Papa la Liturghia împreună cu cardinalii la 5 ani de la moartea lui Wojtyla

Publicăm în continuare textul omiliei rostită luni, 29 martie 2010, de Benedict al XVI-lea, când a prezidat, în bazilica vaticană, celebrarea sfintei Liturghii împreună cu cardinalii la aniversarea a 5 ani - care este vineri 2 aprilie - de la moartea venerabilului slujitor al lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea.

Veneraţi fraţi întru episcopat şi întru preoţie,

Iubiţi fraţi şi surori!

Suntem adunaţi în jurul altarului, la mormântul Apostolului Petru, pentru a oferi jertfa euharistică pentru sufletul ales al venerabilului Ioan Paul al II-lea, la aniversarea a 5 ani de la plecarea lui. Facem asta cu câteva zile mai înainte, deoarece anul acesta la 2 aprilie va fi Vinerea Sfântă. Oricum, suntem în cadrul Săptămânii Sfinte, context deosebit de propice pentru reculegere şi pentru rugăciune, în care Liturgia ne face să retrăim mai intens ultimele zile ale vieţii pământeşti a lui Isus. Doresc să exprim recunoştinţa mea vouă tuturor care luaţi parte la această sfântă Liturghie. Îi salut cordial pe cardinali - în mod special pe arhiepiscopul Stanislav Dziwisz - pe episcopi, pe preoţi, pe călugări şi pe călugăriţe; precum şi pelerinii veniţi tocmai pentru asta din Polonia, pe tinerii mulţi şi pe credincioşii numeroşi care au n-au voit să lipsească la această Celebrare.

În prima lectură biblică ce a fost proclamată, profetul Isaia prezintă figura unui "slujitor al lui Dumnezeu, care este în acelaşi timp alesul lui, în care el îşi găseşte bucuria. Slujitorul va acţiona cu fermitate de neclintit, cu o energie care nu dispare până când el nu va realiza misiunea care i-a fost încredinţată. Şi totuşi, nu va avea la dispoziţia sa acele mijloace umane care par indispensabile pentru realizarea unui plan aşa de grandios. El se va prezenta cu forţa convingerii şi Duhul pe care Dumnezeu l-a pus în el va fi cel care-i va da capacitatea de a acţiona cu blândeţe şi cu forţă, asigurându-i succesul final. Ceea ce profetul inspirat spune despre slujitor putem să-i aplicăm iubitului Ioan Paul al II-lea: Domnul l-a chemat în slujba sa şi, încredinţându-i misiuni de responsabilitate tot mai mare, l-a şi însoţit cu harul său şi cu asistenţa sa continuă. În timpul Pontificatului său lung, el s-a străduit în proclamarea dreptului cu fermitate, fără slăbiciuni sau şovăieli, mai ales atunci când trebuia să se confrunte cu rezistenţe, ostilităţi şi refuzuri. Ştia că a fost luat de mână de către Domnul şi asta i-a permis să exercite o slujire foarte rodnică, pentru care, încă o dată, aduce mulţumiri călduroase lui Dumnezeu.

Evanghelia proclamată cu puţin înainte ne conduce la Betania, unde, aşa cum notează Evanghelistul, Lazăr, Marta şi Maria îi oferă Învăţătorului o cină (In 12,1). Acest ospăţ în casa celor trei prieteni ai lui Isus este caracterizat de presentimentele morţii iminente: cele şase zile înainte de Paşti, sugestia lui Iuda trădătorul, răspunsul lui Isus care aminteşte de unul din faptele evlavioase ale înmormântării anticipat de Maria, aluzia că nu întotdeauna îl vor avea cu ei, propunerea de a-l elimina pe Lazăr în care se reflectă voinţa de a-l ucide pe Isus. În această relatare evanghelică există un gest asupra căruia aş vrea să atrag atenţia: Maria din Betania "a luat un vas cu mireasmă de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Isus şi i le-a şters cu părul ei" (12,3). Gestul Mariei este expresia de credinţă şi de iubire faţă de Domnul: pentru ea nu este suficient să spele picioarele Învăţătorului cu apă, ci le unge cu o mare cantitate de parfum preţios, care - aşa cum va contesta Iuda - s-ar fi putut vinde cu trei sute de dinari; apoi, nu unge capul, aşa cum era obiceiul, ci picioarele: Maria îi oferă lui Isus ceea ce are mai preţios şi cu un gest de devoţiune profundă. Iubirea nu calculează, nu măsoară, nu se uită la cheltuieli, nu pune bariere, ci ştie să dea cu bucurie, caută numai binele celuilalt, învinge meschinăria, zgârcenia, resentimentele, închiderile pe care omul le poartă uneori în inima sa.

