Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Viețile sfinților


adevăratele modele de viață se găsesc aici


 VIAȚA DIECEZEI 
Omilia Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea în la încheierea Anului Sfintei Preoții

În solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a prezidat în Piața Sfântul Petru Concelebrarea Euharistică împreună cu Cardinalii, Episcopii și Preoții, la încheierea Anului Sfintei Preoții. Publicăm în continuare omilia pe care Papa a rostit-o în cursul sfintei Liturghii.

Iubiți confrați în slujirea preoțească,
Iubiți frați și surori,

Anul Sfintei Preoții pe care l-am celebrat, la 150 de ani după moartea sfântului Paroh de Ars, model al slujirii preoțești în lumea noastră, se îndreaptă spre încheiere. Ne-am lăsat conduși de Parohul de Ars pentru a înțelege din nou măreția și frumusețea slujirii preoțești. Preotul nu este pur și simplu deținătorul unei funcții, ca acelea de care orice societate are nevoie pentru ca în ea să poată fi îndeplinite anumite funcțiuni. El în schimb face ceva ce nici o ființă umană nu poate face de la sine: rostește în numele lui Cristos cuvântul dezlegării de păcatele noastre și astfel schimbă, pornind de la Dumnezeu, situația vieții noastre. Rostește asupra darurilor de pâine și de vin cuvintele de mulțumire ale lui Cristos care sunt cuvinte de transubstanțiere - cuvinte care-l fac prezent pe El însuși, Cel Înviat, Trupul și Sângele său, și transformă astfel elementele lumii: cuvinte care deschid larg lumea spre Dumnezeu și o unesc cu El. Preoția este deci nu pur și simplu "funcție", ci sacrament: Dumnezeu se folosește de un sărman om cu scopul de a fi, prin intermediul lui, prezent pentru oameni și de a acționa în favoarea lor. Această îndrăzneală a lui Dumnezeu, care se încredințează pe sine însuși ființelor umane; care, deși cunoaște slăbiciunile noastre, consideră niște oameni capabili să acționeze și să fie prezenți în locul lui - această îndrăzneală a lui Dumnezeu este lucrul cu adevărat mare care se ascunde în cuvântul "preoție". Că Dumnezeu ne consideră capabili de asta; că El în felul acesta cheamă oameni în slujba sa și astfel dinăuntru se leagă de ei: este ceea ce în acest an voiam din nouă să luăm în considerare și să înțelegem. Voiam să trezim bucuria că Dumnezeu este așa de aproape de noi și recunoștința pentru faptul că El se încredințează slăbiciunii noastre; că El ne conduce și ne susține zi de zi. Voiam astfel și să arătăm din nou tinerilor că această vocație, această comuniune de slujire pentru Dumnezeu și cu Dumnezeu, există - ba chiar, că Dumnezeu este în așteptarea "da"-ului nostru. Împreună cu Biserica voiam din nou să arătăm că această vocație trebuie s-o cerem lui Dumnezeu. Să cerem lucrători pentru secerișul lui Dumnezeu, și această cerere adresată lui Dumnezeu este, în același timp, o bătaie a lui Dumnezeu la inima tinerilor care se consideră capabili de ceea ce Dumnezeu îi consideră capabili. Era de așteptat că "dușmanului" această nouă strălucire a preoției nu-i va plăcea; el ar fi preferat s-o vadă dispărând, pentru ca până la urmă Dumnezeu să fie scos afară din lume. Și astfel s-a întâmplat că, tocmai în acest an de bucurie pentru sacramentul preoției, au ieșit la iveală păcatele preoților - mai ales abuzul față de cei mici, în care preoția ca misiune a grijii lui Dumnezeu în folosul omului este întors în contrariul său. Și noi cerem cu insistență iertare lui Dumnezeu și persoanelor implicate, în timp ce intenționăm să promitem că vrem să facem tot posibilul pentru ca un astfel de abuz să nu se mai întâmple niciodată; să promitem că în admiterea la slujirea preoțească și în formarea din timpul drumului de pregătire pentru ea vom face tot ceea ce putem pentru a analiza atent autenticitatea vocației și că vrem încă și mai mult să-i însoțim pe preoți în drumul lor, pentru ca Domnul să-i ocrotească și să-i păzească în situațiile dificile și în pericolele vieții. Dacă Anul Sfintei Preoții ar fi trebuit să fie o glorificare a prestației noastre umane personale, ar fi fost distrus de aceste evenimente. Însă era vorba pentru noi tocmai despre contrariu: să devenim recunoscători pentru darul lui Dumnezeu, dar care se ascunde "în vase de lut" și care mereu din nou, prin toată slăbiciunea umană, face concretă în această lume iubirea sa. Astfel considerăm ceea ce s-a întâmplat ca misiune de purificare, o misiune care ne însoțește spre viitor și care, cu atât mai mult, ne face să recunoaștem și să iubim marele dar al lui Dumnezeu. În felul acesta, darul devine angajarea de a răspunde la curajul și la umilința lui Dumnezeu cu curajul nostru și umilința noastră. Cuvântul lui Cristos, pe care l-am cântat la cântecul de la începutul liturgiei, poate să ne spună la această oră ce înseamnă a deveni și a fi preoți: "Luați jugul meu asupra voastră și învățați de la mine, că sunt blând și smerit cu inima" (Mt 11,29).

