Vin nou în burdufuri noi

Publicăm discursul rostit sâmbătă, 24 aprilie 2010, de Mons. Domenico Pompili, subsecretar al Conferinţei Episcopilor din Italia şi director al Oficiului Naţional pentru Comunicaţii Sociale, în a treia zi a Întâlnirii "Martori digitali" care s-a desfăşurat în aula "Paul al VI-lea" din Vatican.

* * *

1. Noul Evangheliei şi vechiul comunicării

Paul Ricoeur scria că "numai interpretând simbolurile putem crede", dat fiind faptul că simbolul este o "imagine-cuvânt" care face din noi ceea ce exprimă (Simbolul dă de gândit, 2002, pag. 13).

Fragmentul din Luca (5,33-39), care tocmai a răsunat în această Aulă, ne invită să ne lăsăm transformaţi de o imagine care este aproape o parabolă condensată, un efect spot, ascuţit şi ironic, eficient ca şi cum ar fi fost rostit astăzi pentru prima dată. Putem să ne imaginăm că interlocutorii lui Isus au zâmbit sau au fost uluiţi de cuvintele lui. De fapt, ce s-ar întâmpla în beciul acela cu burdufuri vechi, cu vasele crăpate şi întreaga recoltă pierdută care se varsă pe pământ? În spatele acestei imagini cu efect există o convingere care scapă celui care nu vrea să guste nici o noutate şi - din moment ce "nu există nimic nou sub soare" - consideră sticla lui drept unicul şi cel mai bun elixir care se poate bea vreodată, înşelând spumosul care transpiră în burdufurile noi, jos în beci. Ceea ce-i scapă este că pentru a putea percepe noul trebuie dat deoparte vechiul.

Şi în comunicarea Evangheliei astăzi există ceva nou şi ceva vechi. Noul este, desigur, vestea cea bună, spumoasă şi acidulată aşa cum este vinul must; vechiul este în mod paradoxal comunicarea, care este supusă la inovaţii rapide şi datate repede, la schimbări pe care începem să le înţelegem numai atunci când au trecut; aşa cum scria McLuhan, noi privim întotdeauna mass-media în oglinda retrovizoare: "În faţa unei situaţii absolut noi, tindem mereu să ne alipim de obiecte, de aroma trecutului cel mai apropiat. Privim prezentul într-o oglindă retrovizoare. Ne retragem în viitor" (Mediumul este masajul, 1981, pag. 75).

Digitalul este numai scenariul cel mai recent, schimbător, care ne interpelează viitorul în care riscăm să ne retragem. Celui care, asemenea nouă, este chemat să guste şi să dea la gustat noutatea în cadrul acestei condiţii în devenire perenă, la prima vedere, este cerută o misiune imposibilă. Însă care nu poate fi neglijată. Cum se iese din ea?

2. Burdufurile noi: intenţionalitatea, interesul, angajarea, responsabilitatea

Nu există un răspuns ieftin, bineînţeles. Însă există o serie de condiţii preliminare, care nu se pot neglija, pentru fiecare dintre noi, fără de care este imposibil de activat orice comunicare umană, inclusiv cea a evangheliei.

Prima este desigur intenţionalitatea, adică conştiinţa a ceea ce îndrăgim şi angajarea de a împărtăşi, fără a disimula propria identitate. Nu se poate comunica fără a voi asta, lăsând eventualităţii întâmplării apariţia convingerilor noastre.

Apoi este fundamentală capacitatea de a ne apropia de celălalt, adică de interlocutorul nostru. Dacă lipseşte disponibilitatea de a-l asculta pe cel care se află în faţa noastră, adică realmente voinţa de a intra în lumea lui şi de a-l găzdui în lumea noastră, orice comunicare este depotenţată, pentru că lipseşte terenul pentru a pregăti condiţiile întâlnirii, dincolo de diferenţele care rămân altminteri insurmontabile.

Însă pentru a ne înţelege trebuie făcut efortul de a învăţa limbajele şi noile forme de comunicare, adică a intra înlăuntrul lumii pentru noi cifrată pe care alţii o locuiesc cu naturaleţe (să ne gândim la ceea ce scriu adolescenţii noştri pe Facebook!) şi a încerca să dobândim capacităţile de a intra în sintonie cu ei, pentru a înţelege lumea imaginilor şi percepţiilor lor, ajungând la ei pe terenul lor.