Maria se aşază la picioarele lui Isus în umilă atitudine de slujire, aşa cum va face însuşi învăţătorul la ultima cină, când - ne spune a patra Evanghelie - "s-a ridicat de la cină, şi-a pus hainele deoparte şi, luând un ştergar, s-a încins. Apoi a turnat apă într-un vas de spălat şi a început să spele picioarele discipolilor" (In 13,4-5), pentru ca - a spus el - "şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu" (v. 15): regula comunităţii lui Isus este cea a iubirii care ştie să slujească până la dăruirea vieţii. Şi parfumul se răspândeşte: "toată casa - notează Evanghelistul - s-a umplut cu parfumul miresmei" (In 12,3). Semnificaţia acestui gest al Mariei, care este răspuns la Iubirea infinită a lui Dumnezeu, se răspândeşte printre toţi cei invitaţi; fiecare gest de caritate şi de devoţiune autentică faţă de Cristos nu rămâne un fapt personal, nu se referă numai la raportul dintre individ şi Domnul, ci se referă la întregul trup al Bisericii, este contagios: revarsă iubire, bucurie, lumină.

"A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit" (In 1,11): acestui fapt al Mariei i se contrapun atitudinea şi cuvintele lui Iuda, care, sub pretextul ajutorului care trebuie dat săracilor, ascunde egoismul şi falsitatea omului închis în el însuşi, înlănţuit de dorinţa de avere, care nu se lasă învăluit de buna mireasmă a iubirii divine. Iuda calculează acolo unde nu se poate calcula, intră cu suflet meschin acolo unde spaţiul este cel al iubirii, al dăruirii, al dedicării totale. Şi Isus, care până în acel moment rămăsese în tăcere, intervine în favoarea gestului Mariei: "Las-o! Pentru ziua înmormântării mele a păstrat aceasta" (In 12,7). Isus înţelege că Maria a intuit iubirea lui Dumnezeu şi arată că de acum "ora" lui se apropie, "ora" în care iubirea va avea expresia sa supremă pe lemnul crucii: Fiul lui Dumnezeu se dăruieşte pe sine însuşi pentru ca omul să aibă viaţa, coboară în abisurile morţii pentru a-l duce pe om la înălţimile lui Dumnezeu, nu-i este frică să se umilească "făcându-se ascultător până la moarte şi încă până la moartea pe cruce" (Fil 2,8). Sfântul Augustin, în predica în care comentează acest text evanghelic, adresează fiecăruia dintre noi, cu cuvinte insistente, invitaţia de a intra în acest circuit de iubire, imitând gestul Mariei şi mergând în mod concret în urma lui Isus. Scrie sfântul Augustin: "Orice suflet care vrea să fie fidel, se uneşte cu Maria pentru a unge cu parfum preţios picioarele Domnului... Unge picioarele lui Isus: mergi pe urmele Domnului ducând o viaţă demnă. Şterge-i picioarele cu părul: dacă ai de prisos dă săracilor şi vei şterge picioarele Domnului" (In Ioh. evang., 50, 6).

Iubiţi fraţi şi surori! Toată viaţa venerabilului Ioan Paul al II-lea s-a desfăşurat sub semnul acestei carităţi, al capacităţii de a se dărui în mod generos, fără rezerve, fără măsură, fără calcule. Ceea ce-l mişca era iubirea faţă de Cristos, căruia îi consacrase viaţa, o iubire supraabundentă şi necondiţionată. Şi tocmai pentru că s-a apropiat tot mai mult de Dumnezeu în iubire, el a putut să devină însoţitor de călătorie pentru omul de astăzi, răspândind în lume parfumul Iubirii lui Dumnezeu. Cine a avut bucuria de a-l cunoaşte şi de a-l frecventa, a putut să atingă cu mâna cât de vie era în el certitudinea "că vede bunătatea Domnului în pământul celor vii", aşa cum am ascultat în Psalmul responsorial (26/27,13); certitudine care l-a însoţit în decursul existenţei sale şi care, în mod deosebit, s-a manifestat în timpul ultimei perioade a pelerinajului său pe acest pământ: de fapt, slăbiciunea fizică progresivă nu a vătămat niciodată credinţa sa de stâncă, speranţa sa luminoasă, caritatea sa ferventă. S-a lăsat consumat pentru Cristos, pentru Biserică, pentru lumea întreagă: suferinţa lui a fost o suferinţă trăită până la sfârşit din iubire şi cu iubire.

În omilia pentru aniversarea a 25 de ani de pontificat al său, el a destăinuit că a simţit puternic în inima sa, în momentul alegerii, întrebarea lui Isus adresată lui Petru: "Mă iubeşti tu? Mă iubeşti mai mult decât aceştia...?" (In 21,15-16); şi a adăugat: În fiecare zi se desfăşoară în interiorul inimii mele acelaşi dialog dintre Isus şi Petru. În spirit, fixez privirea binevoitoare a lui Cristos înviat. el, deşi conştient de fragilitatea mea umană, mă încurajează să răspund cu încredere asemenea lui Petru: "Doamne, tu toate le ştii, tu ştii că te iubesc" (In 21,17). Şi apoi mă invită să asum responsabilităţile pe care el însuşi mi le-a încredinţat" (16 octombrie 2003). Sunt cuvinte încărcate de credinţă şi de iubire, iubirea lui Dumnezeu, care învinge totul!

(După Zenit, 29 martie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 20.