Celebrăm sărbătoarea Preasfintei Inimi a lui Isus și cu liturgia aruncăm o privire, ca să spunem așa, în inima lui Isus, care când el a murit a fost deschisă de sulița soldatului roman. Da, inima lui este deschisă pentru noi și în fața noastră - și cu asta ne este deschisă inima lui Dumnezeu însuși. Liturgia interpretează pentru noi limbajul inimii lui Isus, care vorbește mai ales despre Dumnezeu ca păstor al oamenilor, și în felul acesta ne manifestă preoția lui Isus, care este înrădăcinată în locul intim al inimii sale; astfel ne indică fundamentul peren, precum și criteriul valabil, al oricărei slujiri preoțești, care trebuie să fie mereu ancorată în inima lui Isus și să fie trăită pornind de la ea. Aș vrea să meditez astăzi mai ales asupra textelor cu care Biserica rugătoare răspunde la Cuvântul lui Dumnezeu prezentat în lecturi. În acele cântece cuvântul și răspunsul se întrepătrund. Pe de o parte, ei ele însele sunt luate din Cuvântul lui Dumnezeu, însă, pe de altă parte, sunt în același timp deja răspunsul omului dat acestui Cuvânt, răspuns în care Cuvântul însuși se comunică și intră în viața noastră. Cel mai important din acele texte în liturgia de astăzi este Psalmul 23 (22) - "Domnul este păstorul meu" - în care Israelul rugător a primit autorevelarea lui Dumnezeu ca păstor și a făcut din ea orientare pentru propria viață. "Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic": în acest prim verset se exprimă bucuria și recunoștința pentru faptul că Dumnezeu este prezent și se ocupă de noi. Lectura luată din Cartea lui Ezechiel începe cu aceeași temă: "Eu însumi voi căuta oile mele și mă voi îngriji de ele" (Ez 34,11). Dumnezeu se îngrijește personal de mine, de noi, de omenire. Nu sunt lăsat singur, rătăcit în univers și într-o societate în fața căreia rămânem tot mai dezorientați. El se îngrijește de mine. Nu este un Dumnezeu îndepărtat, pentru care viața mea ar conta prea puțin. Religiile lumii, atât cât putem vedea, au știut mereu că, în ultimă analiză, există un singur Dumnezeu. Însă acest Dumnezeu era departe. Aparent El abandona lumea altor puteri și forțe, altor divinități. Cu acestea trebuia găsit un acord. Dumnezeul unic era bun, însă totuși era departe. Nu constituia un pericol, dar nici nu oferea un ajutor. Astfel nu era necesar să se ocupe de El. El nu domina. În mod straniu, această gândire a reapărut în Iluminism. Încă se înțelegea că lumea presupune un Creator. Însă acest Dumnezeu a construit lumea și apoi, desigur, s-a retras din ea. Acum lumea avea un ansamblul propriu de legi conform cărora se dezvolta și în care Dumnezeu nu intervenea, nu putea să intervină. Dumnezeu era numai o origine îndepărtată. Poate că mulți nu doreau nici măcar ca Dumnezeu să se îngrijească de ei. Nu voiau să fie deranjați de Dumnezeu. Însă acolo unde grija și iubirea lui Dumnezeu sunt percepute ca deranjare, acolo ființa umană este răvășită. Este frumos și mângâietor să știu că există o persoană care mă iubește și se îngrijește de mine. Dar este mult mai decisiv ca să existe acel Dumnezeu care mă cunoaște, mă iubește și se preocupă de mine. "Eu cunosc oile mele și oile mele mă cunosc pe mine" (In 10,14), spune Biserica înainte de Evanghelie cu un cuvânt al Domnului. Dumnezeu mă cunoaște, se preocupă de mine. Acest gând ar trebui să ne facă într-adevăr bucuroși. Să lăsăm ca el să pătrundă profund în interiorul nostru. Atunci înțelegem și ce înseamnă: Dumnezeu vrea ca noi ca preoți, într-un mic punct al istoriei, să împărtășim preocupările lui față de oameni. Ca preoți, vrem să fim persoane care, în comuniune cu grija sa față de oameni, să ne îngrijim de ei, să le facem experimentabilă în mod concret această grijă a lui Dumnezeu. Și, cu privire la domeniul încredințat lui, preotul, împreună cu Domnul, ar trebui să poată spune: "Eu cunosc oile mele și oile mele mă cunosc pe mine". "A cunoaște", în semnificația din Sfânta Scriptură, nu este niciodată numai o știință exterioară așa cum se cunoaște numărul de telefon al unei persoane. "A cunoaște" înseamnă a fi în interior aproape de celălalt. A-l iubi. Noi ar trebui să încercăm să-i "cunoaștem" pe oameni din partea lui Dumnezeu și în vederea lui Dumnezeu; ar trebui să încercăm să mergem cu ei pe calea prieteniei lui Dumnezeu.

