Interviu luat cardinalului preşedinte al CCEE, Péter Erdö
Valorile care identifică Europa
De Viktoria Somogyi
La Consiliul Conferinţelor Episcopale din Europa (CCEE) aparţin ca membrii actualele treizeci şi trei de conferinţe episcopale prezente pe continent, reprezentate de drept de preşedinţii lor, în afară de arhiepiscopii de Luxemburg şi de Principatul Monaco şi de episcopul de Chişinău, în Moldova. Preşedintele CCEE este arhiepiscopul de Esztergom-Budapesta, cardinalul Péter Erdö, căruia i-am adresat câteva întrebări despre activitatea organismului.
Care sunt îndatoririle CCEE?
Toate cele care se referă la viaţa pastorală a Bisericii, adică toate cele care interesează conferinţele episcopale. CCEE nu este un organ de decizie, ci consultativ şi de ajutor reciproc. Avem un program, o metodă operativă: în fiecare an organizăm o sesiune plenară cu indicarea unei teme centrale care reprezintă rezultatul lucrărilor desfăşurate în anul precedent. Realizăm investigaţii continentale despre teme cum ar fi predarea religiei, libertatea religioasă, condiţiile Bisericii în diferite ţări, sau, ca anul acesta, situaţia demografică, argument destul de complex. În afară de asta există o serie de comisii compuse în mod normal din responsabilii fiecărei conferinţe episcopale, care se ocupă de un sector specific (şcoală, universitate, învăţământ, vocaţii sacerdotale). Comisia Caritas in veritate aprofundează probleme dreptăţii şi păcii, a migraţiei şi ambientului, aspecte intim legate între ele. Apoi există comisii care organizează o dată pe an, sau la fiecare doi ani, întâlnirile şi programele lor conform unui plan concordat cu adunarea noastră plenară. Nu lipsesc colaborările instituţionale cu alte organizaţii, îndeosebi cu Simpozionul conferinţelor episcopale din Africa şi Madagascar; anual este stabilită o întâlnire tematică, o dată în Europa, o dată în Africa. Avem raporturi ecumenice cu Conferinţa Bisericilor Europene, organizaţie care adună toate Bisericile şi comunităţile creştine necatolice din Europa. Există apoi un forum catolic-ortodox care în mod obişnuit organizează reuniuni despre teme referitoare la probleme nu atât dogmatice cât mai ales etice şi sociale; o iniţiativă care este foarte utilă în aspectele vieţii zilnice. Menţinem raporturi constante cu Comisia episcopatelor din Comunitatea europeană, care are ca vocaţie aceea de a cultiva raporturile cu organele Uniunii Europene; informează pentru aceasta secretariatul nostru cu privire la dezvoltările în desfăşurare la fiecare din structurile UE şi uneori ajută la constituirea unei poziţii catolice cu privire la problemele tratate. Cât priveşte Consiliul Europei la Strasbourg, organizaţia noastră menţine raporturile cu reprezentanţa Sfântului Scaun deoarece Consiliul Europei cuprinde un teritoriu mai extins, dincolo de Uniunea Europeană. Astfel şi Rusia, Turcia şi alte ţări membre sunt implicate în reuniuni; aşadar trebuie lucrat cu responsabilii acestor naţiuni atunci când e vorba de a lua poziţie cu privire la probleme sensibile pentru Doctrina Bisericii.
La adunarea plenară a CCEE ţinută la Zagreb între 30 septembrie - 3 octombrie 2010 tema aflată în centrul dezbaterii a fost demografia şi familia în Europa. În ce mod poate Biserica să stimuleze confruntarea pentru a găsi o soluţie adecvată la această problemă, tot mai îngrijorătoare în societatea contemporană?
