Interviu cu episcopul Brian Farrell, secretar al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor

Papa ne stimulează pe drumul comuniunii

"Uniţi în învăţătura apostolilor, în comuniune, la frângerea pâinii şi în rugăciune" (Fap 2,42) este tema anualei Săptămâni de rugăciune pentru unitatea creştinilor (18-25 ianuarie). Pentru a ne da seama de angajarea Bisericii catolice pentru unitatea celor botezaţi l-am interpelat pe episcopul secretar al Consiliului pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, Brian Farrell.

Consiliul Pontifical a celebrat recent cincizeci de ani de la întemeiere. Se menţine în Biserica catolică spiritul care a însufleţit naşterea sa sub Papa Ioan al XXIII-lea?

Efectiv, la 17 noiembrie a fost comemorată cu un act public solemn aniversarea a 50 de ani de la crearea Secretariatului pentru promovarea unităţii creştinilor, pe care Ioan al XXIII-lea l-a voit puternic şi l-a instituit împreună cu celelalte comisii responsabile de pregătirea Conciliului al II-lea din Vatican. Convins că toată lucrarea Conciliului trebuia să fie impregnată de dorinţa restabilirii unităţii, el a voit, ca semn clar al acestei dorinţe, prezenţa unor observatori din alte Biserici şi Comunităţi ecleziale la Conciliu. Mi se pare aproape un miracol al Providenţei faptul că cei peste două mii de episcopi veniţi la Roma pentru a începe Conciliul în anul 1962, dintre care mulţi formaţi la o teologie a "excluderii", conform căreia ortodocşii şi protestanţii - schismatici şi eretici, în terminologia folosită pe atunci - era pur şi simplu în afară Bisericii, după trei ani au produs decretul Unitatis redintegratio, care recunoaşte o reală chiar dacă incompletă comuniune eclezială între toţi cei botezaţi şi între Bisericile şi Comunităţile lor ecleziale. Această perspectivă reînnoită, în armonie perfectă cu ecleziologia antică a Părinţilor, a avut consecinţe enorme pentru noul mod al catolicilor de a se raporta la ceilalţi creştini şi la comunităţile lor şi pentru adeziunea irevocabilă a Bisericii catolice la mişcarea ecumenică. Ioan al XXIII-lea a vorbit despre un "salt înainte", o vedere a tradiţiei din totdeauna într-o nouă vizuală, deschizând astfel drumuri noi pentru Biserică spre acea unitate vizibilă care îi este proprie. Desigur, în afară de harul Duhului Sfânt, această transformare este datorată în mare parte muncii intense a primului preşedinte al Secretariatului pentru promovarea unităţii, cardinalul Agostino Bea, şi a colaboratorilor săi.

Cât a rămas din munca din primii ani ai Consiliului Pontifical?

A rămas totul, cât priveşte învăţătura Conciliului despre principiile care guvernează căutarea unităţii. Cei cincizeci de ani care au trecut de atunci dau mărturie cât a fost de rodnică acea învăţătură în viaţa concretă a Bisericii şi pentru lumea creştină în totalitatea sa. În actul comemorativ menţionat mai sus, în afară de mesajul important al Papei Benedict al XVI-lea adus de secretarul de stat, cardinalul Bertone, trei mari figuri din lumea ecumenică - cardinalul Walter Kasper, preşedinte emerit al Consiliului nostru Pontifical, arhiepiscopul de Canterbury, Rowan Williams, şi mitropolitul Ioannes de Pergam, mare teolog din Patriarhia ecumenică - au subliniat cât este de fundamental şi urgent pentru dezvoltarea istorică actuală ca toţi creştinii să poată vorbi şi lucra împreună, nu numai în apărarea libertăţii, şi a libertăţii religioase în primul rând, ci pentru a înfrunta cu oarecare speranţă de succes enormele provocări care se prezintă omenirii.

Însă unii se declară astăzi dezamăgiţi de rezultatele unui aşa efort.