Să ne întoarcem la Psalmul nostru. Acolo se spune: "Mă călăuzește pe cărări drepte de dragul numelui său. Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morții, nu mă tem de nici un rău, căci tu ești cu mine, toiagul și nuiaua ta mă mângâie" (23 [22],3 și urm.). Păstorul indică drumul corect celor care îi sunt încredințați. El precede și îi conduce. S-o spunem în manieră diferită: Domnul ne arată cum se realizează în mod corect faptul de a fi oameni. El ne învață arta de a fi persoană. Ce trebuie să fac pentru a nu mă prăbuși, pentru a nu irosi viața mea în lipsa de sens? Tocmai aceasta este întrebarea pe care trebuie să și-i pună orice om și care valorează în orice perioadă a vieții. Și cât întuneric există în jurul acestei întrebări în timpul nostru! Mereu din nou ne vine în minte cuvântul lui Isus, care avea compasiune față de oameni, pentru că erau ca niște oi fără păstor. Doamne, ai milă și de noi! Arată-ne drumul! Din Evanghelie știm asta: El însuși este calea. A trăi cu Cristos, a-l urma pe El - asta înseamnă a găsi calea corectă, pentru ca viața noastră să capete sens și pentru ca într-o zi să putem spune: "Da, a trăi a fost un lucru bun". Poporul lui Israel era și este recunoscător față de Dumnezeu, pentru că El în Porunci a arătat calea vieții. Marele Psalm 119 (118) este o unică expresie de bucurie pentru acest fapt: noi nu bâjbâim în întuneric. Dumnezeu ne-a arătat care este calea, cum putem merge în modul corect. Ceea ce Poruncile spun a fost sintetizat în viața lui Isus și a devenit un model viu. Astfel înțelegem că aceste directive ale lui Dumnezeu nu sunt lanțuri, ci sunt calea pe care El ne-o indică. Putem fi fericiți pentru ele și să ne bucurăm pentru că în Cristos stau în fața noastră ca realitate trăită. El însuși ne-a făcut fericiți. Mergând împreună cu Cristos experimentăm bucuria Revelației, și ca preoți trebuie să comunicăm oamenilor bucuria pentru faptul că ne-a fost arătată calea vieții.

Există apoi cuvântul referitor la "valea întunecată" prin care Domnul îl conduce pe om. Calea fiecăruia dintre noi ne va conduce într-o zi în valea întunecată a morții în care nimeni nu ne poate însoți. Și El va fi acolo. Cristos însuși a coborât în noaptea întunecată a morții. Și acolo El nu ne abandonează. Și acolo el ne conduce. "Dacă m-aș coborî în împărăția morților, tu ești de față", spune Psalmul 139 (138). Da, tu ești prezent și în ultimul travaliu, și astfel Psalmul nostru responsorial poate spune: chiar și acolo, în valea întunecată, nu mă tem de nici un rău. Însă vorbind despre valea întunecată putem să ne gândim și la văile întunecate ale ispitei, descurajării, încercării, pe care orice persoană umană trebuie să le străbată. Și în aceste văi întunecoase ale vieții El este acolo. Da, Doamne, în întunericul ispitei, în orele întunecării în care toate luminile par să se stingă, arată-mi că tu ești acolo. Ajută-ne pe noi, preoții, pentru ca să putem fi alături de persoanele încredințate nouă în aceste nopți întunecate. Pentru ca să le putem arăta lumina ta.

