Interviu cu PS Zelimir Puljic, episcop de Dubrovnik (Croaţia): Vocaţia mea s-a născut din slujirea la altar

PS Zelimir Puljic este episcop de Dubrovnik (Ragusa), în Croaţia. S-a născut la 17 martie 1947, a fost hirotonit preot la 24 martie 1974. La 7 decembrie 1989 fost numit episcop, fiind sfinţit la 14 ianuarie 1990. A participat, în perioada 10-11 decembrie 2009, la simpozionul internaţional cu tema: "Rezistenţa prin valori spirituale", care s-a desfăşurat la Institutul Teologic Romano-Catolic "Sfântul Iosif" din Iaşi. A ţinut conferinţa "Stepinac - un erou exemplar printre păstorii eroi". În seara zilei de 10 decembrie 2009, când a fost comemorat PS Anton Durcovici, fost episcop de Iaşi care a fost lăsat să moară de foame şi de frig în închisoarea din Sighetu Marmaţiei cu 58 de ani în urmă, a vorbit, în catedrala "Adormirea Maicii Domnului" din Iaşi, despre mărturia pe care au lăsat-o cei care nu au voit să colaboreze cu răul. Duminică, 13 decembrie 2009, episcopul de Dubrovnik a celebrat Liturghia în capela Institutului Teologic, în cadrul căreia a avut un mesaj pentru seminarişti. Despre persecuţiile din Croaţia din timpul comunismului, despre creştinii de astăzi şi despre vocaţia Preasfinţiei sale la preoţie vorbeşte în interviul care urmează.

• Excelenţă, aţi participat, în zilele de 10 şi 11 decembrie 2009, la simpozionul "Rezistenţa prin valori spirituale. Modele şi fapte din istoria recentă a României şi a Europei de Est". Care sunt, după părerea Preasfinţiei voastre, concluziile celor analizate?

Înainte de toate, ar trebui să spun că sunt foarte recunoscător pentru posibilitatea de a lua parte congresul internaţional organizat de Episcopia de Iaşi şi de Institutul Teologic. Nu puteam să nu răspund la invitaţia adresată de episcopul Petru Gherghel, care m-a rugat să spun câteva cuvinte despre rezistenţa spirituală din Croaţia şi, în chip deosebit, să prezint câţiva eroi, cum spunea Preasfinţitul, din istoria noastră. Am vorbit despre cardinalul Stepinac şi am avut posibilitatea să ascult celelalte experienţe ale diferitelor naţionalităţi, experienţe din diferite Biserici: România, Ungaria, Republica Moldova, Ucraina, Polonia, Cehia, Bulgaria... M-am îmbogăţit mult. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru această posibilitate. Concluziile, despre care vorbeaţi, constau în faptul că toţi suntem mulţumiţi că am făcut un schimb de experienţe, că ne-am ascultat unii pe alţii, iar la final mi se pare că toţi am descoperit ceea ce este deja cunoscut, că, mai mult sau mai puţin, ne-a oprimat aceeaşi ideologie, a existat aceeaşi metodă de persecutare a creştinilor, a episcopilor, a preoţilor. Metoda de oprimare a Bisericii a fost folosită atât în Rusia, cât şi în Croaţia, atât în Ungaria, cât şi în România sau în Bulgaria. Deci aceeaşi metodă, aceleaşi scopuri. O concluzie generală ar putea fi aceea că suntem recunoscători celor dinaintea noastră, episcopi, preoţi, credincioşi, care au ştiut să reziste şi nu s-au lăsat ademeniţi şi nici înfrânţi. Ei ne-au lăsat o mărturie deosebită despre trăirea credinţei.

• În cadrul simpozionului aţi vorbit despre "Stepinac - un erou exemplar printre păstorii eroi" şi despre persecuţiile din ţara dv. Care a fost situaţia catolicilor din Croaţia în timpul comunismului?

A fost o situaţie teribilă, o persecuţie pe care noi, astăzi, când povestim copiilor, care nu au avut această experienţă, aproape că nu pot să creadă. Este de-ajuns să spun că numai în Croaţia, care este o ţară mică, au fost ucişi 601 preoţi. Aşadar nu doar maltrataţi sau închişi, ci eliminaţi. Au fost ucişi peste 50 de studenţi la teologie, peste 40 de seminarişti din seminarul mic, în jur de 30 de surori. Chiar şi numai dacă luăm în consideraţie aceste cifre, ne înspăimântăm. De aceea, spun că experienţa a fost ieşită din comun.

