Sacramentele şi învierea

Şapte motive pentru a spune că cel dintâi este şi cel din urmă

de Inos Biffi

În special în timpul pascal, când privirea Bisericii este îndreptată cu intensitate deosebită spre Isus înviat şi aşezat la dreapta Tatălui, ne este dat să înţelegem originea şi sensul sacramentelor. A ne încrede, pentru o înţelegere reînnoită a lor, în diferitele şi actualele filozofii ale simbolului sau în reflecţiile despre ritualitatea naturală a omului, asumate în mod variat de-a lungul istoriei, ar însemna să parcurgem o cale neconcludentă şi chiar greşită.

Sacramentele creştine nu au justificări în cadrul naturii umane; nu valorează datorită unei coerenţe a lor cu înclinaţia sa cultuală: dacă totuşi ar putea să aibă valoare o confruntare, ea ar fi în orice caz secundară.

Geneza sacramentelor, fundamentul lor şi posibilitatea lor provin în mod radical din intenţia lui Cristos care le-a instituit şi din actualitatea sa glorioasă.

Sacramentele - pornind de la Euharistie - sunt în mod esenţial acte ale Domnului aşezat la dreapta Tatălui, semne şi amprentă ale domniei sale.

Prin asta nu se atenuează opera istorică a lui Isus, deci sacrificiul său pe Calvar. Dimpotrivă, tocmai din cauza gloriei sale acţiunea mântuitoare a lui Cristos şi jertfa sa pot să iasă în evidenţă în eficacitatea lor singulară şi inepuizabilă.

Dacă Isus Cristos n-ar fi înviat, nici un gest al său n-ar fi fost valabil pentru răscumpărare: toată existenţa lui ar fi apărut precară şi, care oricare alta, s-ar fi pierdut în mod fatal în fluxul timpului, lăsând spaţiu numai unui regret fără speranţă.

Dimpotrivă, viaţa lui Cristos, şi îndeosebi sacrificiul său pe cruce, care au avut loc în timp, au fost scoase de sub vicisitudinile efemere ale temporalităţii, care are nevoie de energii mereu noi care să-i repare caracterul precar şi să-i remedieze epuizarea. Şi de fapt - conform mesajului grandios din Scrisoarea către Evrei - evenimentul Calvarului a fost un eveniment "ceresc", "spiritual", "glorios".

Împlinirea sa istorică, spre deosebire de sacrificiul levitic, pământesc, trupesc, deci cu resurse epuizabile şi provizorii, a fost capabil de validitate perenă şi insolubilă, datorită gloriei care-l străbătea şi-l constituia. N-ar fi exact să credem că această glorie s-a adăugat într-un timp succesiv sacrificiului său mai înainte pur pământesc. În realitate, ea era intrinsecă în acest sacrificiu, care desigur a avut loc în istorie, dar într-o istorie intim transfigurată în glorie.

Biserica poate să celebreze Euharistia ca sacrament al sacrificiului crucii tocmai pentru că acesta a fost "din punct de vedere istoric" un sacrificiu glorios şi acum, de la dreapta Tatălui, Isus îi conferă garanţie şi prezenţă în decursul timpului care încă se scurge pentru noi.

De la Isus aşezat la dreapta Tatălui provin Euharistia şi celelalte sacramente care o iradiază. Orice formă de prezenţă sacramentală a lui Cristos este dar al Celui Înviat, deci început real al unei comuniuni cu gloria lui.

"Cine este autorul sacramentelor - se întreba sfântul Ambroziu - dacă nu Domnul Isus?", şi continua, referindu-se îndeosebi la Euharistie dar în perspectiva tuturor "tainelor creştine (mysteria christianorum)": "Aceste sacramente au venit din cer, pentru că orice plan referitor la ele este din cer" (De sacramentis, IV, 4, 13).

Pentru a înţelege asta trebuie avută o concepţie exactă despre condiţia glorioasă a lui Isus.

În timp ce cronologia înseamnă caracter neîmplinit, mobilitate, incertitudine, devenire, Cristos înviat reprezintă împlinirea şi caracterul definitiv.

Ora crucii sale este ora gloriei sale (In 12,23 ş.u.). Odată ce Isus este înălţat de la pământ, se adevereşte "judecata acestei lumi" şi "principele acestei lumi" este "aruncat afară" (In 12,31), în timp ce în triumful lui Cristos, Principatele şi Puterile sunt private de forţa lor (Col 2,15).

În această ridicare a lui el ridică şi atrage pe toţi şi totul la sine (cf. In 12,32).

Atunci devine Domn al cerului, al pământului şi al adâncurilor (cf. Fil 2,16), situat "deasupra oricărui principat şi oricărei puteri, stăpâniri şi domnii şi deasupra oricărui nume rostit nu numai în lumea aceasta, dar şi în aceea care va veni" (Ef 1,21). Şi, tot pentru că este glorificat, s-a deschis ca izvor al Duhului (In 7,39).

Însă Isus, cu ridicarea sa, nu a dat început unei alte temporalităţi. În schimb a creat o dimensiune total diferită faţă de aceasta, calculată de cronologie, adică dimensiunea escatologică, dispusă - s-ar spune - între timp şi veşnicie. Sfântul Toma ar vorbi de "ev (aevum)", sau de "veşnicie participată (quaedam aeternitas participata)" (1 Sententiarum, 8, 2, 2, c): dimensiune care transcende în mod absolut timpul şi-l include, care-l "depăşeşte" şi în el este "iminent".

Oricât s-ar extinde şi s-ar prelungi succesiunea cronologică, ea nu va ajunge niciodată să depăşească, sau chiar şi numai să adapteze, graniţele escatologiei pe care în mod de neajuns cuprinde - ba chiar "pre-cuprinde" - toată istoria, oricât de nedefinit ar putea ea să se extindă.

Este sensul domniei lui Isus - Cel Dintâi şi Cel din Urmă (Ap 22,13) - care cu gloria sa se află neîncetat prezent în trecerea timpului şi în succesiunea istoriei noastre ne asociază la sacrificiul său inepuizabil cu harul său peren.

Toate sacramentele sunt rodul gloriei lui Cristos, amprenta vie a Răstignitului înviat. Ele vin dintr-o altă lume. Sunt Eschaton-ul - adică Isus înviat - care acţionează în timp: tocmai din cauza acestui Eschaton gesturile Domnului sunt obţinute în actualitatea lor mântuitoare irepetabilă şi inepuizabilă.

Sacramentele nu se nasc din această lume. Aşa cum de altfel viaţa creştină cea mai autentică şi adevărată aparţine lumii "de sus", aşa cum scrie Paul, care aşa îi îndeamnă pe coloseni: "Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Cugetaţi la cele de sus şi nu la cele de pe pământ, căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă împreună cu Cristos în Dumnezeu" (Col 3,1-3).

Pentru a reînnoi înţelegerea sacramentelor nu atât trebuie să se caute o filozofie sau antropologie mai subtilă şi seducătoare, cât mai ales trebuie să se regândească însăşi substanţa credinţei creştine şi să se ţină reflecţia îndreptată asupra "lucrurilor de sus", existente deja aici pe pământ numai într-o imagine labilă.

(După L'Osservatore romano, 17 aprilie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.