Cine crede aşa nu priveşte realitatea. Papa Ioan Paul al II-lea, în enciclica sa magnifică Ut unum sint, a scris că probabil rodul cel mai preţios al ecumenismului este "fraternitatea redescoperită" între creştini. Tinerele generaţii înţeleg cu greu cât de mult s-au schimbat în bine lucrurile. În trecut creştinii despărţiţi se evitau, nu-şi vorbeau; Bisericile erau într-o atitudine de conflict reciproc şi rivalitate, adesea de acord cu acţiuni într-adevăr scandaloase, care ameninţau însăşi misiunea evanghelizatoare. Există încă, ici şi colo, semne de acest tip, dar este tot mai consolidat faptul că acest mod de a acţiona nu este acceptabil: nu este al lui Dumnezeu. Dacă ne gândim "la dialogul adevărului", adică la căutarea depăşirii elementelor teologice de divergenţă, şi aici s-a obţinut foarte mult, inclusiv rezolvarea unor vechi controverse cristologice, şi a fost depăşit în mod substanţial chiar aspectul cel mai profund al diferenţei dintre catolici şi reformaţi cu privire la justificare, adică asupra modului cum lucrează în noi mântuirea. Totuşi, trebuie ţinut cont de faptul că în problemele doctrinale va fi mereu necesar să se acţioneze cu atenţie şi lent, pentru că trebuie să fim siguri că înaintăm în fidelitate faţă de depozitul credinţei, că ajungem la un acord pe baza Tradiţiei adevărate.

Însă, în dialogul teologic au apărut noi dificultăţi cu ortodocşii?

Examinăm punctul crucial al diferenţelor noastre cu privire la structura şi la modul de a fi şi de a acţiona al Bisericii: problema rolului Episcopului de Roma în comuniunea Bisericii din primul mileniu, când Biserica din Occident şi din Orient era încă unită. După studii şi discuţii aprofundate, membrii Comisiei teologice şi-au dat seama de diferenţa dintre experienţa istorică trăită, asimilată şi relatată în cultura occidentală şi experienţa istorică percepută în viziunea orientală a lucrurilor. Orice eveniment istoric este deschis la diferite interpretări. Discuţia nu a ajuns la o convergenţă reală. Dar este adevărat şi că, pentru a găsi un consens, ceea ce contează este mai întâi să se dezvăluie principiile doctrinale şi teologice care era în desfăşurare în acele evenimente şi care sunt determinante pentru a rămâne fideli faţă de voinţa lui Cristos pentru Biserica sa. Astfel s-a decis să se pregătească un nou document de bază în cheie teologică. Sunt convins că este calea corectă. De aceea, atunci când se vorbeşte despre noi dificultăţi, nu e vorba de dificultăţi insurmontabile, ci de o adevărată oportunitate. Este clar că discuţia nu va fi nici uşoară nici scurtă. Însă mi se pare că se lărgeşte convingerea că unitatea este posibilă; circumstanţele lumii de astăzi stimulează Bisericile în această direcţie. După părerea mea, este urgent ca teologia catolică să elaboreze o viziune mai concretă, un model a ceea ce se aşteaptă în momentul comuniunii vizibile depline. În acest mod fraţii ortodocşi vor putea avea încredere, depăşind fricile atavice ale prezumţiei de superioritate tipică a Occidentului. Va trebui desigur să reafirmăm ceea ce a spus Conciliul despre demnitatea egală a tuturor riturilor, despre respectul datorat instituţiilor, tradiţiilor şi disciplinelor Bisericilor din Orient şi atâtea alte lucruri.

Şi cu protestanţii?

În anul 2009, cardinalul Kasper a publicat un studiu important intitulat Harvesting the Fruits, care examinează în profunzime peste patruzeci de ani de dialoguri ecumenice între Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor şi principalele comunităţi ecleziale mondiale.