Echilibrul relativ al scăderii demografice a continentului nostru este datorat faptului că imigraţia depăşeşte aproape de trei ori numărul naşterilor. Asta înseamnă că pe cale naturală Europa nu este capabilă astăzi să asigure un echilibru demografic pozitiv. Această realitate are diferite consecinţe, cum ar fi creşterea minorităţilor religioase, lingvistice, etnice, şi a imigraţilor care uneori prezintă probleme pastorale ca şi catolici, sau ca şi creştini necatolici, cu cererea unei îngrijiri pastorale deosebite sau a folosirii structurilor noastre. De altfel, persoanele care provin dintr-o altă cultură, care urmează alte religii, trebuie să aibă posibilitatea de a convieţui nu numai paşnic, ci în mod constructiv cu populaţia continentului. În acest context Biserica ţine cont de două valori fundamentale: una este libertatea religioasă, care provine din demnitatea persoanei, aşa cum învaţă Conciliul al II-lea din Vatican. Asta înseamnă că şi minorităţile şi imigraţii au demnitatea lor şi trebuie să fie respectaţi în ceea ce priveşte libertatea religioasă. Apoi există valoarea identităţii istorice, culturale şi religioase a popoarelor europene. Acest aspect este luat în considerare tot mai mult şi de mişcările politice şi de guvernele europene. Însă trebuie găsite formele legitime care să oglindească, pe de o parte, recunoaşterea tuturor acestor valori şi, pe de altă parte, respectarea necondiţionată a demnităţii personale a tuturor. Şi totuşi ceea ce înainte era numită multiculturalitate pare să fi fost pur şi simplu o categorie politică. Şi refuzarea multiculturalităţii apare mai degrabă un termen mai mult politic decât teologic. Noi trebuie să privim omul cu ochii credinţei, adică în respectarea demnităţii sale. Şi comunităţile care formează o naţiune, culturile naţionale, sunt lucruri preţioase în ochii Creatorului. Dacă apreciem diferitele genuri de animale, plante, şi mai mult trebuie să respectăm acea creatură minunată care este o societate, o cultură, o limbă umană. În Europa trebuie să apărăm aceste valori. Cât priveşte situaţia persoanelor, a imigraţilor, care deja locuiesc într-o ţară sau care sosesc acum, suntem în mod irevocabil angajaţi pentru recunoaşterea demnităţii lor. În acelaşi timp, recunoaştem competenţa statelor şi valoarea orânduirii juridice a naţiunilor. Europa atrage migranţii care provin din restul lumii tocmai pentru că în ea există instrumentele care garantează o ocrotire juridică a indivizilor şi a ordinii publice, din păcate negarantate în unele regiuni, ca acelea lovite de răsturnări politice violente (terorism, război civil) sau de extremă sărăcie, corupţie, dezordine. Aşadar trebuie să apreciem legalitatea şi ordinea garantată de societăţile europene.
În misiunea CCEE o misiune foarte importantă este reprezentată de raporturile ecumenice. În domeniul familiei, de exemplu, există colaborare concretă cu Bisericile ortodoxe.
În urmă cu doi ani, la Trento, s-a ţinut un forum comun şi am publicat un volum cu intervenţiile şi declaraţia finală despre familie. Valorile referitoare la familie apărate de Biserica catolică sunt aceleaşi recunoscute de lumea ortodoxă. A le promova în legislaţiile naţionale sau prin angajarea socială a diferitelor Biserici este deci o misiune comună. Forme de colaborare între catolici şi ortodocşi există în multe state, inclusiv ţările baltice, şi trebuie de subliniat convergenţa cu privire la teme de mare actualitate cum ar fi dreptul la obiecţie de conştiinţă a medicilor şi a infirmierilor în cazul intervenţiilor contrare demnităţii vieţii umane (recent tratată la Consiliul Europei).
Este posibilă o manifestaţie europeană pentru familie, promovată de CCEE, care să se desfăşoare în acelaşi timp în fiecare naţiune?
Consiliul Conferinţelor Episcopale din Europa nu se ocupă de organizarea manifestaţiilor de piaţă. Mari manifestaţii, care au avut în primele rânduri pe catolici, au fost făcute, de exemplu în Spania, pentru a apăra valori creştine puse în pericol. Misiunea noastră este să transmitem în mod autentic Doctrina socială a Bisericii şi să dăm mărturie în faţa lumii.
Lumea industrializată încearcă să rezolve problema demografică, cel puţin în parte, facilitând imigraţia, care pare să ofere o soluţie imediată. Totuşi, cel puţin în Europa, acest lucru provoacă tensiuni între cetăţeni şi imigraţi, îndeosebi necreştinii. Cum vedeţi viitorul Europei în acest sens?
