Omilia papei în solemnitatea Adormirii Maicii Domnului

În ziua de 15 august 2010, solemnitatea Adormirii Maicii Domnului, Sfântul Părinte papa Benedict al XVI-lea a celebrat sfânta Liturghie în Parohia pontificală "Sfântul Toma de la Villanova" la Castel Gandolfo. În cursul celebrării euharistice, papa a rostit omilia pe care o prezentăm în continuare:

Eminenţă, Excelenţă, stimate autorităţi,

Iubiţi fraţi şi surori,

Astăzi Biserica celebrează una dintre cele mai importante sărbători din anul liturgic dedicate Preasfintei Fecioare Maria: Ridicarea ei la cer. La sfârşitul vieţii sale pământeşti, Maria a fost dusă cu sufletul şi trupul în cer, adică în gloria vieţii veşnice, în comuniunea deplină şi perfectă cu Dumnezeu.

Anul acesta se împlinesc şaizeci de ani de când venerabilul papă Pius al XII-lea, la 1 noiembrie 1950, a definit în mod solemn această dogmă, şi aş vrea să citesc - chiar dacă este un pic complicat - forma dogmatizării. Spune papa: "în felul acesta mărita Maică a lui Dumnezeu, în mod secret unită cu Isus Cristos încă din toată veşnicia cu unul şi acelaşi decret de predestinare, neprihănită în zămislirea ei, Fecioară nepătată în maternitatea ei divină, generoasă însoţitoare a răscumpărătorului divin, care a repurtat un triumf deplin asupra păcatului şi asupra consecinţelor sale, la sfârşit, cu încoronarea supremă a privilegiilor sale, a dobândit să fie ferită de putreziciunea mormântului şi, învingând moartea, ca şi Fiul său, să fie ridicată cu sufletul şi trupul la gloria cerului, unde străluceşte ca regină la dreapta Fiului său, Rege nemuritor în veci" (Constituţia apostolică Munificentissimus Deus, AAS 42 [1950], 768-769).

Deci acesta este nucleul credinţei noastre în Ridicarea Mariei la cer: noi credem că Maria, asemenea lui Cristos Fiul său, a învins deja moartea şi triumfă deja în gloria cerească în totalitatea fiinţei sale, "cu sufletul şi trupul".

Sfântul Paul, în lectura a doua de astăzi, ne ajută să aruncăm un pic de lumină asupra acestui mister pornind de la faptul central al istoriei umane şi al credinţei noastre: adică faptul învierii lui Cristos, care este "cel dintâi dintre cei care au murit". Cufundaţi în misterul său pascal, noi suntem făcuţi părtaşi de victoria asupra păcatului şi asupra morţii. Aici se află secretul surprinzător şi realitatea cheie a întregii vieţi umane. Sfântul Paul ne spune că toţi suntem "încorporaţi" în Adam, primul şi vechiul om, toţi avem aceeaşi moştenire umană la care aparţine: suferinţa, moartea, păcatul. Dar la această realitate pe care noi toţi o putem vedea şi trăi în fiecare zi adaugă un lucru nou: noi suntem nu numai în această moştenire a unicei fiinţe umane, începută cu Adam, ci suntem "încorporaţi" şi în omul cel nou, în Cristos înviat, şi astfel viaţa Învierii este deja prezentă în noi. Deci, această primă "încorporare" biologică este încorporare în moarte, încorporare care generează moartea. A doua, nouă, care ne este dăruită prin Botez, este "încorporare" care dă viaţa. Citez tot a doua lectură de astăzi; spune sfântul Paul: "Căci, de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om vine şi învierea din morţi. Şi după cum toţi mor în Adam, tot la fel, în Cristos, toţi vor fi readuşi la viaţă. Dar fiecare la rândul lui: cel dintâi Cristos, după aceea cei care sunt ai lui Cristos, la venirea lui" (1Cor 15,21-24).

Ceea ce afirmă sfântul Paul despre toţi oamenii, Biserica, în Magisteriul său infailibil, spune despre Maria, într-un mod şi sens precise: Mama lui Dumnezeu este inserată până acolo în misterul lui Cristos încât este părtaşă de Învierea Fiului său cu toată fiinţa ei deja la sfârşitul vieţii pământeşti; trăieşte ceea ce noi aşteptăm la sfârşitul timpurilor, când va fi nimicit "ultimul duşman", moartea (cf. 1Cor 15,26); trăieşte deja ceea ce proclamăm Crez: "Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni".

Aşadar ne putem întreba: care sunt rădăcinile acestei victorii asupra morţii în mod minunat anticipată în Maria? Rădăcinile se află în credinţa Fecioarei din Nazaret, aşa cum mărturiseşte textul din Evanghelie pe care l-am ascultat (Lc 1,39-56): o credinţă care este ascultare faţă de cuvântul lui Dumnezeu şi abandonare totală în iniţiativa şi în acţiunea divină, după cum îi vesteşte Arhanghelul. Aşadar, credinţa este măreţia Mariei, aşa cum proclamă cu bucurie Elisabeta: Maria este "binecuvântată între femei", "binecuvântat este rodul trupului tău" pentru că este "mama Domnului", pentru că ea crede şi trăieşte în manieră unică "prima" dintre fericiri, fericirea credinţei. Elisabeta mărturiseşte asta în bucuria sa şi a pruncului care îi tresaltă în sân: "Şi fericită eşti tu care ai crezut că se vor împlini cele spuse ţie de Domnul" (v. 45). Dragi prieteni! Nu ne limităm s-o admirăm pe Maria în destinul său de glorie, ca o persoană foarte îndepărtată de noi: nu! Suntem chemaţi să privim ceea ce Domnul, în iubirea sa, a voit şi pentru noi, pentru destinul nostru final: să trăim prin credinţa în comuniunea perfectă de iubire cu el şi astfel să trăim cu adevărat.

