Îmbrăcarea veşmintelor liturgice şi rugăciunile respective

Rubrica de teologie liturgică sub îngrijirea părintelui Mauro Gagliardi

Articolul pe care-l prezentăm astăzi îşi propune să amintească vechiul obicei de a însoţi îmbrăcarea veşmintelor liturgice cu nişte rugăciuni, scurte dar foarte bogate din punct de vedere biblic, teologic şi spiritual. O asemenea practică tradiţională nu trebuie considerată deloc depăşită. Dimpotrivă, ea trebuie redescoperită în frumuseţea şi utilitatea ei pentru viaţa spirituală a preotului.

* * *

1. Aspecte istorice

Veşmintele folosite de slujitorii sacri la celebrările liturgice sunt derivate din vechile veşminte civile greceşti şi romane. În primele secole, haina persoanelor de un anumit nivel social (honestiores) a fost adoptată şi pentru cultul creştin şi această practică s-a menţinut în Biserică şi după pacea lui Constantin. Aşa cum reiese din unii scriitori ecleziastici, slujitorii sacri purtau hainele cele mai bune, cu toată probabilitatea rezervate pentru această ocazie¹.

În timp ce în antichitatea creştină veşmintele liturgice s-au deosebit de cele civile nu datorită formei lor speciale, ci datorită calităţii stofei şi datorită frumuseţii lor speciale, în decursul invaziilor barbare obiceiurile şi, împreună cu ele, veşmintele noilor popoare au fost introduse în Occident şi au adus schimbări în moda profană. În schimb, Biserica a menţinut în mod esenţial nealterate veşmintele folosite de cler în cultul public; astfel s-a diferenţiat folosirea civilă a veşmintelor de cea liturgică.

În sfârşit, în perioada carolingiană veşmintele proprii pentru diferitele grade ale sacramentului Preoţiei, în afară de câteva excepţii, au fost fixate definitiv şi au asumat forma pe care o au încă astăzi.

2. Funcţia şi semnificaţia spirituală

Dincolo de circumstanţele istorice, veşmintele sacre au o funcţie importantă în celebrările liturgice: în primul rând, faptul că nu sunt purtate în viaţa obişnuită, şi de aceea au un caracter cultual, ajută la ruperea lor de grijile cotidiene în momentul celebrării cultului divin. În afară de asta, formele largi ale veşmintelor, de exemplu alba, dalmatica şi casula sau planeta, pun pe al doilea plan individualitatea celui care le poartă, pentru a face să iasă în evidenţă rolul său liturgic. Se poate spune că "mimetizarea" trupului slujitorului sub veşmintele largi, într-un anumit sens îl depersonalizează, de acea depersonalizare sănătoase care îl ia din centru pe slujitorul care celebrează şi-l recunoaşte pe adevăratul protagonist al acţiunii liturgice: Cristos. Aşadar, forma veşmintelor spune că liturgia este celebrată in persona Christi şi nu în nume propriu. Cel care îndeplineşte o funcţie cultuală, nu acţionează ca persoană privată, ci ca slujitor al Bisericii şi ca instrument în mâinile lui Isus Cristos. Caracterul sacru al veşmintelor rezultă şi din faptul că sunt luate după cum este descris în Ritualul Roman.

În forma extraordinară a Ritului Roman (aşa-numita a sfântului Pius al V-lea), îmbrăcarea veşmintelor liturgice este însoţită de rugăciuni referitoare la fiecare haină, rugăciuni ale căror text se găseşte încă în multe sacristii. Chiar dacă aceste rugăciuni nu mai sunt stabilite (dar nici nu sunt interzise) de Liturghierul în forma obişnuită emis de Paul al VI-lea, folosirea lor este sfătuită, deoarece ajută la pregătirea şi la reculegerea preotului înainte de celebrarea Jertfei euharistice. Ca o confirmare a utilităţii acestor rugăciuni, trebuie notat că ele au fost incluse în Compendium eucharisticum, publicat recent de Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor². În afară de asta, poate fi util să amintim că Pius al XII-lea, cu decretul din 14 ianuarie 1940, a acordat o indulgenţă de o sută de zile pentru fiecare rugăciune.