Alături de aceste condiţii de plecare există peste toate o calitate pe care este necesar să ştim s-o realizăm, şi anume, credibilitatea pe care fiecare martor, chiar în versiune digitală, trebuie s-o poată asigura pentru a garanta ţinuta propriei acţiuni comunicative. A fi credibili înseamnă să ştim să răspundem despre noi înşine, înainte de toate. Biserica nu face mărturie în media (numai) pentru că posedă şi gestionează câteva. Pentru a exista trebuie mai întâi să fim, de vreme ce responsabilitatea este mai întâi o chestiune de ontologie decât de etică a comunicării. A avea grijă de sine înseamnă pentru fiecare animator al culturii şi al comunicării, precum şi pentru orice profesionist în media, să pună în primă instanţă autenticitatea şi credibilitatea propriei vieţi.

Însă responsabilitate înseamnă şi a răspunde de conţinutul comunicării, desigur nu numai în sensul integralităţii ei [integrităţii? Adevărului?], ci şi în cel al comprehensibilităţii ei, al capacităţii ei de a vorbi bărbaţilor şi femeilor de astăzi. Provocarea este de mare însemnătate. Ea ne cheamă la un limbaj nu mai puţin raţional, dar desigur mai puţin intelectual, mai puţin argumentativ şi abstract, în favoarea unui limbaj mai simbolic şi poetic care să facă să apară legătura profundă dintre credinţă şi viaţa trăită; deci acelaşi limbaj din parabolele lui Isus. Adică un limbaj capabil să trezească simţurile, să reaprindă întrebările despre viaţă, să arate un Dumnezeu cu faţă umană, să propună credinţa nu într-un mod exterior bătăliilor şi speranţelor oamenilor.

Deci responsabilitate înseamnă a răspunde de relaţia pe care o instaurează comunicarea. Este surprinzător că în marketing se foloseşte target, adică ţintă, pentru a-l desemna pe destinatar. Desigur, cu totul altceva se cere de la comunicarea noastră, care trebuie să fie jucată, pe de o parte, pe ascultare şi, pe de altă parte, pe transparenţă. Însă ea nu poate face abstracţie nici de o înrădăcinare pe teritoriu, care este peretele lipsă din Reţea, în timp ce este, în schimb, unul dintre motivele de forţă a Bisericii. Pornind de la această înrădăcinare, de la acest aspect concret relaţional şi de la această împletire de vieţi şi de istorii ne putem gândi la o acţiune capabilă să construiască unitate, şi nu la intervenţii singulare, sporadice.

În sfârşit, responsabilitate înseamnă să răspundem de efectele acţiunii comunicative, adică să ne întrebăm despre ceea ce se întâmplă şi despre ceea ce produce comunicarea noastră. Ceea ce înseamnă nu numai a planifica, ci şi a verifica; nu numai a proiecta la masă restyling captivante, ci şi a monitoriza apoi rezultatele inovaţiilor noastre. Lipsa acestei capacităţi de analiză conduce adesea la repetarea greşelilor din trecut şi împiedică orice inovaţie reală, jucând numai pe înşiruirea unor noutăţi superficiale.

3. O angajare pentru anii care vin: credibilitatea fiecăruia

În anii care vin suntem chemaţi să stăm înlăuntrul lumii mijloacelor media, tot mai pătrunzătoare şi instantanee cum ar fi Internetul, în maniera unor credincioşi capabili să dăm cont, adică responsabili, în concret credibili. Atunci se realizează cuvântul Învăţătorului "vin nou în burdufuri noi", care este o invitaţie de a regăsi surplusul evangheliei care depăşeşte orice aşteptare a noastră în "burdufuri noi", adică reînnoite de această credibilitate care nu scuteşte pe nimeni şi îi provoacă pe toţi să se lase plăsmuiţi de ceea ce se intenţionează să se comunice. Aşa cum s-a spus în mod eficient de către Grigore cel Mare: "Voi vorbi pentru ca sabia cuvântului lui Dumnezeu şi prin intermediul meu să ajungă să străpungă inima aproapelui. Voi vorbi pentru ca să răsune cuvântul lui Dumnezeu împotriva mea prin intermediul meu" (Omilii despre Ezechiel, I, 11, 5).

Duritatea acestor cuvinte, care ne cheamă la o responsabilitate de la care nu vrem să se sustragem, nu ne împiedică să explorăm noul ambient digital cu uşurinţa, curiozitatea, abilitatea şi pasiunea surferului. "Percepţia lui - scria McLuhan - oferă o posibilă stratagemă pentru a înţelege situaţia noastră, vârtejul nostru configurat electronic" (1981, pag. 150). "Vârtejul" vitezei schimbării nu ne va înghiţi, dacă vom şti să interpretăm acţiunea sa, privind cu ochii şi nu într-o oglindă: învăţând, asemenea surferului, să stăm la suprafaţa valului deoarece cunoaştem adâncimea curenţilor...

(După Zenit, 25 aprilie 2010)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 18.