Formarea liturgică a preoţilor

Pentru o celebrare demnă şi cuviincioasă

"Misiunea preotului în misiunea Bisericii" ("La missione del prete nella missione della Chiesa", a cura di Markus Graulich e Jesu Pudumai Doss, Città del Vaticano, Libreria Editrice Vaticana, 2010, 284 pagini) este titlul unui volum, cu prefaţa cardinalului Cláudio Hummes, apărut la încheierea Anului Sfintei Preoţii. Publicăm părţi mari din capitolul IX, dedicat formării liturgice a preoţilor, semnat de preşedintele Academiei Pontificale de Teologie.

De Manlio Sodi

Pe unda mişcării liturgice, secolul al XX-lea a trecut în istorie ca secolul Euharistiei, în sensul că redescoperirea progresivă a participării la sfintele taine a făcut în aşa fel încât celebrarea lor să fie aprofundată sub diferite aspecte. Confluenţa acestui fluviu de idei şi de evenimente a dat viaţa celei mai profunde şi radicale reforme care a existat în istoria liturgiei, cea voită de Conciliul al II-lea din Vatican. De la Sacrosanctum concilium încoace putem afirma că prin reforma liturgică a fost scrisă pagina fără îndoială cea mai amplă şi elocventă cu privire la Euharistie.

Intervenţiile care au urmat n-au făcut altceva decât să propună aprofundări, precizări, atenţionări cu privire la puncte specifice de teologie, de disciplină, de orientare pastorală.

Cu ocazia Joii Sfinte 2003 (17 aprilie), Ioan Paul al II-lea a publicat scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia cu un scop foarte precis: să perceapă raportul dintre Euharistie şi Biserică pentru a trage câteva concluzii în aşa fel încât chiar din celebrarea Euharistiei să reiasă mai clar şi elocvent chipul Bisericii. Între diferitele aspecte tratate, capitolul V se opreşte asupra "demnităţii celebrării euharistice". Pentru ce această atenţie în jurul a ceea ce are mai preţios Biserică "în drumul său în istorie" (nr. 9)?

Nr. 47 din enciclică introduce reflecţia despre demnitatea celebrării făcând referinţă la ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile care au precedat imediat pătimirea şi moartea lui Cristos Domnul. Referinţele la ungerea din Betania şi la angajarea de a pregăti cu atenţie o mare sală necesară pentru a consuma cina pascală dau început înţelegerii - dar mai întâi încă fundamentului - acelui criteriu care a fost şi este la baza stilului Bisericii care "s-a simţi îndemnată, în decursul secolelor şi în succesiune culturilor, să celebreze Euharistia într-un «context» demn de un aşa mare mister" (nr. 48) pentru că "Euharistia este un dar prea mare pentru a suporta ambiguităţi şi diminuări" (nr. 10). Şi a făcut asta mereu lăsându-se condusă de o mens pe care enciclica o precizează imediat după aceea. Dacă logica "ospăţului" inspiră familiaritate, Biserica nu a cedat niciodată în faţa tentaţiei de a banaliza această "intimitate" cu Mirele său uitând că el este şi Domnul său şi că "ospăţul" rămâne mereu un ospăţ sacrifical, însemnat de sângele vărsat pe Golgota.

Celebrarea este un eveniment în care, în logica memorialului şi prin puterea Duhului Sfânt, este actualmente făcut prezent - "o prezenţă foarte specială" (nr. 15) - sacrificiul unic al lui Cristos răscumpărătorul.

Pregătirea şi formarea dau viaţă unei atitudini: cea tipică a aceluia care întredeschide cartea liturgică ca instrument pentru celebrare şi pentru viaţă, în aşa fel încât celebrarea să fie o experienţă tot mai deplină a vieţii Celui Înviat.

Este cuviincioasă şi demnă o celebrare atunci când riturile de initio oglindesc misiunea lor de "a introduce" şi nu se prelungesc în mod excesiv, aşa încât să elimine echilibrul şi proporţia celorlalte momente. Animarea are un rol determinant pentru ca totul să poată fi concentrat asupra elementului cel mai important constituit de rugăciunea "colecta".

Este cuviincioasă şi demnă o celebrare atunci când diferitele elemente ale Liturgiei Cuvântului sunt trăite în aşa fel încât să oglindească - şi să respecte - acea mişcare dialogică în care se mişcă raportul dintre Dumnezeu şi poporul său. Toate aceste elemente, de la prima lectură la rugăciunea credincioşilor, au o logică finalizată spre o experienţă personală şi comunitară a Cuvântului lui Dumnezeu care are în liturgia euharistică realizarea sa deplină.

Este cuviincioasă şi demnă o celebrare atunci când ansamblul Liturgiei euharistice oglindeşte în mod armonios ceea ce evangheliile au sintetizat prin acel "a luat pâinea, a mulţumit, a frânt-o şi a dat-o..." şi liturgia euharistică actualizează, de la pregătirea semnelor sacramentale la participarea la masa trupului şi sângelui lui Cristos.

Este cuviincioasă şi demnă o celebrare atunci când riturile de încheiere - chiar şi în scurtimea lor specifică - relansează experienţa misterului celebrat pentru ca să se actualizeze în viaţă, după exemplul Mariei "femeia «euharistică»".