3. Fiecare veşmânt liturgic şi rugăciunile care însoţesc îmbrăcarea

1) La începutul îmbrăcării, preotul se spală pe mâini recitând o rugăciune anume; în afară de scopul practic al igienei, acest act are şi un simbolism profund, deoarece înseamnă trecerea de la profan la sacru, de la lumea păcatului la sanctuarul curat al celui preaînalt. A-şi spăla mâinile echivalează într-un fel cu scoaterea sandalelor în faţa tufişului care arde (cf. Ex 3,5). Rugăciunea face aluzie la această dimensiune spirituală:

Da, Domine, virtutem manibus meis ad abstergendam omnem maculam; ut sine pollutione mentis et corporis valeam tibi servire.

(Dă, o, Doamne, mâinilor mele virtutea care să şteargă de pe ele orice pată: pentru ca eu să-ţi pot sluji fără pată a sufletului şi a trupului)³.

După spălarea mâinilor urmează adevărata îmbrăcare.

2) Se începe cu amictul, un bucată de pânză rectangulară care are două şnururi, care se pune pe umeri şi apoi se lipeşte de gât; în sfârşit, se leagă în jurul taliei. Amictul are scopul de a acoperi haina zilnică în jurul gâtului, chiar dacă este vorba de haina preotului. În acest sens, trebuie amintit că amictul trebuie îmbrăcat şi atunci când se folosesc albe moderne, care adesea nu prevăd o deschidere largă în partea superioară şi tind mai degrabă să se strângă în jurul gâtului. Cu toate acestea, haina zilnică rămâne la fel de vizibilă şi pentru aceasta este necesar să fie acoperită şi în aceste cazuri cu amictul⁴.

În Ritul Roman, amictul este îmbrăcat înainte de albă. Când ia amictul, preotul recită următoarea rugăciune:

Impone, Domine, capiti meo galeam salutis, ad expugnandos diabolicos incursus.

(Pune, Doamne, pe capul meu coiful mântuirii, pentru a învinge asalturile diabolice).

Cu referinţa la Scrisoarea sfântului Paul către Efeseni 6,17, amictul este interpretat ca şi "coiful mântuirii", care trebuie să-l protejeze pe cel care-l poartă de ispitele diavolului, îndeosebi de gândurile şi dorinţele rele în timpul celebrării liturgice. Acest simbolism este şi mai clar în obiceiul urmat începând din evul mediu de către benedictini, franciscani şi dominicani, la care amictul se aplica mai întâi pe cap şi apoi se lăsa să cadă peste casulă sau peste dalmatică.

3) Alba este haina albă lungă îmbrăcată de toţi slujitorii sacri, care aminteşte de haina nouă nepătată pe care fiecare creştin a primit-o prin intermediul botezului. Alba este deci simbolul harului sfinţitor primit la primul sacrament şi este considerat şi simbol al curăţiei inimii necesară pentru a intra în bucuria veşnică a vederii lui Dumnezeu în cer (cf. Mt 5,8). Acest lucru se exprimă în rugăciunea spusă de preot, în timp ce îmbracă alba, rugăciune care face referinţă la Ap 7,14:

Dealba me, Domine, et munda cor meum; ut, in sanguine Agni dealbatus, gaudiis perfruar sempiternis.

(Purifică-mă, Doamne, şi curăţă inima mea, pentru ca purificat în sângele Mielului, eu să mă pot bucura de bucuriile veşnice).