• Au avut de suferit şi laicii?

Au fost închişi mulţi laici, mai ales aceia care erau în asociaţiile bisericeşti de dinaintea războiului: aveam o Acţiune Catolică destul de puternică. De asemenea, erau mulţi care făceau activităţi în Biserică. Mulţi au fost închişi.

• Se poate vorbi despre persecuţii în toată perioada comunistă sau au fost valuri?

Aşa cum am auzit de la istoricii din România, din Polonia sau din Ucraina, mai mult sau mai puţin a fost folosită aceeaşi metodă: înspăimântarea, uciderea, ispitirea sau divizarea. În acest sens, se poate spune că şi în Croaţia au fost mai multe valuri. După război, a fost un val teribil: întemniţarea sau uciderea, eliminarea. Apoi au văzut că nu se schimbă mult, că lumea devine şi mai întărită în credinţă, aşa că au început să întemeieze organizaţii ale lor, să le spună preoţilor: "Vă promitem... dacă o să fiţi membrii unei organizaţii care va fi - să zicem - filocomunistă"... Atunci s-au calmat un pic, apoi, la noi, cel puţin, din cauza card. Stepinac, care a rezistat şi nu a permis organizarea acestor filocomunişti, ei s-au înfuriat. A fost un alt val. Trebuie spus că ideologia în sine a fost seducătoare, iar noi, deşi avem deja 20 de ani de democraţie, putem da mărturie că, aşa cum spunea arhiepiscopul Robu, există urme puternice ale ideologiei care nu au murit. Chiar dacă zidul Berlinului a fost dărâmat, chiar dacă nu mai există ideologia comunistă sau altele, însă urmele au rămas. Suntem invitaţi acum, ca Biserică, să facem ceva, să dăm mărturie.

• Sunt cunoscuţi cei care au fost închişi. Dar sunt cunoscuţi şi cei care au persecutat? Au un nume? Se ştie cum arată chipurile lor? Ce fac ei astăzi?

Aceasta este o problemă reală, într-adevăr, nu doar la noi, ci peste tot... Sunt vii încă aceia care au persecutat, care au slujit ideologia. Sunt vii şi aceia care au ucis. De exemplu, în dieceza mea, Dieceza de Dubrovnik, într-o noapte, în anul 1944, încă nu ajunseseră comuniştii la putere la nivel naţional, dar preluaseră puterea pe plan local, în acea noapte au eliminat peste 50 de intelectuali, printre care şapte preoţi şi un primar. Până astăzi nu ştim cine sunt cei care au i-au eliminat, pentru că i-au eliminat noaptea. Ei spun că se apărau, că trebuia să ia puterea şi că nu o puteau face prin tratative, ci doar prin eliminarea celor consideraţi posibili inamici. Prin harul lui Dumnezeu, s-a întâmplat ceva la Dubrovnik. Guvernul actual a iniţiat un proces cel puţin pentru a lua apărarea primarului ucis atunci. Un proces împotriva anonimului, căci nu se ştie cine a fost criminalul. Măcar există acest proces. Ceea ce este de aşteptat - şi cred că nu vom avea posibilitatea de a auzi aceasta - este ca cineva să vină şi să spună: "Da, eu sunt vinovatul". Dar încă nu s-a întâmplat aşa ceva. E posibil să fie o iluzie a mea, a noastră. În ultimii trei-patru ani, în Croaţia este cunoscut unul care a făcut parte din structurile înalte ale comunismului. El a publicat până acum, cred, patru cărţi, vorbind despre experienţa convertirii sale. El spune: "Am luat parte la o ideologie rea. Îmi recunosc vinovăţia. Nu am ucis pe nimeni. Nu am făcut rău nimănui. Vina mea este aceea că am fost membru al acestei ideologii, parte a acestui sistem". Este un lucru mare. Dar dintre cei care au făcut rău nu se arată la faţă nici unul.

• Ce ne puteţi spune despre catolicii de astăzi din Croaţia în general şi din Dieceza de Dubrovnik în special?