Efectele unei celebrări cuviincioase şi demne se schiţează în viaţă atunci când: mesajul omiliei impregnează formarea conştiinţei şi se traduce în alegeri de viaţă; timpul care trebuie dedicat cultului euharistic este căutat ca un spaţiu pentru o rugăciune personală mai intensă şi ca prelungire a celebrării; atenţia faţă de cei bolnavi face în aşa fel încât aceştia să nu fie privaţi de împărtăşania "sacramentală" prin slujirea miniştrilor extraordinari ai Euharistiei; se ajută credinciosul să experimenteze în Liturgia Orelor acea atitudine de aducere de mulţumire şi de implorare care îşi are culmen et fons în însăşi celebrarea Euharistiei; mistica creştină porneşte de experienţa sfintelor taine pentru a se proiecta şi a se reflecta în multele alegeri din viaţa socială, politică, etc. În concluzie, seria acestor atenţii poate să fie asumată ca emblematică pentru atâtea aspecte care în ansamblul lor amintesc de diversele implicaţii ale unei celebrări cu demnitate şi cuviinţă. Cu atenţionările din Ecclesia de Eucharistia se unesc multele aşteptări ale credincioşilor care vin în faţa dublei mese euharistice pentru a putea oferi propria viaţă "în Duh şi adevăr".

A celebra cu demnitate şi grijă înseamnă deci a se situa într-o atitudine eclezială care să permită participarea la Mister, favorizând astfel o adevărat experienţă mistică. La această ţintă este posibil să se ajungă atunci când se facilitează cunoaşterea şi valorizarea tuturor acelor limbaje - sunt mai diverse şi complete decât poate să ofere experienţa creştină - care sunt "proprii" ale celebrării şi care sunt menite "să evoce şi să sublinieze măreţia evenimentului celebrat".

A educa la logica şi la conţinuturile acestor limbaje este provocarea care interpelează formarea la diferite nivele de competenţă: de la formarea liturgică a viitorilor preoţi la aceea a diferiţilor animatori ai comunităţii, ca rod şi al unei metode teologice care este cea schiţată în Optatam totius 16. Acel text conciliar, care încă aşteaptă să fie asimilat şi realizat, cuprinde şi relansează o propunere de sinteză care atunci când va începe să fie patrimoniu al culturii teologice şi al formării pastorale şi catehetice se va dovedi ca o carte câştigătoare autentică în vederea unei vieţi euharistice.

Rezultatul nu va fi atât de a întrevedea într-o celebrare şi mai cuviincioasă şi demnă, ci într-o acţiune liturgică care în timp ce sintetizează cu limbajul său simbolic viaţa credinciosului orientată spre Paştele lui Isus Cristos, dă curs unui limbaj teologic care creează sinteză între lex credendi şi lex vivendi prin şi în contextul lui lex orandi. În această logică Ecclesia va continua să se dezvolte pentru că paschali nascitur de mysterio et de Eucharistia vivit!

Aşadar, ce lectio pentru astăzi şi pentru mâine? Documentele Conciliului al II-lea din Vatican, începând de la Sacrosanctum concilium şi de la Lumen gentium, au amintit în mai multe ocazii elementele care denotă identitatea preotului. Documentele succesive, atât la nivel de Biserică universală cât şi de Biserici locale, au contribuit să evidenţieze această identitate.

În acest context şi în timpul nostru se percepe urgenţa unei ecleziologii a slujirii hirotonite, care să ajute la perceperea esenţei unei misiuni care este în mod esenţial înrădăcinată pe raportul dintre Cristos şi poporul său prin medierea preotului.

Diferenţa dintre preoţia comună şi preoţia ministerială cere să fie frecvent subliniată pentru că în echilibrul celor două identităţi se percepe deosebirea şi în acelaşi timp reciprocitatea. Deci nu confundarea rolurilor, ci fuziunea intenţiilor pentru dezvoltarea comunităţii. Şi în această privinţă lecţia provine mai ales din orizontul lui Lumen gentium abordată în paralel cu ceea ce cuprinde Pontificale Romanum în De ordinatione eepiscopi, presbyterorum et diaconorum (29 iunie 1989).

Nici psiholog, nici manager al sacrului, ci "mijloc" pentru acţiunea mântuitoare a lui Cristos. Poate fi un titlu pentru a atrage atenţia; de fapt este o sinteză care invită să se ia în considerare esenţa misiunii preotului. De unde îşi trage limfa spiritualitatea preotului? Din ceea ce el "celebrează": din experienţa vitală a fiecărei celebrări preotul scoate acel aliment care-i permite să trăiască în mod constant în "climatul" spiritual constituit de faptul că Duhul este principalul "actor" al fiecărei acţiuni liturgice. Modelul este Cristos; conformarea cu imaginea Sa este dar al Duhului pentru ca să fie adusă glorie şi cinste Tatălui. Şi secretul pentru a fi maeştri de viaţă spirituală pornind de la o "prezidare" liturgică făcută cu atenţie, demnitate şi cuviinţă.

(După L'Osservatore romano, 8 octombrie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.