Nu am darul profeţiei. Este sigur că este dublu comportamentul atâtor ţări din occidentul european. Pe de o parte, doresc sau au nevoie de imigraţie deoarece costă mai puţin a primi forţă de lucru adultă în loc de a educa şi a forma în Europa pe tinerii care se nasc aici. Acesta este un calcul pur economic, financiar, care nu ţine cont de demnitatea umană. Acest mod de a raţiona consideră fiinţa umană un instrument, nu un scop. Pe de altă parte, există tendinţe în politica ţărilor occidentale care frânează imigraţia; îi refuză pe noii sosiţi fie pentru că ei nu reuşesc să se integreze în societate fie pentru că ei vor să continue să trăiască într-un mod care, în funcţie de ţara de primire, deranjează pe cetăţeni. În acest sens, noi am tratat problema rromilor, mai ales în cadrul Uniunii Europene. Nu vorbesc despre migranţii care provin din exteriorul UE, ci din interiorul ei: de exemplu, între Bulgaria, România, Ungaria şi Slovacia orientală sunt mase de populaţie ţigănească sau rrom care, adesea, încearcă să meargă în ţările occidentale, în Canada, Franţa, Scandinavia, Germania etc. Însă şi aici există o problemă de înţelegere. În Occident societatea vede problema, dar nu toţi văd cauzele acestei imigraţii sau migraţii interne în UE. Trebuie reafirmat că în ţările citate mai sus, noi membre ale UE, până la sfârşitul epocii socialiste aveau toţi un loc de muncă, nu bine plătit, poate nejustificabil nici din punct de vedere economic, dar aveau un loc de muncă, şi lumea muncii era un sector de integrare în societate şi pentru aceste grupuri de persoane. După prăbuşirea sistemului, industria de construcţii, care asuma toată această forţă de lucru, a fost privatizată. Multe întreprinderi au fost închise, altele modernizate şi, din cauza tehnologiei, nu au mai avut nevoie de manoperă. Pentru acest motiv, mase de oameni au rămas fără muncă şi această situaţie durează de acum de o generaţie. Aceste persoane sunt nu nomade, în nici una din naţiunile citate. Au o locuinţă fixă, chiar dacă problemele nu lipsesc. Deci, putem arăta cu siguranţă unde locuiesc, câte sunt, care este vârsta lor medie, ce tip de formare au, sau nu au, de vreme ce majoritatea lor nu sunt calificate. Trebuie ţinut cont şi de această circumstanţă. Vorbind cu colegi din aceste ţări din estul Europei, există convingerea că pentru un salariu foarte modest, de exemplu 1,80 de euro pe oră, toţi rămân acasă. Nu e vorba de oameni care nu vor să muncească. Fiecare în această lume vrea să rămână acolo unde s-a născut şi vrea să trăiască în mod demn, vrea să poată munci şi câştiga pentru întreţinerea sa. Acest lucru este valabil şi pentru aceste popoare. Deci, o colaborare mai concretă cât priveşte sprijinul dat creării de locuri de muncă în acest zone din estul Europei ar putea să contribuie la soluţionarea tensiunii sociale în unele ţări occidentale. Este o problemă pe care noi, pe baza datelor noastre, a experienţelor noastre pastorale, putem cel puţin să relansăm, contribuind la organizarea de întâlniri şi cerând organismelor Uniunii Europene de a participa la întâlniri tematice despre această problemă gravă.
Cât priveşte imigraţia, CCEE are raporturi strânse cu episcopii africani. Îndeosebi în ce domenii se manifestă colaborarea?