4) Deasupra albei, la înălţimea taliei, este îmbrăcat cingulul, un cordon de lână sau din alt material potrivit care se foloseşte ca o curea. Toţi oficianţii care îmbracă alba ar trebui să poarte şi cingulul (această cutumă tradiţională este astăzi neglijat foarte frecvent)⁵. Pentru diaconi, preoţi şi episcopi, cingulul poate să fie de culori diferite, în funcţie de timpul liturgic sau comemorarea zilei. În simbolismul veşmintelor liturgice, cingulul reprezintă virtutea stăpânirii de sine, pe care sfântul Paul o numără şi printre roadele Duhului (cf. Gal 5,22). Rugăciunea respectivă, inspirându-se din Scrisoarea întâi a sfântului Petru 1,13, spune:

Praecinge me, Domine, cingulo puritatis, et exstingue in lumbis meis humorem libidinis; ut maneat in me virtus continentiae et castitatis.

(Încinge-mă, Doamne, cu cingulul curăţiei şi usucă în trupul meu limfa desfrâului, pentru ca să rămână în mine virtutea continenţei şi a castităţii).

5) Manipulul este un veşmânt liturgic folosit la celebrările sfintei Liturghii după forma extraordinară a Ritului Roman; a căzut în uitare în anii reformei liturgice, chiar dacă nu a fost abolit. Manipulul este asemănător cu stola, dar are o lungime mai mică: este lung mai puţin de un metru şi este fixat la jumătate de un fermoar sau de şnururi asemănătoare cu acelea care se găsesc la planetă. În timpul sfintei Liturghii în forma extraordinară, celebrantul, diaconul şi subdiaconul îl poartă la antebraţul stâng. Acest veşmânt derivă probabil dintr-o batistă (mappula) care era purtată de romani înnodată la braţul stâng. De vreme ce mappula se folosea pentru a şterge faţa de lacrimi şi sudoare, scriitorii ecleziastici medievali au dat manipulului simbolismul trudei preoţiei. Această lectură a intrat şi în respectiva rugăciune de îmbrăcare:

Merear, Domine, portare manipulum fletus et doloris; ut cum exsultatione recipiam mercedem laboris.

(O, Doamne, fă ca eu să merit să port manipulul plânsului şi al durerii, pentru ca să primesc cu bucurie răsplata muncii mele).

După cum se vede, în prima parte rugăciunea citează plânsul şi durerea care însoţesc slujirea preoţească, dar în partea a doua se face referinţă la rodul propriei munci. Nu va fi nepotrivit să se amintească textul dintr-un psalm care probabil a inspirat această a doua simbologie a manipulului, dat fiind faptul că Vulgata aşa prezenta Psalmul 125,5-6: "Qui seminant in lacrimis in exultatione metent; euntes ibant et flebant portantes semina sua, venientes autem venient in exultatione portantes manipulos suos" (cursivul este făcut de noi).

6) Stola este elementul distinctiv al slujitorului hirotonit şi se îmbracă mereu la celebrarea sacramentelor şi sacramentaliilor. Este o fâşie de stofă, de obicei cusută, a cărei culoare variază în funcţie de timpul liturgic sau de ziua sanctoralului. Îmbrăcând-o, preotul recită rugăciunea respectivă:

Redde mihi, Domine, stolam immortalitatis, quam perdidi in praevaricatione primi parentis; et, quamvis indignus accedo ad tuum sacrum mysterium, merear tamen gaudium sempiternum.

(Redă-mi, o, Doamne, stola nemuririi, pe care am pierdut-o din cauza păcatului primului tată; şi deşi sunt nevrednic să merg la sfântul tău mister, fă ca eu să ajung la fel la bucuria fără sfârşit).

De vreme ce stola este un veşmânt de importanţă enormă, care indică mai mult decât oricare altul starea de slujitor hirotonit, nu se poate să nu se denunţe abuzul răspândit de acum în multe locuri ca preoţii să nu mai poarte stola atunci când îmbracă planeta sau casula⁶.

