris în adâncul său nostalgia de Dumnezeu şi că numai în El găseşte adevărata bucurie şi realizarea sa cea mai deplină.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 27.