Croaţia este o ţară mică, dacă o comparăm cu alte naţiuni europene. Are 3,5 milioane de locuitori, majoritatea sunt catolici, mai mult de 85%. Există 17 dieceze. Recent au fost fondate două noi, care au fost dezlipite din Arhidieceza de Zagreb, fiind foarte mare. Dieceza mea, care este o dieceză mică, are 90.000 de locuitori, din care circa 80.000 sunt catolici. Sunt 62 parohii cu 46 preoţi. Situaţia în Croaţia poate fi privită la diferite niveluri. Primul nivel este cel spiritual. Până acum suntem mulţumiţi cu lumea care este încă credincioasă. Mai ales sanctuarele sunt adevărate focare unde oamenii se adună, îndeosebi la marile sărbători mariane. Biserica se bucură de respect, la fel şi preoţii. Cum va fi situaţia în 10-15 ani, nu ştim. Simţim influenţa secularizării, a consumismului, a ceea ce nu este favorabil credinţei şi Bisericii.

- Acum aproape douăzeci de ani Croaţia a trecut printr-un război... Dubrovnikul a fost bombardat...

Tocmai în acest sens voiam să spun despre celălalt nivel de la care poate fi privită ţara: cel economic. Am avut un război groaznic, care ne-a distrus. Un război, care a fost privit şi tolerat chiar de marile puteri europene. Un război care nu avea nici o raţiune, în afara motivaţiei ocupării. Vorbesc de războiul din anul 1990. Iugoslavia avea atunci şase republici, care, potrivit Constituţiei, erau state de sine stătătoare, fiecare avea o capitală, o constituţie proprie, fiecare avea chiar şi dreptul de a se separa. Dar Serbia, cea mai mare republică, se opunea, asta este clar. Însă mai degrabă forţele din afara Iugoslaviei erau cele care nu voiau separarea. Noi suntem convinşi astăzi de lucrul acesta, pentru că ceea ce s-a întâmplat acolo nu putea avea loc fără permisiunea celor mari. Mulţumită lui Dumnezeu, am rezistat în faţa ocupaţiei. Este adevărat că multe oraşe şi multe sate au fost complet distruse. Dieceza mea a fost distrusă, jumătate a fost ocupată. Oraşul Dubrovnik - l-am putea numi o perlă - a fost cel mai bombardat dintre toate. Cine ştie oare de ce? Nimeni nu poate înţelege aceasta, pentru că, atunci când este război, nu se mai înţelege nimic. Până la urmă să spunem că înţelegem atitudinea celor care voiau să o ocupe, care, întâlnind rezistenţă, au încercat cu armele. Dar ceea ce nu înţelegem este atitudinea Europei care privea şi permitea toate acestea sub ochii ei. Sunt sigur că dacă erau mai mulţi care să se ridice şi să spună, aşa cum a făcut-o Ioan Paul al II-lea: "Vă rog opriţi mâna care ucide", războiul ar fi încetat. Papa scria, vorbea, striga, pentru că vedea că se întâmplă ceva care nu este european, nu aparţine civilizaţiei noastre. Poate istoricii au ceva de spus, însă eu, ca episcop, am spus deja făţiş la Sinodul despre Europa: "Nu înţeleg. Nu înţeleg cum se poate întâmpla aşa ceva în Europa, care la Helsinki şi prin Charta de la Paris a semnat documentele în care se spune că frontierele nu se pot schimba, dar a permis ca forţele militare sârbe să înceapă să modifice frontierele. La final au rămas toate la fel, deci a fost ceva inutil, însă nimeni dintre cei care puteau să oprească toate acestea nu au acţionat".

• Care este situaţia vocaţiilor în Dieceza de Dubrovnik?

Nu mă pot lăuda cu multe vocaţii. Este o dieceză mai degrabă turistică şi nu sunt multe vocaţii. Este o situaţie care mă preocupă. Deocamdată suntem mulţumiţi, avem toate parohiile ocupate, dar mi-e teamă că, odată cu trecerea timpului, secularizarea va cauza anumite consecinţe. Slavă Domnului, am văzut că Seminarul vostru este plin, dieceza voastră are mulţi tineri, este un har al lui Dumnezeu şi doresc diecezei voastre, episcopului vostru, preoţilor şi credincioşilor un viitor prosper.

