Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Viețile sfinților


adevăratele modele de viață se găsesc aici


 VIAȚA DIECEZEI 

Reflecție: Cel născut a doua oară

Mă uitam la el și nu-mi venea să cred: îl ascultam cu gura căscată iar el vorbea pe nerăsuflate. Și așa de dulce și caldă și viguroasă era vorba lui, cum nu mai auzisem vreodată.

Dar să vă spun de la început cum a fost: ne adunaserăm acolo, în curte, cu mic-cu mare, că mersese iute vorba că-l prinseseră și-l aduseseră aici. Urma să fie judecat mâine dimineață. Veștile rele umblă repede. Dar și minciuna are picioare scurte, așa că toți știam de ucenicul acela al lui care... dar asta v-o spun eu altădată. Și cum se făcuse frig, doar așa-s nopțile pe la noi, reci de trebuie să faci focul ca să nu îngheți până dimineață, făcuserăm și noi focul și pe măsură ce noaptea se făcea mai adâncă, se mai aprindeau focuri ici-colo. Dar tot nu reușeam să ne încălzim. Eu, ce să spun, cred că frigul era chiar în inimă, de asta nu reușeam cu nici un chip să ne încălzim, iar chipurile de-abia de-abia se mai zăreau în bătaia focului - așa de întuneric se făcuse. Oamenii vorbeau ca întotdeauna, de-ale lor. În întuneric și frig vorbești orice și cât de tare poți, ca să nu-ți fie frică. Și să nu fii singur. Fiindcă așa era: întuneric și frig, frică și pustiu - cu toți oamenii aceia în jur. Stăteam ghemuit și mă uitam în foc, iar flăcările închipuiau oștiri și case și nouri și ploi și munți și câte și mai câte... Nu ghiceam eu în flăcări, cu asta se ocupau cei mari - doar nu eram profet. Da' ce să fac altceva? Nu-mi venea să scot o vorbă și oricum, mă luaseră cu ei numai fiindcă mă ținusem scai după toți ceilalți și promisesem că nu mă mișc de lângă ei și mai ales, tac - fiindcă tot satul îmi zicea "gură-bogată", de parcă numai eu aș fi avut spor la vorbă toată ziulica!... Așa-i lumea, sucită! Dacă taci, îți zic "mutulică"; dacă vorbești, nici atunci nu le faci pe plac... Dar nu de mine era vorba. Cum stăteam și stăteam și așteptam să se facă dimineață, am văzut niște slujnice care se învârteau pe acolo - dădeau vin și câte un colț de pâine celor care aveau ceva bănuți - când au trecut pe lângă mine, m-am făcut că dorm - ce, eu n-aveam nici acasă mai nimic, iar de mâncat - nu-mi era foame. Tare-mi părea rău, mi se strângea inima și nici lacrimi n-aveam atâtea câte să plâng de mila omului aceluia pe care-l prinseseră. Unii ziceau că el însuși s-a dat prins - așa o fi, că altfel, cu câte minuni făcea el, în țărână ar fi aruncat cât ai clipi închisoarea, palatul, pe soldați și pe trădător odată cu toate și-ar fi fost liber să se ducă la tatăl lui - cum zicea mereu - dacă tot nu voia să fie rege. Dar așa... Uite, iar m-am luat cu vorba!

Deodată, am auzit-o pe una din slujnice strigând la unul de lângă foc: "Și tu erai cu Isus, galileeanul!" El s-a jurat că nici nu-l cunoaște; dar slujnica nu s-a lăsat, a chemat-o pe cealaltă și l-a recunoscut și aceea, în timp ce bărbatul se furișa spre poartă. Credeam c-or să-l prindă și pe el, fiindcă toți se dădeau deoparte din calea lui, de parcă era lepros! Și pe când ele strigau că-i dintre ai lui Isus iar el se blestema și se jura că nici măcar nu-l cunoaște pe omul acela, uite - el, tânărul care vorbește acu', s-a ridicat de lângă mine, a alergat după slujnice strigând că el a fost cu galileeanul. Cum nu-l băgau în seamă, a tras-o pe una de haină, strigând tare la ea că el e dintre ai galileeanului, iar slujnica s-a întors furioasă și i-a ars cu sete o palmă: "Să taci, mincinosule, că pun acu' garda pe tine! Nu te vezi, stârpitură! N-ai nici douăj'de ani și te dai mare! Marș de-aci!" Eu am încremenit (ce-i drept, eram mai mic decât el și mi se făcuse frică). Și-l mai făcuse și "câine". Auzi colo! Dar el, nu și nu! A rămas în picioare lângă foc și a început să vorbească cu glas tare ce a făcut Isus pentru el. Și pe măsură ce vorbea, glasul i se făcea dulce și bun și deși știam povestea lui (doar v-am spus că era din sat cu mine), nu mă mai săturam ascultându-l.