În Africa, este grea viaţa episcopilor înşişi. Mulţi nu reuşesc să plătească nici măcar costurile de călătorie pentru întâlnirile anuale. Trebuie găsite modurile de a le oferi o contribuţie pentru ca să poată avea confraţii noştri mijloacele pentru a menţine contacte obişnuite cu exteriorul. Există desigur imigraţia africană, adesea clandestină sau forţată sau constrânsă de incertitudini şi persecuţii politice. Există mulţi catolici care emigrează din Africa spre zona Golfului arabic sau în Europa. În continentul nostru este important a nu constrânge aceşti indivizi să se integreze cât mai repede posibil în parohii, ci a lăsa ca să fie însoţiţi de preotul din propria lor ţară, pentru că stilul de viaţă religios este desigur diferit în naţiunile din care provin. Însoţirea din partea Bisericii lor de origine poate să-i ajute şi în păstrarea propriei identităţi şi în ajutorul reciproc printre imigraţi, precum şi în crearea raportului, cale tot mai strâmtă, cu Biserica locală din ţara în care ajung. Cred că această însoţire ecleziastică poate să contribuie şi la o bună integrare a acestor persoane în societăţile europene, fără asimilarea lor forţată.
În această optică, devine tot mai decisiv raportul dintre stat şi Biserică. La Forumul catolic-ortodox ţinut la Rodi în octombrie 2010, a fost tratată această temă. Date fiind diferitele provocări puse de secularizare şi de o cultură uneori anticreştină, care sunt punctele focale ale acestei relaţii, determinante pentru viitor?
Pe de o parte libertatea religioasă şi apărarea demnităţii umane, pe de altă parte recunoaşterea identităţii culturale a popoarelor, care se referă foarte des şi la tradiţiile religioase. În afară de asta, avem convingerea comună că Bisericile trebuie să aibă posibilitatea de a participa la educarea tinerelor generaţii conform intenţiilor părinţilor. Existenţa şcolilor gestionate de Biserici sau de alte instituţii culturale şi sociale sunt manifestări ale vocaţiei noastre, aşa cum libertatea de a menţine aceste instituţii face parte din viaţa noastră, din identitatea noastră europeană.
La Rodi s-a vorbit şi de apărarea crucifixului în locurile publice sau mai generic despre problema simbolurilor religioase.
Desigur, chiar dacă statul în Europa în general nu este confesional, prezenţa simbolurilor religioase în locurile publice nu este ceva care încalcă separarea dintre stat şi Biserică, ci o manifestare importantă a identităţii culturale a popoarelor europene. Atât statul cât şi Biserica muncesc pentru oameni. Oamenii, conform propriei culturi, propriilor convingeri şi tradiţii, pot folosi simbolurile religioase pe care le îndrăgesc. "Faţada urbanistă" prezentă în oraşele de pe continentul nostru, prezenţa bisericilor, a statuilor sau a imaginilor (de exemplu la Roma chioşcurile de ziare mariane de-a lungul străzilor), aparţin identităţii, fizionomiei acestor oraşe, acestor popoare. Nu că ar avea cineva un motiv suficient pentru a face să dispară toate acestea. Cred că o colaborare sănătoasă cu un stat corect separat de Biserică - adică dintre un stat, aşa cum spun unii, caracterizat de o laicitate pozitivă şi o Biserică în mod tradiţional prezentă în ţară - poate să fie şi în viitor foarte obişnuită, foarte utilă pentru bunăstarea fizică, psihică şi spirituală a unor populaţii întregi.
Şi din Biserica Ortodoxă există apeluri pentru a apăra rădăcinile creştine ale Europei. În contextul general de astăzi, unde aproape tot ceea ce este propus de Biserici este privit cu prejudecată şi suspiciune, ce posibilităţi de intervenţie rămân pentru a realiza acest obiectiv şi în ce domenii?
Cred că în societăţile europene nu este preocuparea principală prezenţa credinţei creştine sau a rădăcinilor creştine ale Europei. Dimpotrivă, există preocupări cum ar fi prăbuşirea financiară sau alte lucruri care sunt, propriu-zis pentru lumea seculară, provocări foarte puternice şi radicale. Prezenţa Bisericilor nu este deloc un lucru negativ, ci o resursă care foloseşte chiar şi ordinii publice. O convingere morală care este pe larg răspândită, bazată pe realitatea fiinţei umane, a lumii, pe capacitatea umană de a cunoaşte realitatea lumii şi criteriile de comportament uman, este o resursă care poate să dea stabilitate societăţii, protejând-o de anarhie şi de criminalitate. Pentru aceasta este comprehensibil că nu puţini politicieni din lumea ex-comunistă sprijină tocmai Bisericile tradiţionale în ţările lor, văzând necesitatea de a recâştiga o demnitate, o identitate a propriului popor, pentru a evita prăbuşirea şi respectivul gol cultural care se află în sânul societăţilor secularizate din anumite naţiuni, unde căderea comunismului a lăsat pământ pârjolit.