"Toiagul și nuiaua ta mă mângâie": păstorul are nevoie de toiag împotriva animalelor sălbatice care vor să se năpustească asupra turmei; împotriva hoților care-și caută prada lor. Alături de toiag este nuiaua care dă sprijin și ajută la străbaterea trecătorilor dificile. Ambele lucruri fac parte și din slujirea Bisericii, din slujirea preotului. Și Biserica trebuie să folosească toiagul păstorului, toiagul cu care ocrotește credința împotriva falsificatorilor, împotriva orientărilor care sunt, în realitate, dezorientări. Tocmai folosirea toiagului poate să fie o slujire de iubire. Astăzi vedem că nu e vorba de iubire, atunci când se tolerează comportamente nedemne de viața preoțească. Așa cum nu e vorba de iubire dacă se lasă să se prolifereze erezia, deformarea sau distrugerea credinței, ca și cum noi în mod autonom am inventa credința. Ca și cum n-ar mai fi dar al lui Dumnezeu, perla prețioasă pe care n-o lăsăm să ne fie luată. Însă, în același timp, toiagul trebuie să devină mereu din nou nuiaua păstorului - nuia care să-i ajute pe oameni să poată merge pe cărări dificile și să-l urmeze pe Domnul.

La sfârșitul Psalmului se vorbește despre masa pregătită, despre untdelemnul cu care este uns capul, despre paharul plin de se revarsă, despre posibilitatea de a locui la Domnul. În Psalm acest lucru exprimă înainte de toate perspectiva bucuriei pentru sărbătoarea faptului de a fi cu Dumnezeu în templu, de a fi găzduiți și slujiți de El însuși, de a putea locui la El. Pentru noi care ne rugăm acest Psalm cu Cristos și cu Trupul său care este Biserica, această perspectivă de speranță a dobândit o lărgime și o adâncime și mai mari. Vedem în aceste cuvinte, ca să spunem așa, o anticipare profetică a misterului Euharistiei în care însuși Dumnezeu ne găzduiește oferindu-ni-se pe sine însuși ca hrană - ca acea pâine și acel vin bun care, singure, pot constitui ultimul răspuns dat foamei și setei intime a omului. Cum să nu fim fericiți că putem să fim în fiecare zi oaspeți la însăși masa lui Dumnezeu, să locuim la El? Cum să nu fim fericiți de faptul că El ne-a poruncit: "Faceți aceasta în amintirea mea"? Fericiți pentru că El ne-a dat să pregătim masa lui Dumnezeu pentru oameni, să le dăm lor Trupul său și Sângele său, să le oferim darul prețios al însăși prezenței sale. Da, putem să ne rugăm cu toată inima împreună cuvintele Psalmului: "Fericirea și îndurarea mă vor însoți în toate zilele vieții mele" (23 [22],6).

La sfârșit să mai aruncăm pe scurt o privire asupra celor două cântece de la împărtășanie propuse nouă astăzi de Biserică în liturgia sa. Este înainte de toate cuvântul cu care sfântul Ioan încheie relatarea răstignirii lui Isus: "Un soldat i-a străpuns coasta cu sulița și îndată a ieșit sânge și apă" (In 19,34). Inima lui Isus este străpunsă de suliță. Ea este deschisă și devine un izvor: apa și sângele care ies fac trimitere la cele două Sacramente fundamentale din care trăiește Biserica: Botezul și Euharistia. Din coasta străpunsă a Domnului, din inima sa deschisă izvorăște izvorul viu care curge de-a lungul secolelor și face Biserica. Inima deschisă este izvor al unui nou fluviu de viață; în acest context, Ioan s-a gândit desigur și la profeția lui Ezechiel care vede curgând din noul templu un fluviu care dăruiește rodnicie și viață (Ez 47): însuși Isus este templul nou, și inima sa deschisă este izvorul din care iese un fluviu de viață nouă, care se ni se comunică în Botez și în Euharistie.

Însă liturgia din Solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus prevede ca și cântec de împărtășanie și un alt cuvânt, asemănător cu acesta, luat din Evanghelia după Ioan: Cui îi este sete, să vină la mine. Să bea cel care crede în mine. Scriptura spune: "Râuri de apă vie vor țâșni din el" (cf. In 7,37 și urm.). În credință bem, ca să spunem așa, din apa vie a Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel credinciosul devine el însuși un izvor, dăruiește pământului însetat al istoriei apă vie. Vedem asta în sfinți. Vedem asta în Maria care, ca mare femeie de credință și de iubire, a devenit de-a lungul secolelor izvor de credință, iubire și viață. Fiecare creștin și fiecare preot ar trebui, pornind de la Cristos, să devină izvor care comunică altora viață. Noi ar trebui să dăruim apa vieții unei lumi însetate. Doamne, noi îți mulțumim pentru că în moartea ta și în învierea ta ai devenit izvor de viață. Fă ca să fim persoane vii, vii din izvorul tău, și dă-ne să putem fi și noi izvoare, în măsură să dăruiască acestui timp al nostru apa vieții. Îți mulțumim pentru harul slujirii preoțești. Doamne, binecuvântează-ne pe noi și binecuvântează-i pe toți oamenii din acest timp care sunt însetați și sunt în căutare. Amin.

BENEDICTUS PP. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
 


lecturi: 20.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat