Reflecţie: Apologia "noului" celui mai "vechi" Cuvânt

Nu ştiu dacă atunci când am primit invitaţia de a participa la acest curs de formare teologică, prilejuit de chemarea papei Benedict al XVI-lea la "reînnoire interioară şi de descoperire a farmecului vocaţiei" în anul dedicat Sfintei Preoţii, am fost de la început convins de oportunitatea acestor zile, petrecute mai aproape de Domnul şi de ceilalţi confraţi întru preoţie. Însă fiecare a fost, cu siguranţă, cel puţin curios, cât priveşte modalitatea ce va fi abordată de a ne face conştienţi de suflul nou, despre care se tot vorbeşte de la Conciliul Vatican II încoace, dar şi de noua evanghelizare, ca necesitate în păstrarea identităţii creştinului în timpurile postmodernismului pe care le traversăm, mai mult sau mai puţin resimţite la nivel personal ori comunitar, de la un caz la altul.

Ştiam însă că orice carte nouă bună va conţine întotdeauna un adevăr vechi, în sensul de universal valabil, valoros. Cartea "nouă" ce s-a aflat de această dată în faţa ochilor noştri a purtat acelaşi titlu "vechi", parcurs de atâtea ori în anii de seminar: "Preotul, vestitor al Cuvântului, ministru al sacramentelor, conducător spiritual al credincioşilor, în slujirea noii evanghelizări". Unde era atunci noutatea?

Cu aceeaşi curiozitate şi sete după aer proaspăt şi dulceaţa pierdută uneori în cotidianul prea încărcat ori superficial, am încercat să facem împreună o lectură nouă a acestei cărţi "vechi", ce se găsea deja de ceva timp în rafturile bibliotecii vieţii fiecăruia dintre noi, poate de 40, 20, 10 sau numai 2 ani, de când am intrat în această mare, variată şi totuşi dificilă familie a preoţilor. Au fost răsfoite multe pagini şi, probabil, o frază, un gând au rămas pentru fiecare dintre noi marcate cu litere roşii.

Dar nu e prima oară, cred, când se întâmplă aşa ceva. Şi totuşi tânjim încă după reînnoire şi simţim că multe lucruri din viaţa şi activitatea preotului, în exercitarea celor trei funcţii (munus docendi, regendi, sanctificandi), nu sunt la înălţimea aşteptărilor unicului şi marelui preot, Cristos, şi uneori poate nici a marii familii a preoţiei baptismale, din care fac parte toţi creştinii.

Deşi răspunsul la întrebările "Preotule, încotro?" şi "Preotule, de unde vii?" a fost mereu acelaşi şi, cel puţin teoretic, cunoscut tuturor, suntem nevoiţi să recunoaştem, fără a da vina exclusiv pe contextul social şi cultural în care trăim ori pe efectele unei crize, în spatele căreia ne-am obişnuit prea des să ne ascundem, că nu conştientizăm suficient sorgintea şi ţinta finală a vocaţiei noastre. Aşadar, ce e de făcut?

Un prim lucru ce mi-am propus să demonstrez că l-am învăţat în aceste zile este logica vechiului şi noului în viaţa mea de preot. Am auzit des în anii de seminar spunându-ni-se că revelaţia s-a încheiat din punct de vedere cantitativ cu Isus Cristos. Tot mesajul de iubire al lui Dumnezeu către oameni a fost cuprins în gestul salvific săvârşit de Fiul său, cu tot ce a însemnat preoţia sa, care a constituit marea comunitate a Bisericii pe cruce. De două mii de ani continuă însă progresul calitativ al revelaţiei, sub supravegherea atentă a Duhului Sfânt, şi care se va prelungi până la sfârşitul veacurilor.

Nu vom putea însă nega niciodată că soarta un cuvânt va depinde întotdeauna atât de gura celui care îl rosteşte, cât şi de urechea celui care îl ascultă. De două milenii, Biserica poartă acelaşi mesaj mântuitor, dar nu s-a oprit niciodată să vestească provocarea veşnicei sale noutăţi, conştientă fiind că inima acestui mesaj este Cristos, noutatea absolută. În conţinut, nici mesajul acestor zile nu a fost nou. Însă am descoperit că nou ar trebui să fie angajamentul, entuziasmul şi inima noastră. Ele pot face uneori ca mesajul, ai cărui crainici am fost chemaţi să fim, să pară "vechi", demodat, neagiornat, depăşit...

În al doilea rând, Cristos ne învaţă în Evanghelii să acţionăm eficient pentru răspândirea veştii celei bune şi în lupta cu Cel Rău. Dar cum?! Făcând binele. E o lecţie şi pentru noi. Micşorăm răul din noi şi din jurul nostru săvârşind, mărind binele. Cu cât umplem viaţa noastră, activitatea noastră cu binele, rămâne mai puţin spaţiu pentru rău. Şi vom învinge răul nu concentrându-ne mereu privirea, în mod ofensiv, asupra răului, indiferent ce nume ar purta el (criză, delăsare, superficialitate, funcţionalism, sistem, birocraţie, oportunism, interes, tradiţionalism, formalism, spirit posesiv, rigorism, lipsa chefului şi a entuziasmului etc.), ci aruncând mereu privirea spre ceea ce ne poate cu adevărat ajuta, forma. Altfel vom spune prea des: "Toate-s vechi şi nouă toate..." Speranţa, ca virtute teologală, înseamnă certitudinea că am şi primit ceea ce sperăm. Oare nu va învinge binele dacă vom privi toţi împreună doar spre el, fără a mai pierde timpul preocupându-ne de ceea ce ne nemulţumeşte, mai ales la alţii?

Iar lucrul esenţial este să învăţăm toţi această lecţie. Dacă nu facem toţi pasul spre "nou", nu facem decât să repetăm istoria greşelilor criticate la alte generaţii. Reconştientizarea lui Cristos, ca punct unic de reper al preoţiei noastre, acordarea atenţiei cuvenite Euharistiei şi Reconcilierii şi exigenţele noii evanghelizări reprezintă o carte oferită spre aprofundare tuturor. Uneori dăm impresia că un inel prezbiteral dă doar praful la o parte de pe copertă, al doilea deschide cartea, urmând ca cel din urmă să o şi citească.

Acesta e preotul. Purtătorul unei mesaj "vechi", a cărui prospeţime şi noutate trebuie să le descopere mereu şi, convins de valoarea inestimabilă a comorii sale, să o împărtăşească celorlalţi, cu un entuziasm, angajament şi o inimă nouă. Poate ar trebui să ne amintim că înainte de a forma trei inele prezbiterale diferite, trei generaţii diferite, pe toţi ar trebui să ne unească ca într-un inel iubirea lui Cristos cea dintâi, atât de veche şi totuşi atât de nouă... Nu e acesta oare darul la care a făcut referire motoul acestui curs de formare "Îţi reamintesc să reaprinzi darul lui Dumnezeu care este în tine" (2Tim 1,6)?

Pr. Claudiu Budău
 

lecturi: 12.