În această privinţă aş vrea să mă opresc asupra unui aspect al afirmaţiei dogmatice, acolo unde se vorbeşte despre ridicarea la gloria cerească. Noi toţi astăzi suntem foarte conştienţi că prin termenul "cer" nu ne referim la vreun loc din univers, la o stea sau la ceva asemănător: nu. Ne referim la ceva mult mai mare şi greu de definit cu conceptele noastre umane limitate. Cu acest termen "cer" vrem să afirmăm că Dumnezeu, Dumnezeul care s-a apropiat de noi, nu ne abandonează nici măcar în moarte şi dincolo de moarte, ci are un loc pentru noi şi ne dăruieşte veşnicia; vrem să afirmăm că în Dumnezeu există un loc pentru noi. Pentru a înţelege un pic mai mult din această realitate să privim la însăşi viaţa noastră: noi toţi experimentăm că o persoană, atunci când a murit, continuă să subziste într-un fel în amintirea şi în inima celor care au cunoscut-o şi iubit-o. Am putea spune că în ei continuă să trăiască o parte din această persoană, dar este ca o "umbră" pentru că şi această supravieţuire în inima propriilor dragi este destinată să se termine. În schimb, Dumnezeu nu trece niciodată şi noi toţi existăm în forţa iubirii sale. Existăm pentru că el ne iubeşte, pentru că el ne-a gândit şi ne-a chemat la viaţă. Existăm în gândurile şi în iubirea lui Dumnezeu. Existăm în toată realitatea noastră, nu numai în "umbra" noastră. Seninătatea noastră, speranţa noastră, pacea noastră se întemeiază tocmai pe asta: în Dumnezeu, în gândirea lui şi în iubirea lui, nu supravieţuieşte numai o "umbră" din noi înşine, ci în el, în iubirea sa creatoare, noi suntem păstraţi şi introduşi cu toată viaţa noastră, cu toată fiinţa noastră în veşnicie.

Iubirea sa învinge moartea şi ne dăruieşte veşnicia, şi această iubire o numim "cer": Dumnezeu este aşa de mare încât are loc şi pentru noi. Şi omul Isus, care este în acelaşi timp Dumnezeu, este pentru noi garanţia că a fi - om şi a fi - Dumnezeu pot să existe şi să trăiască veşnici unul în altul. Asta înseamnă că din fiecare dintre noi nu va continua să existe numai o parte care ne vine, ca să spunem aşa, smulsă, în timp ce altele sunt distruse; înseamnă mai degrabă că Dumnezeu cunoaşte şi iubeşte omul întreg, ceea ce noi suntem. Şi Dumnezeu primeşte în veşnicia sa ceea ce acum, în viaţa noastră, formată din suferinţă şi iubire, creşte şi devine din speranţă, din bucurie şi din tristeţe. Omul întreg, toată viaţa lui este luată de Dumnezeu şi purificată în el primeşte veşnicia. Dragi prieteni! Eu cred că acesta este un adevăr care trebuie să ne umple de bucurie profundă. Creştinismul nu vesteşte numai o oarecare mântuire a sufletului într-o lume de dincolo imprecisă, în care tot ceea ce în această lume ne-a fost preţios şi drag ar fi şters, ci promite viaţa veşnică, "viaţa veacului ce va veni": nimic din ceea ce ne este preţios şi drag nu va fi distrus, a spus Isus într-o zi (cf. Mt 10,30). Lumea definitivă va fi şi împlinirea acestui pământ, aşa cum afirmă sfântul Paul: "şi ea, creaţia, va fi eliberată de sclavia stricăciunii spre libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu" (Rom 8,21). Aşadar se înţelege cum creştinismul dăruieşte o speranţă puternică într-un viitor luminos şi deschide calea spre realizarea acestui viitor. Noi suntem chemaţi, tocmai ca şi creştini, să edificăm această lume nouă, să lucrăm pentru ca să devină într-o zi "lumea lui Dumnezeu", o lume care va depăşi tot ceea ce noi înşine am putea construi. În Maria Ridicată la cer, pe deplin părtaşă de Învierea Fiului, noi contemplăm realizarea creaturii umane conform "lumii lui Dumnezeu".

Să-l rugăm pe Domnul ca să ne facă să înţelegem cât este de preţioasă în ochii Săi toată viaţa noastră; să întărească credinţa noastră în viaţa veşnică; să ne facă oameni ai speranţei, care lucrează pentru a construi o lume deschisă la Dumnezeu, oameni plini de bucurie, care ştiu să observe frumuseţea lumii viitoare în mijlocul preocupărilor vieţii zilnice şi în această certitudine trăiesc, cred şi speră.

Amin!

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.