Rămân divergenţe semnificative şi uneori apar altele noi; dar este surprinzător să descoperim că toate controversele din secolul al şaisprezecelea sunt percepute acum într-o nouă lumină care atenuează emfaza poziţiilor luate; înţelegem astfel că suntem mai puţin distanţi cu privire la multe puncte esenţiale. Desigur, principala dificultate se află în concepţia diferită a ceea ce este Biserica însăşi voită de Cristos. Întrebarea nu este numai în abstract: ce este Biserica? Ci şi în concret: unde este Biserica şi unde este realizată plinătatea ei? Cu privire la asta mai este încă mult de făcut.

Aceasta este munca experţilor; însă ecumenismul ar trebui să-i implice pe toţi?

Desigur. Dialogurile vor continua, pentru că sunt calea maestră a ascultării faţă de voinţa Domnului pentru unitatea discipolilor săi în adevăr. Însă au sens şi vor fi rodnice numai dacă sunt susţinute de întregul corp viu al Bisericii. Bisericile, comunităţile de credincioşi vor trebui să conveargă în unitate. Astăzi trebuie să ne întoarcem la originile mişcării ecumenice şi să descoperim ceea ce este numit "ecumenism spiritual". Rugăciunea, convertirea inimii, postul şi pocăinţa, purificarea memoriei, purificarea modului nostru de a vorbi despre alţii: această sensibilitate spirituală era prezentă la începutul mişcării ecumenice, este centrul ecumenismului şi este datoria tuturor. Ecumenismul spiritual nu este monopolul experţilor; toţi creştinii pot să fie protagonişti ai acestei mişcări. Un aspect deosebit la îndemâna tuturor a fost subliniat în Sinodul episcopilor despre Cuvântul lui Dumnezeu, preluat în exortaţia apostolică Verbum Domini a lui Benedict al XVI-lea: a asculta, a ne ruga şi a reflecta împreună despre Scriptură "constituie un drum care trebuie parcurs pentru a ajunge la unitatea credinţei, ca răspuns la ascultarea Cuvântului". Cu privire la Scriptură ne-am despărţit, în jurul Scripturii trebuie să ne adunăm. Aşadar să facem din sfânta Scriptură inima ecumenismului! În acel document, Sfântul Părinte a amintit şi importanţa ecumenică a traducerilor comune ale Bibliei. Departe de orice închidere, Sfântul Părinte ne stimulează înainte pe drumul căutării unităţii!

Dorinţe pentru Săptămâna de rugăciune pentru unitate?

Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor pe care o celebrăm anul acesta se inspiră din fraza din Faptele Apostolilor care descrie prima comunitate din Ierusalim: erau "uniţi în învăţătura apostolilor, în comuniune, la frângerea pâinii şi în rugăciune". Astfel ne confruntăm cu ceea ce înseamnă a fi Biserică drept comuniune, în adevăr, în iubire, în fapte. Textele pentru anul acesta au fost pregătite la Ierusalim; creştinii din cetatea sfântă ne îndeamnă pe noi toţi să redescoperim valorile care i-au ţinut uniţi pe primii discipoli şi ne invită la o angajare reînnoită în favoarea unui ecumenism genuin întemeiat pe modelul de viaţă al primei comunităţi creştine. Pe baza experienţei lor în Ţara Sfântă, în Orientul Mijlociu, creştinii din Ierusalim ne spun că unitatea pentru care ne rugăm este condiţie necesară pentru a obţine dreptatea, pacea şi prosperitatea tuturor popoarelor. Doresc ca această Săptămână să ne facă să înţelegem cu seriozitate, şi pe noi catolicii, că această căutare a unităţii nu poate fi amânată la momentul în care toate celelalte probleme religioase şi pastorale vor fi rezolvate: ea este condiţie esenţială pentru depăşirea tuturor celorlalte probleme. Domnul a spus un lucru minunat şi cutremurător în acelaşi timp: ca să fim una "pentru ca lumea să creadă". Biserica există pentru a evangheliza, dar nu va putea oferi Evanghelia în mod convingător în timp ce creştinii rămân în dezbinările lor. Căutarea unităţii nu este un lux; este o datorie peremptorie a credinţei.

(După L'Osservatore romano, 19 ianuarie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 53.