7) În sfârşit, se îmbracă planeta sau casula, veşmântul propriu al celui care celebrează sfânta Liturghie. Cărţile liturgice au folosit în trecut cei doi termeni latini casula şi planeta ca sinonime. În timp ce numele de planetă se folosea îndeosebi la Roma şi a rămas în Italia, numele de casula derivă din forma tipică a veşmântului care la origine îl înconjura în întregime pe slujitorul sacru care o purta. Folosirea cuvântului casula se găseşte şi în alte limbi: "casulla" în spaniolă, "chasuble" în franceză şi în engleză, "Kasel" în germană. Rugăciunea respectivă la casulă face referinţă la îndemnul din Scrisoarea sfântului Paul către Coloseni 3,14: "Mai presus de toate să fie dragostea care este legătura desăvârşirii"; şi, de fapt, rugăciunea cu care se îmbracă planeta sau casula citează cuvintele Domnului conţinute în Mt 11,30:

Domine, qui dixisti: Iugum meum suave est, et onus meum leve: fac, ut istud portare sic valeam, quod consequar tuam gratiam. Amen.

(O, Doamne, care ai spus: Jugul meu este plăcut şi povara mea este uşoară: fă ca eu să pot purta acest [veşmânt preoţesc] în aşa fel încât să obţin harul tău. Amin).

În concluzie, se poate dori ca redescoperirea simbolismului propriu veşmintelor şi a respectivelor rugăciuni să-i poată încuraja pe preoţi să reia obişnuinţa de a se ruga în timpul îmbrăcării, în aşa fel încât să se pregătească cu reculegerea cuvenită pentru celebrarea liturgică. Dacă este adevărat că este posibil să ne rugăm cu diferite rugăciuni, sau chiar ridicând simplu mintea spre Dumnezeu, cu toate acestea textele rugăciunilor pentru îmbrăcare au de partea lor scurtimea, precizia limbajului, suflul de spiritualitate biblică, precum şi faptul că sunt rugate de secole de un număr incalculabil de slujitori sacri. Aceste rugăciuni se recomandă deci şi astăzi, pentru pregătirea la celebrarea liturgică, făcută şi în acord cu forma obişnuită a Ritului Roman.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Cf. de exemplu sfântul Ieronim, Adversus Pelagianos, I, 30.
² Editat de LEV, Città del Vaticano 2009, pag. 385-386.
³ Reluăm textul rugăciunilor din ediţia Missale Romanum dată în anul 1962 de fericitul Ioan al XXIII-lea, Roman Catholics Books, Harrison (NY) 1996, p. lx. Traducerea în româneşte este a noastră.
⁴ Institutio Generalis Missalis Romani (2008) la nr. 336 permite să nu se ia amictul atunci când alba este confeţionată în aşa manieră încât să acopere complet gâtul, ascunzând vederea hainei obişnuite. Însă de fapt, se întâmplă rar ca haina să nu fie vizibilă, chiar şi numai parţial; de aici recomandarea de a folosi oricum amictul.
⁵ Acelaşi nr. 336 din Institutio din anul 2008 prevede posibilitatea de a omite cingulul, dacă alba este confecţionată în aşa fel încât să fie lipită de corp fără acesta. În pofida acestei concesii, trebuie recunoscut: a) valoarea tradiţională şi simbolică a folosirii cingulului; b) faptul că în mod dificil alba - il valore tradizionale e simbolico dell'uso del cingolo; b) il fatto che difficilmente il camice - sia in foggia più tradizionale, che soprattutto nei tagli più moderni - aderisce da sé al corpo. Se la norma prevede la possibilità, essa dovrebbe perň restare piuttosto ipotetica in via di fatto: in concreto, il cingolo risulta sempre necessario. A volte si trovano oggi dei camici che hanno il cingolo incorporato: una fettuccia di stoffa unita al camice per mezzo di una cucitura all'altezza della vita e che si annoda al momento della vestizione: in questi casi la preghiera sul cingolo puň essere recitata mentre si annoda. Resta però di gran lunga preferibile la forma tradizionale.
⁶ "Il sacerdote che porta la casula secondo le rubriche non tralasci di indossare la stola. Tutti gli ordinari provvedano che ogni uso contrario sia eliminato": Congregazione per il Culto Divino e la Disciplina dei Sacramenti, Redemptionis Sacramentum, 25 marzo 2004, n. 123.

lecturi: 64.