• În Anul Sfintei Preoţii, preoţii sunt invitaţi tot mai mult să-şi amintească de începutul vocaţiei lor. Puteţi spune câteva cuvinte despre experienţa începutului vocaţiei Preasfinţiei voastre la Preoţie?

Aş putea spune că vocaţia mea s-a născut din slujirea la altar. Când mă gândesc la acei ani, mă gândesc la bravii preoţi parohi care au ştiut să transmită o anumită iubire, o anumită direcţie. Mă făceau să simt că era important să fiu lângă altar, lângă preot. Îmi plăcea foarte mult. Parohul ne aduna pe noi, ministranţii, şi acolo s-a născut dorinţa mea de a fi la fel ca el, preot. Cred că aici a fost izvorul vocaţiei mele. Apoi în familie, eu, slavă Domnului, am avut tatăl şi mama care erau credincioşi. Duminica nu lipseau de la Liturghie. În plus, cred că vocaţia mea s-a născut şi din faptul că tatăl meu, care nu ştia bine să scrie şi să citească, deoarece făcuse doar trei clase, îmi cerea seara să-i citesc din Biblie şi din reviste creştine. În fiecare seară făceam lectură spirituală. Nu trecea nici o seară fără să citesc cam 20 de minute sau o jumătate de oră. Cei din familie mă ascultau. Era o liturgie a casei. Când meditez la acele timpuri, spun mulţumesc pentru liturgia pe care am avut-o în familie, pentru rugăciunea şi citirea textelor sacre, şi mulţumesc pentru slujirea la altar. Mi s-a părut normal să merg la seminar. Nu am avut îndoieli cu privire la vocaţia mea. În acest sens, mulţumesc preoţilor parohi cărora le datorez atât de mult. Ei au avut timp pentru mine. Niciodată nu am simţit că deranjez parohul, din contra, aveam întotdeauna impresia că îi făcea plăcere că veneam la el. Când ai această senzaţie, te duci acolo unde te simţi bine. Pentru Anul Sfintei Preoţii cred că noi, preoţii, trebuie să-i mulţumim Sfântului Părinte că a avut ideea acestui an în care să reflectăm la chemarea noastră.

• Vă mulţumesc, Excelenţă, pentru cele relatate despre perioada comunistă şi pentru mărturia chemării la Preoţie, importantă mai ales pentru aceia care încearcă să descifreze propria vocaţie.

A consemnat pr. Cornel Cadar

* * *

Croaţia este o ţară în Europa Centrală între Slovenia, Ungaria, Bosnia şi Herţegovina, Serbia şi Muntenegru. Are ieşire la Marea Adriatică. Are capitala la Zagreb.

După Primul Război Mondial, Croaţia s-a alăturat Statului slovenilor, croaţilor şi sârbilor (aproximativ Slovenia, Croaţia şi Bosnia), care împreună cu Serbia, a format ulterior Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, devenit Regatul Iugoslaviei în anul 1929. Iugoslavia a fost invadată în perioada Celui de-al II-lea Război Mondial, Croaţia fiind transformată într-un stat fascist marionetă, numit Statul Independent al Croaţiei. Ulterior înfrângerii puterilor axei, Iugoslavia a devenit republică federală socialistă.

Alături de Slovenia, Croaţia şi-a declarat independenţa la 25 iunie 1991, ca urmare războiului croat pentru independenţă. Prima ţară care a recunoscut noul stat a fost Germania, în decembrie 1991.
Croaţia este actualmente înscrisă în procesul de aderare la Uniunea Europeană. Negocierile au început în luna decembrie a anului 2005.

Croaţia este împărţită administrativ în 20 de judeţe plus un oraş-district, Zagreb.
La recensământul din anul 2001 Croaţia avea 4.437.460 de locuitori, dintre care 4.399.364 (99,14 %) aveau cetăţenia croată, 44.340 (1,00 %) aveau încă o cetăţenie, 17.902 (0,40 %) deţineau o cetăţenie străină, iar 9.811 (0,22 %) nu aveau nici o cetăţenie. La 10.383 de locuitori (0,23 %) cetăţenia era necunoscută.
 

lecturi: 23.