Însă în lumea occidentală, conform dumneavoastră, se întâmplă acelaşi lucru?
În lumea occidentală aceste procese erau mai organice, adică nu aveau loc "rupturi" ca introducerea comunismului cu dictatura; nici prezentarea problemei nu era aşa de rapidă şi clară ca la noi în 1989-1990, când a căzut Zidul şi au căzut şi barierele ideologice. Deci, atât conştientizarea valorilor noastre tradiţionale cât şi secularizarea antecedentă au fost procese mai lente şi organice. Însă analogia există şi în Occident.
Conform statisticilor, credincioşii practicanţi sunt tot mai puţini în Europa.
Cine spune asta? Nu este aşa. Ce înseamnă practica religioasă? Unii sociologi califică nepracticanţi pe catolicii care nu de cincizeci şi două de ori (numărul săptămânilor într-un an), ci numai de treizeci de ori, frecventează Liturghia duminicală. Deci, criteriile sociologilor nu sunt suficiente pentru a măsura apartenenţa religioasă pentru că orice persoană are dreptul sacru de a se defini de exemplu catolic. Unul care este botezat în Biserica Catolică şi se mărturiseşte catolic, trebuie să fie recunoscută ca atare. Nu trebuie să ne lăsăm impresionaţi prea mult. De exemplu, la Budapesta proporţia catolicilor botezaţi care frecventează Liturghiile duminicale în ultimii ani era aceeaşi ca la începutul secolului al XX-lea. Între timp, a avut loc o mare îmbunătăţire, apoi o nouă coborâre, însă toate acestea trebuie privite şi cu criterii istorice. Eu nu cred că există o stradă cu sens unic. Desigur trebuie să luptăm pentru a trezi identitatea şi simţul religios şi a aprofunda misiunea în marile oraşe, tocmai pentru a arăta oamenilor, adesea indiferenţi, ce înseamnă credinţa noastră şi cum poate să dea lumină şi energie întregii societăţi. Ea poate şi să umanizeze societăţile din marile oraşe, care sunt de acum foarte des fără personalitate, foarte reci, sau fără chip uman. Deci trebuie să trezim necesitatea noastră şi capacitatea noastră de a umaniza lumea din jurul nostru. Isus Cristos este Răscumpărătorul întregii omeniri. Persoana sa este calea pentru adevărata fericire, pentru viaţa societăţii bazate pe iubire.
Trebuie să apărăm rădăcinile creştine. Dar cum va trebui să acţionăm?
În mii de forme: pe mass-media şi prin limbajele culturii, muzicii, dansului, spectacolului, dar şi prin predica directă, chiar şi pe străzi, de ce nu? Trebuie să arătăm oamenilor că suntem catolici, să le spunem oamenilor că Biserica este prezentă, are ceva de spus. Trebuie întărite familiile, parohiile, şi ca şi comunităţi, ca locuri de întâlnire şi de ajutor reciproc. Trebuie avută o sensibilitate specială faţă de cei mai săraci, faţă de cei care sunt în afara reţelei de protecţie socială şi care nu mai au nici casă nici loc de muncă, nici comunitate de referinţă. Trebuie căutaţi şi trebuie să stăm aproape de ei. Nu e suficient a menţine sistemele anonime care funcţionează numai în termeni economici, ci trebuie să privim persoana într-o situaţie de criză, persoana şomeră, fără casă, bolnavă, bătrână. Acest efort din partea Bisericii este pe larg posibil pentru că există, slavă Domnului, o mare predispoziţie la voluntariat. La nivel parohial, fără organizaţii cu personalitate juridică, fără structuri de finanţare publică, există o promptitudine de a ajuta care trebuie recunoscută şi respectată, şi acest lucru constituie o rază de speranţă, o autentică mărturie a apartenenţei noastre la Cristos.
(După L'Osservatore romano, 26 februarie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
lecturi: 17.