Maică-sa murise de durere și rușine când el avea vreo trei ani, taică-su' ceva mai târziu, alți copii n-aveau și toată averea și-o împărțiseră rudele (părinții fuseseră cumva înstăriți) - iar lui îi aruncau când și când câte-o bucată de pâine și ceva zdrențe să nu moară de foame și frig. Cine să mai aibă grija unuia care se născuse surd și mut - blestemul lui Dumnezeu! - ziceau și-l ocoleau de departe, de parcă s-ar fi luat blestemul pe ei! Toate până-ntr-o zi, când se vesti că un galileean, Isus, cel care-i prins acu' și adus la judecată, se îndreaptă spre Marea Galileei și avea să treacă prin ținutul nostru și pe unde trece, vindecă bolnavi (a vindecat chiar și leproși și nu i-a fost nici frică, nici scârbă să-i atingă), a vindecat și orbi și surzi și îndrăciți - așa că o mătușă de-a lui, văduvă și fără copii, și-a zis să-l ducă înaintea galileeanului - că cine știe, i-o mai ierta Dumnezeu păcatele și ei dacă face și ea cât poate pentru nenorocitul ăsta! Zis și făcut. l-a luat dis-de-dimineață, l-a spălat, i-a dat niște haine mai acătării și l-a dus înaintea lui.

Tânărul povestea parcă despre altcineva, fiindcă - spune el - pe vremea când eram surd și mut, nici nu vedeam bine, nici nu înțelegeam ce se întâmplă, nici ținere de minte n-aveam. Doar atâta știu: când mi-era foame sau frig deschideam gura cum fac câinii și cred că urlam. Iar el m-a luat deoparte, departe de mulțime și mi-a pus degetele în urechi; apoi a luat salivă și mi-a atins limba. Ridicându-și ochii spre cer, a suspinat și a spus: "Effeta!", adică "Deschide-te!" (Mc 7,31-37). În fața mea se făcu deodată potop de soare, iar omul acela era atât de frumos, de alb și strălucitor încât am căzut în genunchi și mi-am îngropat fața în haina lui - auzeam până și lumina care ieșea din el, auzeam foșnetul hainei lui strălucitoare, simțeam gustul luminii și cuvintelor lui - nu știusem că lumea e atât de frumoasă și oamenii atât de strălucitori - fiindcă, vedeți voi, eu credeam că toți oamenii sunt ca el, numai că eu nu-i văzusem clar niciodată până atunci, nici nu-i auzisem vorbind - și am deschis gura, așa cum făceam înainte - ca să-i spun toate astea - am dat să urlu, dar atunci s-au rostogolit pe buze, odată cu lacrimile, cuvinte! Auziți voi, cuvinte! Eu, care nu știusem de ce deschid oamenii gura unii la alții altfel decât atunci când le e foame sau frig, eu însumi vorbeam!

A tăcut, privind spre poarta pe unde-l duseseră pe Isus. Pe urmă i s-a înnegurat privirea, s-a uitat după slujnice și după gărzi, strigând cât să poată fi auzit clar și bine:

- Așa că sunt dintre ai lui! Pe urmă, spre noi: nu l-am urmat atunci. M-am întors cu mătușa mea în sat, sunt ca fiul ei și mi-am făcut un rost - uite, nevasta mea a rămas acasă (asta știam și mai știam că acuș' or să aibă un copil - tot satul vorbea că Dumnezeu îi binecuvântase). Dar - a continuat - așa cum tuturor am spus ce a făcut el pentru mine, tot așa am să spun mâine, la judecată și când l-or elibera, am să merg cu el, unde s-o duce. O s-o iau și pe nevastă-mea! Are el grijă de noi toți!

În clipa aceea, cum era în picioare și vorbea, vântul răbufni deodată și făcu țăndări ulciorul lui pus lângă foc. Se făcu tăcere, un fior trecu prin mulțime, dar tânărul continuă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat: Doar nu credeți c-or să-l condamne - ori în lumea asta binele e socotit rău și se răsplătește cu moartea?!

Tăcuse.

Îl priveam pe învățătorul nostru (asta se făcuse el, învățător pentru toți care voiau să-l asculte și să învețe și nu le lua bani, fiindcă nici el nu plătise nimic pentru darul vieții lui) - mă uitam la el și nu-mi venea să cred cum strălucea fața lui - l-aș fi ascultat într-una, fiindcă sigur că știa multe despre omul acela numit Isus, odată ce-l iubea așa!

Și atunci am înțeles de ce i se spunea învățătorului nostru "cel născut a doua oară" - fiindcă, ne spusese tot el - copilul nou-născut întâi aude, pe urmă vede, pe urmă, târziu de tot, vorbește - dar singura vorbă pe care trebuie s-o auzim și s-o spunem mai departe e Cuvântul Lui Dumnezeu.

Altfel rămânem muți și orbi și surzi în lumea minunată a lui Dumnezeu - ca și cum nu ne-am fi născut niciodată - și nici măcar nu știm asta.

Ecaterina Hanganu
 


lecturi: 10.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat