Un imn din evul mediu timpuriu pentru laudele de la Înălţare

Când ascultarea devine lumină

de Inos Biffi

Imnul pentru Laude în solemnitatea înălţării la cer a lui Isus - în dimetru iambic şi al unui autor anonim din secolul al X-lea - deşi nu este de înaltă inspiraţie poetică, oprindu-se asupra amănuntelor din scena evanghelică ilustrează bine sensul misterului care a avut loc la patruzeci de zile de la înviere.

În această zi Cristos, punând capăt prezenţei sale vizibile şi intermitente printre discipoli - destinată să le ofere "multe dovezi" ale învierii sale şi să discute despre "cele privitoare la împărăţia lui Dumnezeu" (Fap 1,3) - a promis "puterea Duhului Sfânt", "s-a despărţit de ei", "a fost înălţat şi un nor l-a ascuns din ochii lor" (cf. Fap 1,8-9).

Este o "zi luminoasă - declară imnul - dorită de toţi", în care Cristos, "speranţa lumii a pătruns prin cerurile de nepătruns".

Nu surprinde faptul că ziua aceea este obiect al unei dorinţe universale: înălţarea la cer a lui Isus reprezintă victoria splendidă asupra diavolului, pe care însuşi Isus îl definise ca "principele acestei lumi" (In 12,31). Înălţându-se la cer "în norul luminos", Cristos prezintă în faţa Tatălui o omenitate învingătoare şi glorioasă.

Credincioşii găsesc în înălţare izvorul speranţei lor (spem facit credentibus). Cristos deschide de acum poarta cerului, pe care păcatul lui Adam o încuiase. Apoi, toţi - continuă imnul - sunt pătrunşi de o "mare bucurie" văzând gloria Răstignitului, aşezat la dreapta Tatălui, şi strălucirea rănilor sale, care vor rămâne mereu în trupul său înviat ca stigmate luminoase, pentru a-l face veşnic de recunoscut.

Omenitatea lui Isus situată în faţa Tatălui, scrie sfântul Toma, echivalează cu "o implorare pentru noi": ea este o implorare "să aibă milă de cei pentru care Fiul lui Dumnezeu a asumat natura umană" (Summa Theologiae, III, 57, 6).

Înălţarea la cer reprezintă înainte de toate triumful lui Isus, trecerea lui de la umilire şi de la ascultarea până la moartea pe cruce la înălţarea lui şi la domnia lui (Fil 2,8-9). Însă în înălţarea la cer a lui Isus este în acelaşi timp reprezentată şi obţinută gloria omenităţii noastre (nostrum corpus): Autorul mântuirii noastre o înalţă până la sublimitatea cerească (ad caeli regiam).

Astfel, Domnul înălţat la cer predică şi manifestă, intim unită cu a lui, reuşita omului, care în el şi împreună cu el este în mod indisolubil unit cu Tatăl. Isus, ca "primul născut între mulţi fraţi" (Rom 8,29), ne duce în paradis.

Aşadar, înălţarea lui Cristos este motiv de "bucurie comună": pentru corurile fericite sau Biserica din cer, şi pentru noi, încă pelerini, dar nu părăsiţi de el. Ea - conclude imnul - ridică la cer inima noastră, în aşteptarea revărsării Duhului şi împreună cu Duhul a oricărui dar de har.

Comentând misterul înălţării, definit "cauză a mântuirii noastre", tot sfântul Toma afirmă că plasarea în cer a naturii noastre umane asumată de Cristos provoacă "mărirea credinţei noastre (fidei augmentum)", provoacă "ridicarea speranţei noastre (spei sublevatio)" şi ridică "afectul carităţii noastre la realităţile cereşti (caritatis affectus in caelestia), îndeosebi graţie darului Duhului Sfânt, care "este iubire care ne răpeşte la lucrurile din cer (amor nos in caelestia rapiens)" (Summa Theologiae, III, 57, 1, 3m).

Isus înviat la dreapta Tatălui este motivul pentru care Dumnezeu a creat lumea. Omenitatea glorioasă a Răscumpărătorului este satisfacţia planul divin veşnic, atestat de toate Scripturile.

Dar în acea omenitate se află în mod indisolubil şi a noastră. De fapt, "după planul binevoitor al voinţei lui Dumnezeu" (Ef 1,5), orice om a fost predestinat să învie cu Cristos, să şadă împreună cu el în ceruri, să aibă parte de "bogăţia gloriei sale" (Ef 1,18; 2,6) şi de regalitatea sa. Această predestinare este inclusă în creaţie.

Iată pentru ce înălţarea, sărbătorind triumful Domnului, sărbătoreşte prin aceasta succesul absolut şi veşnic al omului.

Optatus votis omnium

Optatus votis omnium
sacratus illuxit dies,
quo Christus, mundi spes, Deus,
conscendit caelos arduos.
Magni triumphum proelii,
mundi perempto principe,
Patris praesentans vultibus
victricis carnis gloriam.
In nube fertur lucida
et spem facit credentibus,
iam paradisum reserans,
quem protoplasti clauserant.
O grande cunctis gaudium,
quod partus nostrae Virginis,
post sputa, flagra, post crucem
paternae sedi iungitur.
Agamus ergo gratias
nostrae salutis vindici,
nostrum quod corpus vexerit
sublime ad caeli regiam.
Sit nobis cum cćlestibus
commune manens gaudium:
illis, quod semet obtulit,
nobis, quod se non abstulit.
Nunc, Christe, scandens aethera
ad te cor nostrum subleva,
tuum Patrisque Spiritum
emittens nobis caelitus.

(După L'Osservatore romano, 12 mai 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 27.